Simon de Keza, ocupându-se de originea secuilor, arată că ei nu locuiau în Câmpia Panonică, ci în munții de la margine, împreună cu românii de la care au învățat scrierea acestora (“non tamen in plano Panoniae sed cum Blakis in muntibus confinii sostemhabuerunt, unde Blakis comuniunit literis ipsorum uti perhieuter”).
Deci românii din Munții Apuseni aveau la finele secolului al IX-lea și începuturile secolului al X-lea, scrierea lor, pe care au adoptat-o și secuii.
Este posibil să fie scrierea chirilică, răspândită în zonă de frații Chiril și Metodie, care au adus-o în Moravia. Însă cercetătorul Paul Tocilescu examinând câteva inscripții și texte vechi românești ca cele din schiturile rupestre din Munții Buzăului, inscripții de pe inelul nr. 21 de la Sânnicolaul Mare și manuscrisele de la Ieud tratând 485 de semne grafice aparținând unui număr de 47 de alfabete a ajuns la concluzia că este o scriere arhaică cu alfabet autohton.
Scrierea veche la secui
Multe sunt scrise în bustrafedon “ca boii la arat”, un rând este într-un sens, altul în sens contrar, ceea ce arată că nu sunt cu alfabet chirilic.
Dar în secolul XII și începutul secolului al XIII-lea, secuii au fost dislocați de unguri din zona munților Apuseni, și aduși la început pe Valea Mureșului, apoi în Ținutul celor Trei Scaune. Aici ei au folosit alfabetul din figura 1. Acest alfabet a persistat până în zilele noastre. Astfel noi am comandat unui ebenist un lampadar din lemn de păr. Lampadarul are încrustată inscripția din figura 2.
Nu am descifrat inscripția, necunoscând alfabetul (în afara datei – 1966 luna mai). Nu am găsit descifrarea alfabetului.
Dar scrierea valahă ar putea fi și scrierea lapidară, a se vedea la Voroneț (figura 3).
În anul 1000 regele Ștefan al Ungariei a decretat înlocuirea sistemului ideografic de notare care era foarte răspândit în Transilvania, cu scrierea latină.
Mai ales că relativ la scrierea valahă Gh. Popa Lisseanu, precizează că aceste litere nu se scriau ci se crestau pe bețe, începând de la dreapta spre stânga.
Sursa:
[1] De la Nistru pân’ la Tisa și ceva mai departe, Dr. Anatol Măcriș