„DE CE NU SUNTEM CA UNGURII?” – Asta se intreaba romanii din Ucraina

Am auzit deseori aceasta intrebare, in diverse imprejurari, atunci cand ne avantam in discutii national-patriotice – de la unii cu nuante de desperare, de la altii cu sentimente de revolta. Dar din cele mai multe guri, intrebarea rasună retoric, ca un regret ca nu avem curajul de a ne revendica drepturile, nici caracterul indaratnic al acestui neam. Accept ca e bine si chiar necesar sa ne uitam si la cei din jurul nostru, sa luam exemplu de la alte etnii aflate in conditia de minoritari in Ucraina, Romania sau alte state. Insa, nu mi-am dorit nicicand entitatea nationala maghiara, rusa sau ucraineana, pentru ca imi place sa fiu asa cum mi-a dat Dumnezeu.

„DE CE NU SUNTEM CA UNGURII?” – Asta se intreaba romanii din Ucraina

Mi-i drag sa fiu roman anume aici in Bucovina noastra, in pofida tuturor umilintelor indurate de bunici si parinti sub stapaniri straine – de la habsburgii civilizatori pana la barbarii din timpurile mai apropiate. Or, in orice perioada din istoria noastra, inclusiv in anii de ocupatie sovietica, putem gasi oameni si fapte care ne dau temei sa ne mandrim cu numele de roman. Si ca sa nu para cuvintele-mi doar o umflatura de patos, voi evoca un episod din copilaria lui Dragos Vitencu din anii traiti la Cernauti sub ocupatia Austro-Ungariei, care a avut fericirea sa asiste la marele triumf al lui Aurel Vlaicu.

Avea numai patru ani, dar intelegea deja ca face parte dintr-o categorie de oameni deosebiti, care sunt altfel decat altii prin limba, port si traditii. Intr-o zi parintii l-au luat la marginea orasului sa vada o minune nemaipomenita, sa-l admire zburand pe acel Vlaicu, al carui nume era pe buzele tuturor cernautenilor. Mama sa i-a prins in bereta doua panglicute tricolore, convinsa ca la triumful unui roman trebuie sa fluture neaparat Tricolorul.

Copilul, curios de a asculta o alta limba decat a lui si a cuprinde cu ochii toate din jurul sau, a observat ca cei care vorbeau romaneste se tineau gramajoara: „mandri si bucurosi de parca succesul asteptat al lui Aurel Vlaicu avea sa fie si victoria lor proprie”. Dar erau prin multime si de acei care zambeau rautacios. Baietelul nu inţtelegea ca unii rosteau in limba lor: „Se va prabusi”; „Nici nu va reusi sa-si ia zborul”.

Doua doamne intepate s-au rastit la el in nemteste, aratand spre bereta. Copilul le-a raspuns cu o grimasa, facandu-se a nu intelege ca-i cer sa dea jos panglicutele tricolore. Atunci una din matroane, strident fardata, i-a smuls bereta de pe cap si i-a aruncat-o in praf, cealalta tipand in germana: „Plod obraznic de valah!”. Parintii, dar nici altcineva, n-au luat seama de acest incident, toata lumea fiind cu ochii la avionul ce incepea sa se ridice.

Baiatul si-a cules de jos bereta cu panglicutele tricolore si n-a povestit nimanui de rusinea indurata. Ghimpele din inima i-a disparut repede, inlaturat de bucuria ca zborul reusit al lui Aurel Vlaicu l-a razbunat, dar mai ales de mandria ca si el e roman, ca Vlaicu. Putea oare injosirea din partea a doua straine sa-i intunece aceasta mare bucurie!

Romanii, rasariti din acest pamant, au fost intotdeauna la ei acasa, gazde pentru musafirii de cele mai multe ori nedoriti si neasteptati. Romanii de cand se stiu pe lume au trebuit sa-si apere glia sau sa se retraga din calea cotropitorilor, in timp ce maghiarii au ajuns in Europa manati de duhul de a cuceri pamant si ape. Iata cum ii prezinta, la intrarea lor in Europa, istoricul austriac Rösler:

„Maghiarii erau pe vremea cand au aparut in teatrul european interior niste nomazi care isi mulgeau caii, iar caminurile lor erau corturile miscatoare…”.

Cum s-ar putea sa ne asemanam cu ei, sa avem caracterul lor? Vorbind despre chestiunea ungara, Mihai Eminescu scria ca romanii n-au ce lua de la maghiari (in plan spiritual n.a.):

„Romanul de bastina e dotat cu o doza mare de raceala, el nu admira, ca si romanul vechi, aproape nimic, de aceea nici credem ca invidiaza din inima pozitia de stat a Ungariei, caci, la drept vorbind, nici n-ar prea avea ce sa invidieze. El e suparat pe obraznicia conlocuitorului sau, nicidecum pe puterea lui. Romanul nu uraste decat pe cei ce i s-au bagat in suflet… ” (Curierul de Iasi, 17 noiembrie 1876).

Tot acolo, Eminescu mai spune despre ungurii din imperiul asupritor:

„Nu au nimic prin ce sa ne superiorizeze pe noi romanii, nici nu pot avea… nu avem noi sa cerem de la unguri ceva, caci ei nu sunt competenti sa ne dea nimica”.

Referitor la obraznicie, cuvintele lui Eminescu sunt astazi poate chiar mai actuale decat acum 137 de ani cand au fost scrise. Maghiarii din Romania se bucura de atâtea drepturi, incat in unele zone populatia titulara se simte discriminata. Pastrez in casa, ca pe-o relicva, un urcior de ceramica, legat cu o panglica tricolora. L-am primit in dar cu vreo zece ani in urma de la seful de jandarmi din Miercurea-Ciuc – unicul demnitar roman din acel centru judetean.

Ne intorceam, un grup din nordul Bucovinei, de la o manifestare populara de pe Muntele Gaina. Popasurile la cateva biserici ortodoxe romanesti si primirea sefului jandarmeriei din Harghita ne-a emotionat profund si ne-a derutat. Aveam impresia ca suntem la noi, in Cernauti, cand gazdele ne povesteau cu lacrimi in ochi cum tin aprinsa candela limbii romane.

Ceva mai recent, in 2010, la Miercurea-Ciuc, trei tineri maghiari au cerut primariei sa schimbe strada Mihai Eminescu in Attila, motivand că Poetul a fost „hungarofob” si n-are nimic comun cu orasul, de parca ultimul rege al hunilor ar avea vreo atributie.

Primarul chiar a dat dispoziţie ca solicitantii sa umble din casa in casa si sa intrebe parerea tuturor locuitorilor de pe strada respectiva. Raportand acestea la situatia de la noi, oare ne-am putea imagina ca in raionul Herta sa fie discriminati ucrainenii, sau la Noua Sulita sa se insiste asupra schimbarii denumirii strazii Sevcenko, din cauza ca poetul ucrainean n-a trecut pe acolo!

Convocandu-i anul trecut pe liderii partidelor si formaţiunilor politice ale maghiarilor din Romania, premierul Viktor Orban i-a asigurat ca „ Natiunea este un tot unitar si nu exista o chestiune separata a maghiarilor din afara granitelor si una a celor din Ungaria, exista doar una singura”.

In acest sens, se mai spune ca maghiarii stau pe doua picioare – unul la Budapesta si celalalt in Tinutul Secuiesc. Pentru consolidarea terenului, premierul Ungariei i-a cerut liderului Partidului Civic Maghiar din Romania sa infiinteze si sa conduca un Institut pentru Strategie Nationala.

Sondajele efectuate recent in Romania atesta o loialitate, rar intalnita chiar si in cele mai democratice state, din partea natiunii titulare fata de cea mai „obraznica minoritate”. Cei mai multi romani (51%) n-au vizitat niciodata Ungaria, insa marea majoritate au o parere buna despre aceasta tara, 28% chiar foarte buna. Cei mai multi romani (52%) privesc cu ochi buni obtinerea dublei cetatenii de catre minoritatea maghiara, mai mult de 85% sunt de acord sa aiba colegi de munca, 80% – prieteni, 78% – vecini maghiari. Circa 72% din respondenti nu sunt impotriva sa se inrudeasca cu maghiarii prin casatorie.

Asadar, si aceste cifre ne demonstreaza că romanul e acelasi pretutindeni, cu suflet primitor si iertator, deoarece avem ale noastre cetati de tarie pentru a ne pastra identitatea si a ne apara demnitatea, fara sa fim nevoiti a le imprumuta de la altii.