Regiunea istorică Bucovina (germ. Buchenland, “ţara de fagi”), devenită Ducatul Bucovinei în Imperiul Austro-Ungar, cuprinde un teritoriu acoperind astăzi zona adiacentă oraşelor Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Rădăuţi, Siret şi Vicovu de Sus din România, precum şi Cernăuţi şi Storojineţ din Ucraina.
Nordul Bucovinei face astăzi parte din regiunea Cernăuţi din Ucraina. Locuit de români din cele mai vechi timpuri, teritoriul Bucovinei a făcut parte din voievodatul Moldovei, fiind apoi anexat de Austria în 1775.
Regiunea istorica Bucovina
Devine Ducatul Bucovinei în 1849, unindu-se ulterior cu celelalte provincii româneşti în România Mare la 15 / 28 noiembrie 1918, pentru ca, după cel de-al doilea război mondial, partea sa de nord să fie ocupată de U.R.S.S., ajungând, după destrămarea acesteia, parte a Ucrainei (regiunea Cernăuţi).
Pînă în 1774 nu putem vorbi de Bucovina, aceasta fiind înainte o parte din Ţara de Sus a Ţării Moldovei. Ca realitate istorică şi ca nume de teritoriu, Bucovina începe să existe în cuprinsul Imperiului Habsburgic, dăinuind vreme de 144 ani, între 1774 şi 1918.
Odată cu debutul administrării habsburgice, denumirea de Bucovina este adoptată oficial. Totuşi, numele nu se impune decât treptat, o vreme continuându-se şi utilizarea în paralel a unor denumiri mai vechi: Ţara de Sus/Ţara Moldovei, Plonina, Cordon/Cordun şi Arboroasa. (Acest ultim apelativ este reafirmat de un grup de studenţi români de la Cernăuţi (Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Andreevici Morariu), care au înfiinţat societatea cu acelaşi nume în 1875).
Recensământul din 1776 a reliefat faptul că Bucovina era slab populată, numărul de locuitori fiind de ca. 70.000, dintre care 85,33% români, 10,66% slavi şi 4% alţii. În 1918 a devenit una din regiunile dezvoltate ale Regatului Român.
Până în anii 1940, în Bucovina trăiau membri ai multor etnii: germani, evrei, armeni, lipoveni, huţuli, polonezi etc., convieţuind într-o recunoscută armonie cu populaţia majoritar românească.
Statutul de autonomie în imperiu
Din punct de vedere politic, până în 1848, bucovinenii aveau doar 8 reprezentanţi din partea lor, deputaţi, în parlamentul de la Viena; aceştia aveau drepturi egale, participau la dezbateri, iar cuvântările celorlalţi parlamentari le erau traduse în limba română.
La 13 februarie 1848, înaintând un memorandum Vienei, o delegaţie a bucovinenilor cere mai multă autonomie prin unirea sub coroana Austriei şi crearea unui ducat românesc, iar “împăratul să poată purta şi titlul de mare duce al românilor”.
Astfel, la 4 martie 1849, ei obţin un statut de autonomie a Bucovinei în Imperiul Austriac, la titlurile imperiale ale împăratului Franz Josef adăugându-se şi acela de mare duce al Bucovinei.
Este creată Dieta ducatului Bucovinei, care se întruneşte pentru prima oară la 6 aprilie 1861. În cadrul acestei instituţii erau reprezentate toate minorităţile, iar românii deţineau majoritatea.
Preşedintele Dietei, Eudoxiu Hurmuzachi, devine astfel mareşal al Bucovinei.
Prin rezoluţia imperială din 26 august 1861, Bucovina primeşte dreptul de a avea drapel propriu (culorile erau albastru şi roşu, dispuse vertical, având la mijloc stema Bucovinei), stemă (reprezentând capul de bour), precum şi toate drepturile adiacente statutului de Ducat al Imperiului Austriac.
Unirea cu România
După prăbuşirea monarhiei austro-ungare, Consiliul Naţional al Bucovinei, întrunit la 28 noiembrie 1918, hotărăşte în majoritate unirea cu România.
Voturile majoritare au venit din partea românilor, germanilor, evreilor şi polonezilor, iar cele împotrivă, doar din partea minorităţii ucrainiene.
Trupele române intră în teritoriu, consfinţind actul şi zădărnicind manevrele militare ale Galiţiei ucrainiene. Unirea Bucovinei cu România este astfel recunoscută oficial, în 1919, prin tratatul de la Saint Germain.În iunie 1940, nordul Bucovinei este ocupat de Uniunea Sovietică. În 1941, forţele române, aliate la Axă, recuceresc nordul Bucovinei.
Acesta este reocupat însă de Armata Roşie în anul 1944, rămânând până astăzi în componenţa Ucrainei.
Legătura dintre nordul Bucovinei, acum ucrainian, şi sudul său, rămas în componenţa României, se pierde treptat, din pricina reorientării demografice prin infuzia populaţiei slavofone, a scăderii populaţiei româneşti, rămasă doar în câteva zone compacte şi, în general, a vicisitudinilor istoriei de care acest teritoriu a avut parte.
Regiuni administrative
Judeţul Suceava (exceptând oraşul Fălticeni şi împrejurimile sale)
Judeţul Botoşani (doar câteva sate, care fac parte astăzi din comuna Mihăileni: satele Sinăuţii de Jos, Rogojeşti şi Cândeşti).
Ucraina
Regiunea Cernăuţi (exceptând oraşul Hotin şi împrejurimile sale, care fac parte din Basarabia, precum şi zona Herţa care nu a facut parte din Bucovina)
Înainte de ocuparea Bucovinei de nord de către Uniunea Sovietică în 1940, judeţul Cernăuţi a făcut parte din Regatul României. Situat în nordul Bucovinei, reşedinţa judeţului era oraşul Cernăuţi.
Conform datelor recensământului din 1930 populaţia judeţului era de 305.097 de locuitori. La nord se învecina cu Polonia, la sud cu judeţele Storojineţ şi Dorohoi, la est cu Hotin şi la vest cu Polonia.
După invadarea Bucovinei de nord de către trupele sovietice, judeţul Cernăuţi a fost atribuit Ucrainei.
Înainte de ocuparea Bucovinei de nord de către Uniunea Sovietică în 1940, judeţul Storojineţ a făcut parte din Regatul României.
Situat în nord-vestul Bucovinei, reşedinţa judeţului era oraşul Storojineţ (menţionat documentar pentru prima data in anul 1448).
Conform datelor recensământului din 1930 populaţia judeţului era de 169.894 de locuitori. Se învecina la nord şi est cu judeţele Cernăuţi, la sud cu Rădăuţi şi la vest cu Polonia.
După invadarea Bucovinei de nord de către trupele sovietice, judeţul Storojineţ a fost atribuit Ucrainei iar oraşul Storojineţ devine reşedinţa raionului cu acelasi nume din regiunea Cernăuţi, Ucraina. Are o populaţie de 15 mii de locuitori (2005) şi suprafaţa de 580 ha.
La Storojineţ se află un vast parc dendrologic, unul din principalele obiective turistice din regiunea Cernăuţi, cu o colecţie ce numără circa 1200 de specii de plante.
Cernăuţi este un vechi oraş românesc din nordul Bucovinei, aflat astăzi sub administratie ucraineană (după invadarea Bucovinei de nord de către trupele sovietice, orasul Cernăuţi a fost atribuit Ucrainei).
Poreclit si “Mica Vienă”, Cernăuţiul e un loc modern plin de fumuseţi naturale şi arhitectură interesantă, multe monumente sculptate, parcuri verzi şi pieţe primitoare. Râul Prut trece prin oraş.
Populaţia Cernăuţiului a suferit unele modificări în perioada habsburgică. Aici s-au aşezat numeroşi evrei, germani, polonezi, dar şi ucraineni.
Conform datelor recensământului din 1930, din cei 112.427 de locuitori ai municipiului Cernăuţi, 30.367 s-au declarat români, 568 unguri, 16.359 germani, 1.521 ruşi, 11.130 ucrainieni, 8.986 poloni, 42.592 evrei ş.a.
Cea mai mare parte a populaţiei Cernăuţiului a fost transferată în restul Uniunii Sovietice imediat după instaurarea regimului comunist.
În locul celor deportaţi, au fost aduşi etnici din toate republicile sovietice socialiste, care nu aveau nici o legătură cu oraşul Cernăuţi şi cu cultura sa.
Populaţia actuală este, potrivit datelor recensământului populaţiei Ucrainei din 2001, de 236.691 de locuitori.
Între aceştia se află 189.021 de ucrainieni, 26.733 ruşi, 10.553 români şi 3.829 moldoveni (au fost împărţiţi pentru că după drepturile internaţionale ar fi fost o naţiune compactă şi ar fi trebuit să le fie conferite mult mai multe drepturi; însă în ultimele întâlniri România-Ucraina s-a convenit că sunt aceeaşi naţiune), 1.408 polonezi 1.308 evrei şi alţii 971.
Oraşul ocupă o arie de 150 km pătrţi şi este împărţit administrtiv în 3 sectoare (raioane): Sădăgura (Sădăgura, Jucica, Pohozna, Lencăuţi – suburbiile de la nord de Prut), Şevcenko şi 1 mai.
România a deschis în mai 1999 un Consulat General la Cernăuţi.
Istorie
În evul mediu timpuriu, pe partea opusă a Prutului faţă de actualul oraş a existat un mic castel Ţeţina, distrus de tătari. Aparent, locuitorii rămaşi în viaţă au decis reconstruirea localităţii pe partea sudică a râului, considerată mai uşor de apărat.
Atestat documentar la 8 octombrie 1408 într-un privilegiu acordat de Alexandru cel Bun, domn al Moldovei (1400-1432), negustorilor din Lemberg (azi Lvov), începând cu 1775, oraşul a făcut parte din Imperiul Habsburgic.
La recensământul din acel an au fost numărate în oraş 338 de familii. Autorităţile imperiale au colonizat la Cernăuţi populaţie de limbă germană, atât germani, cât şi evrei. În anul 1849 Cernăuţiul a devenit capitala Ducatului Bucovina, instituit prin Constituţia Austriei din 4 martie 1849.
Cei şase primari pe care i-a avut oraşul între 1864 şi 1914 au fost: un polonez, un armean, doi germani şi doi evrei. În anul 1875 a fost înfiinţată Universitatea Cernăuţi, o instituţie de învăţământ superior renumită în tot Imperiul Austro-Ungar.
Când Austro-Ungaria s-a dezmembrat în 1918, Cernăuţiul a devenit parte a României.
În iunie 1940 orasul a fost ocupat de Armata Roşie a URSS, împreună cu nordul Bucovinei şi alocat Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. După destrămarea URSS, a devenit parte a Ucrainei.
Crimele antiromâneşti din vara lui 1940
Ca urmare a celor două note ultimative date de Uniunea Sovietică în iulie 1940 prin care cerea României cedarea Basarabiei şi Bucovinei, la 28 iunie, s-a hotărât evacuarea.
Aceasta a fost însoţită de manifestări şi asasinate antiromâneşti întreprinse de populaţia minoritară şi în special de comuniştii evrei.
Notele informative ale armatei române, cât şi mărturiile arată că la Cernăuţi “încă înainte de intrarea trupelor sovietice”, evreii au devastat biserici şi i-au împuşcat pe mai mulţi şefi ai autorităţilor [1].
Bandele de comunişti şi evrei au iniţiat acţiuni antiromâneşti împotriva armatei române şi a civililor români care se refugiau. Un astfel de caz este evocat de mărturia lui Raoul Volcinschi.
Aflat în faţa primăriei din Cernăuţi a văzut cum “în stradă zăceau 5 cadavre de soldaţi români al căror sânge se scursese pe praful de pe caldarâm”.
Interesându-se de ceea ce se întâmplă, i s-a spus că soldaţii români au fost ucişi “de ăia”, indicându-i-se un grup de 12-15 tineri evrei înarmaţi care se grăbeau să urce în 2 maşini.
Deoarece jucase cu ei fotbal i-a recunoscut pe toti, pe unii cunoscându-i chiar personal şi ştiindu-le şi numele: Aufleger Faibiş, Fişer, Abacumov, Eisinger, Siegfried. Printre ei l-a recunoscut şi pe torţionarul de mai târziu de la Securitatea din Cluj, pe Sigi Beiner (Bainer).
Surse:
[1] cersipamantromanesc.wordpress.com, cernauti.ro