Moartea unei Stele: Eminescu și re-masculanizarea devenirii în La Steaua

Moartea unei Stele: Eminescu și re-masculanizarea devenirii în “La Steaua”

În cadrul ciclului Heraclitean, focul, deși fundațional pentru om, înseamnă moartea cerului. Este astfel a doua fază a ciclului. Pământul este moartea focului, iar apa reprezintă moartea pământului.Despre moartea apei, cineva poate deduce din citirea fragmentelor lui Heraclit laolaltă, în întregime, că aceasta apare într-un nou ciclu care urmează același tipar.

Încă din perioada lui Goethe, cu influențele sale cabaliste care provin din timpul Renașterii italiene, filosofia occidentală, literatura și știința, au confundat primatul heraclitean al devenirii – mai degrabă decât a fii în sens platonic, cu un fel de viziune chtonică asupra lumii. De obicei, conceptul de a deveni și a devenit este prezentat ca fiind organic. În secolul XX, Spengler a sintetizat această orientare goetheană, în timp ce Julius Evola a atacat-o, dar nici unul dintre ei nu a contestat in sine această ipoteză.

Heraclit a fost de fapt cel mai radical “celest” dintre toți clasicii. Conceptul său de foc- prezentat ca-Logos, se referă la focul astral și nu, așa cum s-a presupus mereu, la focul legat de pământ. Evident, scopul său era de a restabili închinarea primordială indo-europeană, pe care o credea pierdută în literatura și filosofia greacă.

Moartea unei Stele: Eminescu și re-masculanizarea devenirii în “La Steaua”

“La Steaua” este una dintre poeziile cele mai concise și originale ale lui Eminescu. Ea reorientează întreaga viziune heracliteana a romanticismului european înapoi la o viziune a vieții mai degrabă cerească, decât htonică . Ideea de a deveni este re-masculinizată – adică, reorientată spre ceruri.

Mai degrabă decât clișeul feminin, simbolul organic al celor mai multe poezii romantice, viața este prezentată în “La Steaua” ca moartea focului ceresc. Intenția inițială a lui Heraclit este restabilită. O realizare destul de impresionantă pentru o poezie de doar câteva strofe scurte.

LA STEAUA La steaua care-a răsărit E-o cale-atât de lungă, Ca mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă.   Poate de mult s-a stins în drum În departări albastre, Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie; Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem, și nu e. Tot astfel când al nostru dor Pieri în noapte-adâncă, Lumina stinsului amor Ne urmărește încă.   (Mihai Eminescu: 1886, 1 decembrie)

Articol scris de Amory Stern

Traducere: Adrian Ionescu

Sursa: adrian90blog.wordpress.com