Această fotografie a apărut într-o „serie fascinantă de fotografii cu România începutului de secol XX, (port popular, portrete de ţărani, localităţi din toate judeţele ţării, monumente etc) redactată după o carte album apărută în 1933 la Leipzig, cu o prefață de Octavian Goga. Fotografiile sunt făcute în majoritate de etnograful Romulus Vuia”, serie primită pe Internet de la doamna Miranda Cavil. Așa cum o arată și numele, doamna Miranda este o persoană capabilă să se minuneze de ceea ce merită să fie admirat.
Troita Romaneasca
Seria respectivă a apărut apoi pe www.ioncoja.ro, stârnind comentarii entuziaste.
Prezența acestei fotografii printre celelalte fotografii, atât de folclorice, de etnografice, este însă literalmente șocantă! Cel puțin pentru mine! M-a surprins prin caracterul abstract (sic!) al troiței fotografiate, și prin impresia de modernitate, de modernism a „obiectului”, a artefactului. Dacă vedeam această Troiță într-o galerie de artă contemporană, dacă mi se spunea că este concepută cu doi-trei ani în urmă, de un sculptor tînăr, care „promite”, nu m-aș fi mirat nicicum…
Dar așa, să văd acest „obiect” plantat pe marginea unui drumeag de țară, pe unde trec numai căruțe și cotigi, este o mare surpriză! Este ca și când aș vedea o lucrare sau o copie reușită a unei lucrări de Henri Moore, împlantată la zeci de kilometri de cel mai apropiat post telefonic… Nepotrivirea este totală, cel puțin la prima vedere!…
Privești, afli că este fotografia de acum o sută și ceva de ani a unei troițe țărănești, și te încearcă mai întâi impresia că timpul a început să curgă în sens invers, iar ceea ce vedem este o copie rustică, neașteptat de reușită, a unei capodopere urbane, citadine, profesioniste… Așa cum azi întâlnim la tot pasul, în satele românești, pe la mânăstiri mai noi, moteluri etc., motivul brancușian al coloanei, vestitul modul trapezoidal… Cum a ajuns această operă de artă modernă în acel loc, ca troiță, e de a se mira tot omul!…
Apoi te împaci cu situația, nu ai încotro și accepți că obiectul din fotografie este chiar o troiță țărănească, oricât ar părea ea de modernistă, de „futuristă” chiar… De neasemuitoare cu alte troițe!… Cu troița „clasică”, mai ales.
Mi-aduce aminte mai apoi de o colecție de fuse văzută la un muzeu etnografic. Fuse de tors lâna, după ce lâna se face fir din caierul de pe furca de tors. La capătul de jos al fusului erau cioplite cruci, mai multe, într-o „concatenare” sferică de cruci, veritabil ciorchine de muchii drepte, pătrățoase, care, privite atent, se vădeau a fi un arabesc de cruci, alcătuit numai din linii drepte, cioplite cu mare meșteșug, dar și cu o viziune a întregului rezultat, purtând același contur obsesiv al crucii! Adevărată bijuterie în lemn lucrată!
Privesc mai atent fotografia și descopăr, iată, detaliul esențial, care, se pare, explică totul: troița este cioplită dintr-un singur lemn, dintr-un singur trunchi de copac, nu este înădită! E dintr-un singur „dulap” de lemn! Dintr-un singur buștean! În ea nu s-a băut niciun cui, nu e strâns niciun șurub…
Dacă meditezi puțin aupra acestui detaliu și te transpui în locul meșterului lemnar, îți dai repede seama că dintr-un singur lemn nu se poate face o cruce de mari dimensiuni, o troiță. Brațele crucii ar cădea după o vreme… Dacă faci crucea „dintr-un lemn”, musai să-i faci niște suporți pentru cele două brațe!… Să proptești brațele în vreun fel sau să umpli, bunăoară, cele două goluri de jos ale crucii, din stânga și din dreapta, ca să susțină brațele.
De la această necesitate pornește concepția întregului, care trebuia să se subordoneze limitelor materialului folosit: lemnul. Autorul a avut un gust estetic perfect, al proporțiilor, al întregului rezultat ca întreg, ca entitate, ca Unu!… A făcut din cruce un mare paralelipiped – cred că am nimerit termenul geometric, în care se decupează conturul ferm al crucii centrale, înconjurată de un joc de volume dreptunghiulare care sugerează alte cruci, iar în frontispiciul lucrării, vizibile și certe, trei cruci îngemănate, troița care încununează crucea mare: Tatăl, în centru, Fiul și Sfîntul Duh de-a stânga și de-a dreapta…
Este destul de probabil ca asemenea troițe să fi fost în număr mai mare, să fi existat cu ani în urmă o tradiție la care cioplitorul se supunea, fiind deci vorba de un gust artistic comunitar, deopotrivă al cioplitorilor, dar și al „clientului” analfabet, dar cu ochi ager, care comandase troița.
Eu unul acum văd prima oară o asemenea troiță și sunt foarte bucuros să-i descopăr, privind-o, o mulțime de virtuți estetice, dar și …teologice. Repet: virtuți teologice!
Troița făcută „dintr-un lemn” ne aduce aminte de vestitele bisericuțe „dintr-un lemn”. Una dintre ele mai este în picioare în Vâlcea, dacă nu mă înșel. Odinioară erau mai multe, le era la îndemâna oricui să le ridice: se dobora un copac falnic, rămuros, din care se făceau scânduri, grinzi și ce mai trebuia pentru a ridica o clădire.
Dimensiunile clădirii, ale bisericii, erau determinate de volumul materialului obținut astfel, căci se aplica regula, aparent bizară, de a nu folosi mai mult lemn decât cel rezultat din „prelucrarea” unui singur copac. În limba veche românească, cuvîntul lemn avea și sensul „copac”… Biserica „dintr-un lemn”, adică biserica făcută „dintr-un copac”!…
În felul acesta biserica păstra organicitatea copacului, care se regăsea integral în clădirea închinată Domnului. Am comentat ceva mai pe larg această „mistică” subtilă a lui UNU, mereu prezentă în teologia țărănească, a românului. În cartea UNU în limba română.
Se pare că Biserica dintr-un lemn este o creație spirituală pur românească! Erau ridicate asemenea bisericuțe de ciobani sau de călugări, în locuri depărtate de lume, la mari distanțe de drumurile călcate de multă lume. Într-o asemenea bisericuță se putea aduna o mână de oameni, zece-unșpe cel mult!…
De asemenea, biserica dintr-un lemn se ridica deseori într-o poieniță, nu departe sau chiar pe locul unde fusese doborît „lemnul” din care fusese durată! În jurul ei o sumedenie de copaci, de lemne din care se putea face o biserică mult mai mare! Dar tocmai acesta era farmecul sau rostul acestor bisericuțe, să fie cât mai mici, cât mai …personale, mai intime! Obligându-L pe Dumnezeu să stea la doi pași de tine, la o întindere de braț! Să-i simți răsuflarea, adică Sfîntul Duh cum te învăluie, dens, puternic, real!
Bisericuțele dintr-un lemn tind asimptotic spre bisericuța în care să poată intra să se roage o singură persoană… Așa cum o visase Brâncuși, când i s-a comandat să construiască un templu budist… L-a schițat, l-a proiectat în cea mai românească tradiție, împlinită: un templu pentru o singură persoană…
Troița noastră, cea din fotografie, se înfățișa la fel privită și din cealaltă parte, având un soi de sfericitate! Arăta la fel pentru toți drumeți, oridincotrova ar fi venit. N-avea revers. Precum oul! Desigur, cel primordial, al aceluiași cioplitor în lemn!
O fi văzut Brâncuși troițe de felul celei din fotografie?! O mulțime din lucrările sale în lemn, rămase în atelier, amintesc, aduc cu această troiță!
…Constantin celălalt, Noica, comentând monumentele de arhitectură românească medievală vorbea de „gama minoră” în care au fost gândite și construite, și găsea o subtilă consonanță cu alte manifestări materiale ale spiritualității românești. Dacă nu mă înșel, unii „contemporani” le-au invocat în discuțiile ce s-au purtat pe marginea proiectului Catedrala Mântuirii Neamului. Mi s-a cerut, de unii comentatori pe acest site, părerea despre acest proiect. Sunt sau nu de acord cu ridicarea acestei catedrale?
Firește că sunt de acord! E în firea lucrurilor ca tocmai în acest spațiu, unde s-au ridicat cu bună intenție cele mai mici biserici, la un moment dat să se ridice una, cea mai mare și mai falnică, al cărei mesaj, mai puțin subtil, dar mult mai complex, să se potrivească veacului nostru și celor ce va să vină!
O biserică ale cărei dimensiuni să se potrivească cu rolul jucat de români și de Biserica Românească în Istoria Creștinătății! O asemenea Catedrală, probabil una dintre cele mai mari, să sperăm că-i va pune pe gânduri pe istorici, îi va face să înțeleagă și să explice și altora în ce constă excelența românească nu numai pe planul trăirii creștine, ci și pe planul major al devenirii umanității întru rosturile ei firești.
Ca să nu lungesc vorba, unul din gândurile cu care susțin acest proiect este ideea că dintre toate bisericile ortodoxe confruntate cu agresivitatea ateismului de stat și de partid comunist, Biserica Ortodoxă Română a rezistat cel mai bine, și-a dovedit autenticitatea și trăinicia pe care celelalte biserici surori nu au avut de unde să le scoată, să le arate și să impună respect agresorului iudeo-bolșevic!…
O asemenea catedrală te va duce cu gândul la rostul înalt pe care și l-au asumat clericii și domnitării români după Căderea Constantinopolului!… Celebrul Bizanț de după Bizanț care s-a înfiripat în Țările Românești tus trele!
Îl mai pomenesc pe Constantin Brâncoveanu și sutele, miile de sfinți necunoscuți, de „calibrul” unuia ca Ion Moldoveanu de la Ploiești sau Vasile Baciu din Tecuci ori Ion Popescu din Ștefănești-Argeș, care se vor simți răz-bunați prin dimensiunile și strălucirea Marelui Lăcaș. Și de ce nu l-aș pomeni și pe Mircea Eliade, în fruntea cărturarilor români dedicați Crucii lui Hristos?!…
Pentru toți aceștia imensa Catedrală se va dovedi neîncăpătoare!
E nevoie de o asemenea catedrală nu ca să întărească credința noastră, azi mai agresată ca oricând! Nici pe vremea prigoanei cominterniste nu a fost primejdia mai mare!…
Ci e nevoie de o asemenea catedrală ca să se consfințească în chip pipăibil realitatea, autenticitatea și trăinicia credinței noastre, fără egal în lumea creștină! Să nu ne sfiim s-o spunem deschis și limpede: Suntem nu numai cei mai vechi. Ci și cei mai autentici creștini!…
E nevoie de o asemenea catedrală, cu un hram atât de neașteptat: Mântuirea Neamului, adică, în termeni mai expliciți, Salvarea Neamului, tocmai pentru că suntem agresați și ca neam, ca națiune, ca popor! O asemenea catedrală va insufla curaj și elan în confruntarea tot mai îndârjită cu cei care ar vrea să ne termine și fizic, nu numai spiritual! Vor nu numai să ne de-creștineze, ci să ne și de-românizeze!
Iar replica bolmojită a unor burtă-verde, cum că „tocmai acum, în plină criză economică v-ați găsit?!”, nu face decât să vădească puținătatea minții și sufletului cârcotaș sau mercenar al celor care spumegă de indignare, simțind sau știind bine ce reazem puternic vom căpăta noi, românii, prin ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului!
N-am decât o singură grijă: măreția și splendoarea Catedralei să nu se sprijine numai în dimensiuni!… Atenție, stimați proiectanți, la proporții mai ales! La doi pași de Catedrală, un analfabet s-a priceput să ridice o clădire încă și mai mare, surprinzător de bine proporționată, de echilibrată…
Dacă în momentul de față clădirea Parlamentului este sediul Răului din România, nu peste mult timp ea va deveni ceea ce a fost planificată să fie: Casa Poporului. Cele două case, a Domnului și a Poporului, nu trebuie să steie cu spatele una la cealaltă. Între cele două clădiri se impune o armonizare arhitectonică, o înfrățire, o îmbrățișare care să transmită tuturor mesajul subtil și tainic al unității neamului. Cele două mari clădiri trebuie, într-un fel, să fie una! Ut unum sint! La fel cum la români credința în Iisus și mulțumirea că ești român sunt una! De ne-separat! Imposibil de conceput una fără alta!
Dixi et salvavi animam mea!
Sursa: Ion Coja