ÎN POIANA VARNIŢEI A SÂNGERAT PĂMÂNTUL ŞI A PLÂNS CERUL

ÎN POIANA VARNIŢEI A SÂNGERAT PĂMÂNTUL ŞI A PLÂNS CERUL

La Fântâna Albă, răsar, din osemintele martirilor,  lăcrimioare, toporaşi şi viorele.  În Poiana Varniţei rătăcesc cruci, cresc lacrimi şi durere. Lăcrimează fiicele şi fiii răstigniţi pe Crucea Golgotei Neamului Românesc. O tristeţe strigătoare sângerează inimi şi după 76 de ani de la odiosul masacru de la 1 aprilie 1941.

Deşi pentru senzații  se exagerează numărul celor omorâţi  la Varniţa pentru Neam şi Ţară, jertfa şi curajul românilor înrobiţi din Bucovina cedată şi înstrăinată trăieşte şi  vibrează  în rănile încă deschise ale urmaşilor celor care şi-au sacrificat tinereţea la Altarul Neamului, sute de români din dulcea Bucovină, de pe Valea Siretului, oribil fiind aici omorâţi, cosiţi mişeleşte de gloanţele grănicerilor sovietici în Poiana Plângerii, de lângă Fântâna Albă, doar la o depărtare  de 2 km  de frontieră  cu România, Ţara lor de origini,  purtând singura vină că erau români şi doreau să treacă graniţa trasată la sfârşitul lunii iunie 1940, sârma ghimpată înfiptă în inima Bucovinei de un regim barbar totalitar, şi să trăiască liberi în Patria lor şi a strămoşilor lor.

ÎN POIANA VARNIŢEI A SÂNGERAT PĂMÂNTUL ŞI A PLÂNS CERUL

Adevărul e că nu au fost aici masacraţi mii, ci sute, mii de români aveau să fie nimiciţi mai târziu prin deportări în siberii de gheaţă, în stepele pustii ale Kazahstanului,  în lagărele morţii, în închisori şi  gulaguri staliniste.

Cititi intreg articolul pe ZorileBucovinei.com