Trista și incredibila poveste a unora dintre cei mai buni ambasadori culturali pe care Romania i-a avut vreodata. 1 aprilie 1910: patru studenți romani pleaca pe jos, intr-o calatorie de 100.000 de kilometri in jurul lumii, purtand cu ei cultura romaneasca in cele mai indepartate colțuri ale celor cinci continente.Dintre cei patru, doar unul avea sa supraviețuiasca acestei incercari: dupa șase ani de mers pe jos, șase traversari ale Ecuatorului și 497 de perechi de opinci rupte, buzoianului Dumitru Dan avea sa se intoarca in țara cu un record mondial și o particica nemurire.
Epopeea opincarilor
Insa, in Romania, țara pe care a iubit-o și a promovat-o peste tot in lume, chiar și nemurirea iși gasește sfarșitul sub praful gros al uitarii și al nepasarii…
“Vom purta tot timpul opinci si costum popular”
In vara anului 1908, agenția pariziana Touring Club de France a lansat o provocare inedita: cine parcurgea 100.000 de kilometri pe jos, ocolind Pamantul cu mijloace materiale proprii, avea sa primeasca 100.000 de franci (suma ce astazi ar echivala cu o jumatate de milion de euro).
In scurt timp, in competiție aveau sa se inscrie aproape 200 de temerari. Printre ei și patru romani. Toți studenți in Paris și toți in varsta de doar 19 ani: Dumitru Dan și Paul Pirvu (studenți la geografie) și Gheoghe Negreanu și Alexandru Pascu (studenți la Conservator).
“Daca suntem romani și vom cunoaște lumea, atunci cand sa cunoasca lumea romanii daca nu atunci cand aceștia le vin la poarta? Vom purta tot timpul opinci și costum popular.”
“Cerul acoperit și ploua marunt. Toți patru in costume naționale și opinci ieșim din Capitala”
Cei patru se intorc in țara și, in timp ce studiaza intensiv cartografia, meteorologia și etnografia, iși alcatuiesc un repertoriu compus din sute de cantece și dansuri tradiționale. Iar peste toate acestea, evident, exercițiile fizice: merg zilnic cate 45 de km pe jos, antrenandu-se in toate anotimpurile și pe toate formele de relief.
“Iata și primul incident: la granița cu Danemarca, un jandarm, refractar la ideea de turism internațional, ne-a arestat și expediat la Flensburg, unde am aflat ca eram suspectați de spionaj. Dar zelosul jandarm, care spera poate intr-o decorație sau avansare, a ramas uimit cand – dupa ce ne-am lamurit cu șefii lui – ne-a vazut din nou.”
“Sunteti romani, nu?”
“In fața unui tablou de Vereșceaghin am plans ore in șir. Erau imagini cu Razboiul de Independența din 1877, țarani romani pictați in straie ca ale noastre”.
“Cele cateva spectacole pe care le-am prezentat in Persia s-au bucurat de o afluența de spectatori peste așteptari. Am observat ca persanii nu canta la niciun instrument muzical. De ce? Pentru ca religia ii oprește. (…)In pustiul acela, unde femeile, de saracie, nu poarta voal, ci doar tagir, si acela de stamba, nu din matase neagra, copiii studiau citirea, scrierea, coranul, astrologia, retorica, persana, araba si turca!”
“Degeaba le-am explicat rostul mersului nostru pe jos, dadeau din cap și ne compatimeau, crezandu-ne fie bolnavi, fie saraci sau avari!”.
“Cauți hotel in padure de parca ești la Bușteni!”
Dupa parcurgerea coastei de Est a Africii, au traversarea in Madagascar și, la bordul unui vas, au pornit spre Australia. Traseul australian avea sa insumeze 2100 de km (fiecare avea montat la picioare un pedometru comandat special din Anglia, care calcula distanțele): au vizitat Sydney, Canberra, Blue Mountains și grotele Jenolan dornici sa ia contact cu baștinasii, s-au aventurat intr-o zona salbatica. Și au fost capturați de aborigeni.
In timp ce Pirvu si Negreanu ridicau un adapost, Pascu și Dan s-au avantat in necunoscut și s-au trezit intr-o groapa adanca de 20 de metri, una dintre capcanele pentru animale ale aborigenilor. Au tras cu revolverele, sperand ca vor fi auziți de ceilalți doi colegi. Insa, in locul acestora au aparut baștinașii, care i-au legat cu franghii și i-au dus in fața șefului de trib.
“El ne examina atent armele și lanternele ce ne fusesera luate intre timp. (…)Marunți la stat, aproape goi, cu pielea variind de la aramiu la brun-inchis, au un chip deformat din cauza nasului turtit. Ochii le sunt insa de-o agerime surprinzatoare. Nu seamana deloc cu negrii pe care i-am vazut in Africa sau cu maiestoșii maori pe care i-am cunoscut in Noua Zeelanda.”
Prima mare tragedie
Drumul romanilor a continuat prin insulele arhipelagului Asiei de Sud (unde, “cu Brauletul și Ciobanul am supraviețuit prin insule cu portocali”) pana in Sri Lanka, apoi, imbarcandu-se la bordul vasului “Peninsular Oriental” au pornit spre India.
In iulie 1911, la debarcarea in Bombay, aveau parte de o mare surpriza: “Nu am știut ca Times of India ne anunțase sosirea! Ne așteptatu sute de curioși si reprezentanți de asociatii sportive! Ne rezervasera camere la hotelul Prince of Wales din capitala!”. Și tot aici avea sa se petreaca și prima mare tragedie a calatoriei lor.
Romanii sunt invitați pentru doua zile la palatul rajahului, iar dupa ospațul oferit in onoarea lor, Dan, Negreanu și Pirvu au ieșit in oraș pentru a cumpara cele trebuincioase calatoriei, iar Pascu a ramas sa povesteasca gazdei și invitaților din peripețiile lor.
La intoarcere, i-au gasit pe toți leșinați, cu pipe de opium in mana.
“Jurasem sa ne ferim de tot ce e strain obiceiurilor noastre. Pascu s-a dezmeticit putin si a inceput sa se scuze, ba ca masa a fost copioasa, ba ca nu a putut refuza. In timp ce explica, s-a prabușit”, noteaza Dan in jurnal.
Temuta capetenie a triburilor jivaros
“Inima ti se strange când ceva e interzis pentru negri, sau e doar pentru albi”.
“Am folosit șederea din plin pentru a prezenta mai multe spectacole de dansuri populare romanești, precedate de conferințe despre Romania. Sala teatrului Diamantina s-a dovedit de fiecare data neincapatoare.”
Cea de a doua mare tragedie
In cele din urma cei trei ajung in San Francisco, unde, dupa un popas de doar trei ore, se imbarca spre Yokohama. Apoi, din Japonia, vor intra in China prin Hong Kong, trecand prin Canton și stabilindu-și ca destinație orașul Pekin (Beijing-ul de azi).
Traseul presupunea traversarea munților Nau Lin, pe un traseu extrem de periculos. Intr-una din cele peste treizeci de zile de mers pe acest traseu, pe o ploaie marunta, in timp ce mergeau in șir indian sprijinindu-se in bastoanele de lemn, aveau sa auda un strigat: Dan și Pirvu aveau sa-l vada pe Negreanu rostogolindu-se și lovindu-se de stancile umede…
Negreanu “parea sa aiba fracturi si leziuni interne, era tot insangerat”. Dan fuge spre primul sat și, cand noaptea se lasase deja, se intoarce insoțit de doi chinezi. Negreanu era “vanat și tremurand”. Il poarta intr-un hamac pana in sat, dar, negasind niciun doctor, merg inca 10 kilometri pana la spitalul unui orașel.
Aici li se spune ca primul doctor va sosi abia in zori. La șapte dimineața, Dan pleaca sa ceara ajutorul autoritaților. Cand se intoarce la spital il gasește pe Negreanu mort. De acum mai ramasesera doar doi prieteni calatori. Și un caine.
Din frigul cumplit al Siberiei, la Casa Alba
Din Pekin, cei doi pleaca spre portul siberian Nikolaevsk, iar apoi in peninsula Kamceatka. In estul Siberiei vor petreace iarna lui 1912, “1.150 de kilometri prin viscol și geruri fara egal”. Reușesc sa ajunga, printr-un noroc, la stramtoarea Bering – “Temperatura de minus 37 grade, maini jupuite de frig, proviziile inghetate” – și, inaintand printre satele de eschimoși, iși continua drumul spre Skagway, Juneau si, in cele din urma, Vancouver.
Aici Dan avea sa observe pentru prima data ca Pirvu nu este in apele lui:
“E prea tacut, el, care radea și de neajunsuri. Imi spune ca il dor de ceva vreme picioarele”.
“De necrezut! Sunt aici mai mulți scoțieni decat la Glasgow, mai mulți irlandezi decat la Dublin și mai mulți catolici decat la Roma!”.
La Londra aveau sa afle unde ca, pentru a infrange teama instaurata odata cu tragedia Titanicului, compania de transport Allen Line oferea o suta de locuri gratuite pentru cursa transatlantica. Așa ca pleaca din Glasgow la Quebec, iar de aici, prin Cleveland și Toledo, pana la Detroit.
Cei doi romani iși continua drumul și, cum renumele lor era tot mai mare, sunt primiți personal de guvernatorii statelor Delaware și Maryland, iar pe 24 decembrie 1914 sunt invitați sa petreaca o zi chiar la Casa Alba. Intre timp. in Europa izbucnise razboiul…
Cea de a treia mare tragedie
“Mai frațioare, am facut mai bine de 90.000 de km. Am fost patru, apoi trei și, iata, doi. Acum ma pierd si eu. Nu trebuie sa se spuna ca romanii au abandonat, copleșiți de greutați! Știam ca vor fi, dar nu le-am prevazut așa de groaznice. Speram sa revedem cu toții pamantul patriei, dar n-a fost cu putința. Trebuie sa lupți singur, sa mergi neșovaielnic mai departe!”.
Destinul calatorului de cursa lunga
“Am daruit un costum popular muzeului din Santiago de Cuba, am plans și am mers mai departe”.
Ministrul plenipotențiar al Romaniei și cluburile sportive britanice fac presiuni și, in cele din urma, Dan este eliberat și retrimis la Salonic. Insa, din pricina rizboiului, e obligat sa intrerupa traseul stabilit și sa se intoarca in tara. Din cei 100.000 de km ai itinerariului stabilit, mai avea de parcurs doar 4.000 de km…
Abia dupa opt ani – in vara lui 1923 -, Touring Club de France ii stabilește un itinerariu pentru parcurgerea distantei ramase. Dan pleaca din Bucuresti pe ruta Belgrad-Skopje-Tirana-Zagreb, traverseaza nordul Italiei și Elveția și Soseste la Paris chiar pe 14 iulie 1923, ziua naționala a Franței și, printr-o coincidența, chiar ziua in care implinea 34 de ani.
Afla ca fusese monitorizat in permanența de diplomații ambasadelor franceze și de organizații sportive din toata lumea. Dupa ce prezinta raportul calatoriei, e primit cu fast și i se inmaneaza titlul de campion mondial și cei 100.000 de franci care, intre timp, se devalorizasera dramatic (ar fi reprezentat azi cam 40.000 de euro).
O garsoniera de la Elena Ceausescu si un mormant pierdut in nepasare
“A facut un memoriu catre Elena Ceaușescu pentru a primi o casa. A venit o comisie ca sa vada care sunt condițiile, daca sunt indreptațiți sa ceara casa și au vazut ca eu aveam deja patru copii și mama și tata stateau intr-o casuța cu pamant pe jos. Le-a aprobat cererea și le-a dat o garsoniera cu chirie. Acolo a și murit la 90 de ani” (Steliana Sarbescu, fiica lui Dumitru Dan)
“7 mari si 3 oceane, a traversat Dumitru Dan, de patru ori cel Atlantic, de doua ori cel Indian si o data Pacificul.
497 perechi opinci și 28 de costume populare a rupt Dumitru Dan in cei șase ani de calatorie.”
Sursa:
[1] ioncoja.ro