PRIGONIREA BISERICII ORTODOXE STRĂMOŞEŞTI SUB COMUNISM!

Vom continua să publicăm articolele scrise de părintele Dumitru Stăniloae prin anii 1930 adunate în cartea “Ortodoxie și Naționalism”. Citirea integrală a acestor scrieri poate trezi conștiința tuturor celor ce n-au înțeles ce a însemnat Ortodoxia cu adevărat pentru români… În felul acesta poate ne mai aducem aminte că generația părintelui s-a jertfit doar pentru a propovădui un creștinism de sorginte apostolic, numit de domnia sa și “supranațional”…

Prin jertfe nenumărate aduse cu deosebire de tineretul nostru, Dumnezeu a eliberat poporul român de robia comunistă care dura de 45 de ani şi care urmărea golirea tineretului de viaţa creştină şi deci de spiritualitatea lui strămoşească, iar prin aceasta, desfiinţarea identităţii lui ca popor aparte, ca să nu mai vorbim de nimicirea lui ca existenţă biologică printr-o tot mai crudă înfometare.

În această acţiune de nimicire a neamului nostru o atenţie specială se dădea prigonirii Bisericii strămoşeşti şi împiedicării ei în tot felul, în lucrarea ei deschisă în viaţa poporului.

PRIGONIREA BISERICII ORTODOXE STRĂMOŞEŞTI SUB COMUNISM!

Vom enumera câteva forme ale acestei prigoniri.

De fapt, Biserica Ortodoxă strămoşească a fost supusă de regimul comunist unei prigoniri deosebite. Un reprezentant al Departamentului Cultelor, întrebat odată de mine, pentru ce Biserica Ortodoxă este supusă unor dificultăţi speciale, nepermiţându-i-se să-şi refacă bisericile ce se ruinau, în vreme ce cultele neoprotestante îşi clădeau, în schimbul valutei străine, case de rugăciune monumentale, acela mi-a răspuns că credinţa creştină reprezintă în rândul poporului român majoritatea ortodoxă şi tocmai de aceea ea trebuie desfiinţată cu deosebire, pentru a face să domnească în statul nostru ateismul.

Formele acestei acţiuni de eliminare a credinţei din majoritatea poporului nostru s-a concretizat, cum am spus, în oprirea refacerii şi reparării bisericilor ce se ruinau, în demolarea unui mare număr de biserici existente, în supravegherea deosebită a activităţii preoţilor, în închiderea acestora pentru vini inventate, în aşa măsură încât între anii 1950l965 se aflau peste 500 de preoţi ortodocşi în închisori, dintre care unii au fost duşi la canal, ca să nu mai vorbim de copiii preoţilor, mai ales ai celor închişi, care nu erau admişi în facultăţi; erau, în schimb, suspectaţi permanent, iar în serviciu menţinuţi numai în grade inferioare. La acestea se adaugă persecutarea credincioşilor care aveau curajul să frecventeze bisericile.

Dintre preoţii aflaţi în închisori în anii 1958-l964, eu personal am fost în cameră cu câţiva care au murit, îmbolnăviţi de tot felul de tratamente chinuitoare la care fuseseră supuşi, inclusiv înfometarea.

Aceştia au fost: Dr. Liviu Munteanu, fost rector al Institutului Teologic din Cluj, închis pentru că semnase, ca vicar al Episcopiei din Cluj, în locul Episcopului, o adresă către preoţi pentru catehizarea copiilor. Deşi ajunsese paralizat după o vreme, era silit să meargă pe picioarele sale pentru a-şi rezolva trebuinţele trupului, fiind supus şi la alte acte chinuitoare care i-au grăbit moartea. Apoi a fost Dr. Ilarion Felea, fost rector al Institutului Teologic din Arad, distins autor de scrieri teologice, Pr. Lazarov din Dobrogea, aflat în 1959, în cel de-al 14-lea an de închisoare; acesta se gândea cu emoţie că-şi lăsase fiul acasă în vârstă doar de un an. Nişte dureri cumplite de cap i-au adus la un moment dat, după trei zile, moartea, ieromonahului Daniel (fost Sandu Tudor), mort în urma unor împungeri de către gardieni, în timp ce era adus de la o baie împreună cu alţii, înainte de aceştia a murit în 1950. Pr. Ilie Imbrescu, care după ce a fost ţinut, ca pedeapsă, câteva zile fără mâncare, luând ceva de mâncare, a făcut ocluzie intestinală.

Biserica Romano-Catolică a canonizat pe unicul ei cleric mort în închisoare, respectiv pe M. Gr. Ghica.

N-ar fi cazul să pomenească şi Biserica noastră pe nenumăraţii preoţi şi pe mulţi alţii, ca şi pe toţi credincioşii ortodocşi morţi în chinurile din închisori pentru credinţa lor? (…)

_______________________________________________________

Pr.  Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și Naționalism, 2011, p. 297

Sursa: magazincritic.ro