Dorința românilor transnistreni de a scăpa din “raiul bolșevic”, mai ales în timpul foametei din anii ’30 ai secolului trecut, după ce Stalin își trimisese în Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenescă bandele GRU care ucideau și “rechiziționau” toată recolta țăranilor care refuzaseră colectivizarea, era aspru pedepsită pe malul Nistrului.
La începutul anilor ’30, când foametea organizată de către bolșevici pe teritoriul Ucrainei adusese populația la disperare (n.r. în timpul foametei organizate de bolșevici în Ucraina se estimează că au murit aproximativ 10 milioane de persoane) s-au înmulțit foarte mult încercările de a trece frontiera de pe Nistru dinspre URSS către România.
Una dintre aceste încercări disperate ale țăranilor români transnistreni de a traversa Nistrul pentru a ajunge în România s-a terminat în luna februarie a anului 1932 cu o tragedie de proporții: s-au înregistrat cel puțin 40 de morți, din cei peste 60 de țărani care se porniseră spre România.
Potrivit presei occidentale, în acei ani pe fâșia dintre România și Uniunea Sovietică în fiecare noapte se auzeau împușcături, iar ziua erau găsite cadavrele sau răniții care nu reușiseră să treacă dincolo de frontieră. Surprinzător este că în documentele vremii se înregistrează mulți morți nu numai din rândul românilor ci și din rândul altor naționalități care visau să-și găsească salvarea în România.
În noaptea de 23 spre 24 februarie 1932, pe malul Nistrului controlat de către sovietici în dreptul comunei Olănești din România, timp de 20 de minute s-au auzit rafale puternice de împușcături. Zgomotul se amestecase în noapte cu țipete de groază, gemete de răniți și de muribunzi aflați în agonie, printre care răzbătea agresiv țăcănitul mitralierelor sovietice.
Peste ceva timp, pe malul controlat de România aveau să sosească unul câte unul, câțiva dintre refugiații români transnistreni: pe chipurile lor se putea citi groaza. Erau plini de sânge, iar unii aveau hainele efectiv sfâșiate. Din întreg grupul format din peste 60 de persoane, au mai ajuns doar 20 pe malul românesc. Și până și dintre aceștia, 8 erau grav răniți, fiind purtați pe brațe de către ceilalți din grup.
Pentru sovietici nu a contat că în grup se aflau și copii, bătrâni sau femei însărcinate. S-a tras fără niciun fel de discriminare. În bezna nopții de 23 februarie 1932, o parte din grup s-a rupt fie din confuzie, fie dintr-un noroc chior, și a scăpat ca prin minune de focul intens al mitralierelor rusești care băteau către Nistru. Grupul mai mare însă nu a avut același noroc, cei mai mulți murind în ceea ce se cunoaște acum sub numele de “Masacrul de la Olănești”.
“Unul din efectele masacrelor de la Nistru din lunile februarie-martie 1932 şi ale noului val de refugiaţi din R.A.S.S. Moldovenească asupra opiniei publice din România a constat în exprimarea poziţiei faţă de evenimentele tragice în publicaţii. Jurnaliştii şi cercetătorii nu s-au limitat la analiza evenimentelor, ci au publicat o serie întreagă de materiale despre istoria regiunii transnistrene şi a românilor de acolo.”, scrie Vadim Guzun în REVISTA DE ISTORIE A MOLDOVEI
“Îngrozitoare tragedii s-au petrecut pe gheața albã a Nistrului, în mijlocul cãreia era o linie neutralã, peste care n-aveau voie sã treacã nimeni, nici românii nici rușii. De cîte ori nu zãceau acolo grav rãniți oameni și grãnicerii români nu-i puteau salva, cãci bolșevicii trãgeau asupra fiecãruia care îndrãznea sã se apropie de ei, acolo rãmîneau cadavrele, pînã ce lupii și paserile rãpitoare le sfîrtecau. Aceste animale dãdeau un spectacol de nedescris în timpul ospãțurilor pe gheațã, iar sentinelele române asistau neputincioase. Aceastã furie sovieticã a fãcut peste o mie de victime.
Dar mãcelurile de la Tiraspol și Olãnești, din februarie și martie 1932, au îngrozit întreaga lume. Refugiații povestesc cum au fost încãrcați mai întîi bãrbații în vagoane plumbuite, luînd drumul morții și al celei mai cumplite tragedii spre ghețarii Siberiei și ai Uralului.
Moldovencele însã lãsate acasã împreunã cu copiii continuã calvarul, dar neputînd veni în ajutorul copiilor nenorociți, sînge din sîngele lor, au purces cîteva sute de femei din satele moldovenești spre Tiraspol, unde știau cã existã o fabricã de conserve de carne, zarzavatuuri și pește.
Și în același marș al foamei convoiul nenorocitelor s-a oprit sub zidurile fabricii și, forþînd ușile, au luat cîte o bucãțicã de carne din cutia ambalatã pentru expediere. Dar scurtã le-a fost fericirea, cãci venind cavaleriștii sovietici, au tras în sînul de care se încleștase gura copilașului. Timp de trei ore au rãsunat împușcãturile și departe în zãri pînã la Tighina se vedeau vîlvãtãile focului, în care se pîrjoleau trupușoarele copiilor și în care se carbonizau mamele lor.
Peste aceastã sinistrã zi de la Tiraspol s-a mai adus baia de sânge din pãdurea Olãneștilor, unde trei grupuri de moldoveni de cîte 40 inși, în drum spre Nistru, au poposit pentru odihnã. Spre nenorocirea lor, unul din aceste grupuri a fãcut un foc în pãdure și fiind observați de grãnicerii sovietici, în mai puțin de jumãtate de orã pãdurea Olãneștilor s-a transformat în cimitirul moldovenilor transnistreni. Cei puțini scãpați cu viațã sînt azi îngroziți, avînd priviri anormale și tresãriri chiar în somn.
A curs și curge peste Nistru sînge nevinovat de moldoveni, pentru marea lor crimã de a nu fi știut sã moarã de foame, ci de gloanțe. Tragedia lor din raiul bolșevic a provocat numeroase comentarii în ziarele din occident, care au protestat, dezvãluind adevãrata stare de lucruri din Rusia, groaznica stare de lucruri, mizeria colectivizatã, foamea, deportãrile în Siberia, munca forțatã, masacrarea mamelor, a copiilor și a bãrbaților care au îndrãznit sã fugã din infernul roșu.” ( sursa: Calendarul „Glasul Bucovinei” pe anul 1933)