La 5 iunie 1871, acum 150 de ani, s-a născut Nicolae Iorga.La 27 noiembrie 1940 a fost asasinat Nicolae Iorga. Se împlinesc anul acesta 83 de ani de când …“au fost tăind un brad bătrân”.
Nicolae Iorga, personalitate de seamă a României şi a întregii lumi, a intrat definitiv în conştiinţa celor care ne mai zicem cu mândrie nedisimulată ROMÂNI! La înfiinţarea UNESCO, în 1945, România era reprezentată prin 3 nume prestigioase: Dimitrie Cantemir, Costache (C-tin) Negruzzi şi Nicolae Iorga!
„Au fost tăind un brad bătrân…”
Titlul reprezintă, de fapt, primul vers al poeziei „Brad bătrân” scrisă de nimeni altul decât de Nicolae Iorga, considerat a fi cea mai proeminentă personalitate a României încă de la începutul veacului al XX – lea. Cine şi-ar fi putut închipui că pe biroul său de lucru de la vila din Sinaia, acolo unde „bătrânul” Nicolae Iorga se retrăsese deliberat spre a-şi afla oaza lui de linişte creatoare după cutremurul devastator din noiembrie 1940, care făcuse cumplite ravagii prin tot Bucureştiul, dar şi pentru a se adăposti întrucâtva din calea pericolului iminent al războiului ce se tot apropia, se va găsi manuscrisul acestei poezii, compusă premoniţial cu doar o zi înaintea asasinării
sale?
În 1940, pe fondul cedării Basarabiei şi a Bucovinei de Nord sovieticilor, dar şi a cedării Transilvaniei de Nord, urmare directă a Dictatului de la Viena, regimul regelui Carol al II-lea, susţinut de Nicolae Iorga, s-a prăbuşit şi, în urma unei agravante crize politice şi morale, în România s-a instaurat Statul Naţional-Legionar, sprijinit de un guvern legionar, în care teroarea s-a manifestat făţiş în toate structurile sale. Pradă acesteia avea să-i cadă şi Nicolae Iorga, atunci când în după amiaza zilei de 27 noiembrie a fost ridicat de la Sinaia de un grup de legionari şi dus cu forţa în pădurea Strejnicu de lângă Ploieşti, unde a fost ucis mişeleşte, „ împuşcat de nouă ori cu pistoale de 7,65 şi 6,35 mm şi fiind abandonat în pădure”, după cum s-a consemnat ulterior.
Aşa „au fost tăind un brad bătrân”, în vârstă de 69 de ani, care se numea Nicolae Iorga, găsindu-i-se doar „vina” că „făcea prea multă umbră”… Vestea cutremurătoare a asasinării sale a cuprins nu numai toată România, ci şi întrega lume, astfel că, sub semnul indubitabil al elocinţei sale, „47 de universităţi şi academii de pe întreg mapamondul au arborat drapelul în bernă.”
Aşadar, anul acesta se vor consemna 80 de ani de la tragica sa dispariţie, astfel că, în sensul tradiţiei româneşti a rememorării personalităţii lui Nicolae Iorga, pe care
strălucitul critic literar George Călinescu îl considera „un Voltaire al României”, se cuvine să aruncăm fie şi o succintă privire peste „prea multa umbră” lăsată posterităţii sale.
De mare ajutor în această sumară, dar curajoasă „întreprindere” mi-a fost însuşi Nicolae Iorga, prin impresionanta sa scriere autobiografică: „O viaţă de om – aşa cum a fost”, editată în 3 volume, în anul 1934, la 63 de ani, după ce s-a retras din politică, considerându-şi încheiată misiunea vieţii. Peste timp, mai întâi, în 1972 şi apoi, în 1984, Editura Minerva reeditează memorabila scriere, despre care istoricul Mihai Berza avea să afirme:
„Este una dintre cele mai frumoase cărţi din câte s-au scris în limba românească.”
Urmărind firul autobiografic, dar şi cel al numeroşilor săi biografi, aflăm că Nicolae Iorga s-a născut la Botoşani, la 5 iunie 1871, după 21 de ani de la naşterea, tot în zona Botoşanilor, a lui Mihai Eminescu. Se va împlini anul viitor un veac şi jumătate de atunci! Încă de pe vremea cursurilor primare şi a celor liceene făcute la vestitul liceu „Laurian” din localitate s-a dovedit a fi un elev „minune”, impresionându-şi dascălii cu uşurinţa asimilării cunoştinţelor de limba română şi istorie.
Rămas de mic orfan de tată, în liceu a început să dea meditaţii colegilor, „pentru a spori veniturile familiei”. Tot în acea perioadă, la treisprezece ani, a debutat publicistic în ziarul „Românul” condus de unchiul matern Em. Arghiropol. Doi ani mai târziu, în 1886, după o amintită „catastrofă şcolară”, se înscrie şi este admis cu bursă la Liceul „Naţional” de la Iaşi, devenind un liceean model, apreciat, deopotrivă, de către junimistul Vasile Burlă, filologul Al. Philippide, profesorii: Al.Şuţu, O.Teodorescu şi X.Gheorghiu, care i-au încurajat dorinţa sa multilingvistică de a vorbi fluent franceza, germana, italiana, latina şi greaca.
În acelaşi timp devine însă şi un elev „rebel” datorită interesului manifestat faţă de curentul marxist al timpului, de care s-a dezis mai târziu. În 1888 a fost considerat unul dintre cei mai buni absolvenţi ai „Naţionalului” ieşean, fapt ce i-a deschis calea Universităţii, unde a trecut excelent examenele Facultăţii de Litere, iar la sfârşitul primului an, cu dispensa ministerială primită, şi-a dat toate examenele facultăţii, astfel că la sfârşitul anului şi-a susţinut şi licenţa, obţinând „magna cum laude” în urma unei dizertaţii magistrale despre literatura greacă, cu care a uimit corpul profesoral al facultăţii şi în special pe ilustrul istoric A.D.Xenopol, care l-a considerat „o minune de om”, propunându-l pentru o bursă de studii în străinătate, dar şi pentru primirea postului de profesor la Universitate. Cu toate că exista precedentul „caz” al lui Titu Maiorescu, Senatul a respins propunerea, socotindu-l… „prea fraged”.
Ca tânăr licenţiat şi „trăitor de Iaşi”, Nicolae Iorga s-a implicat până peste poate în efervescenta viaţă culturală a „Cetăţii de pe cele 7 coline”, participând activ la prelegerile Junimii, publicând în „Convorbiri” un eseu memorabil despre poeta Veronica Micle, se opune public, cu argumente solide, încercării de defăimare a lui Ion Luca Caragiale, participă la înmormântarea lui Ion Creangă, cercetează asiduu file de cronici şi vechi documente istorice din arhivele ieşene, publică numeroase articole de opinie în presa locală, debutează ca poet şi critic literar. Primeşte, totuşi, postul de profesor de latină la liceul din Ploieşti, unde va avea posibilitatea să-i cunoască pe Odobescu, Vlahuţă, Caragiale, Hajdeu, Tocilescu şi Dobrogeanu-Gherea.
În 1890 se căsătoreşte cu Maria Tasu, de care va divorţa după zece ani.
Prevalându-se de bursa acordată, în perioada 1890 – 94, studiază în străinătate, în Italia, apoi în Franţa, unde îşi aduce contribuţia la Enciclopedia franceză. De aici a
studiat în Anglia şi Italia, aflându-şi informaţiile necesare pentru teza de doctorat în limba franceză, obţinută în 1893. Mai departe, la Universitatea din Berlin, teza sa impecabilă despre Tohmas III, redactată în limba germană în mai puţin de un an, nu este acceptată decât de Universitatea din Leipzig, după ce a fost evaluată de trei mari savanţi germani, fiind apoi şi publicată la Paris. În paralel, în ţară publică un volum de poezie „Poezii, Poeme” şi altul de „Schiţe din literatura română”.
Spre sfârşitul anului 1894 se întoarce în România cu două doctorate, cu un impresionant bagaj de cunoştinţe acumulate şi cu aprecieri elogioase din partea multor universităţi şi a numeroaselor reviste de înaltă ţinută europeană. Primeşte, în urma unei apreciate dizertaţii susţinute, postul de profesor suplinitor la catedra de istorie medievală a Universităţii din Bucureşti, iar anul următor, pe cel de profesor titular, o adevărată performanţă pentru cei 24 de ani ai săi. Continuându-şi neobosit cercetările istorice şi sporindu-şi mereu activitatea publicistică, între care al zecelea volum Hurmuzachi şi două volume din „Istoria modernă a României”, în 1897, Nicolae Iorga a fost ales membru corespondent al Academiei Române.
Anul 1900 îi conferă lui Nicolae Iorga o largă notoreitate în lumea culturală din ţară şi din străinătate, datorită remarcabilei sale contribuţii aduse istoriei României şi
identităţii poporului român; vocea sa dovedindu-se a fi una cu adevărat „reformatoare”. În 1901 se recăsătoreşte cu Catinca Bogdan, soră a istoricului cultural Gh. Bogdan
– Duică, care-l va ajuta, la Budapesta, să copie şi să traducă documente maghiare despre Istoria Transilvaniei şi despre Mihai Viteazul, precursor al Unirii Principatelor, de la a cărei moarte se împlineau trei veacuri.
Îmbinând cu pasiune catedra universitară cu jurnalismul cultural şi politic, din 1903, conduce revista „Semănătorul” , devenită o tribună a naţionalismului cultural şi didacticismului şi publică cu o prolificitate de invidiat zeci de volume pe an. În 1905 este ales deputat independent şi din 1906 se alătură Partidului Conservator, an în care scoate propria publicaţie „Neamul Românesc”, iar din 1907 al doilea periodic „Floarea Darurilor”, criticând în cele două reprimarea răscoalei ţărăneşti şi demascând situaţia ţărănimii române, „ajunsă cea mai primitivă din toată Europa”; astfel, înregistrând o creştere semnificativă a popularităţii sale, fiind reales ca deputat.
În 1908, se retrage cu locuinţa la Vălenii de Munte, acolo unde a fondat „o şcoală de vară”, o editură proprie cu tipografie şi suplimentul literar al revistei „Neamul
Românesc”. Practic, datorită lui Iorga, în 1909, localitatea prahoveană a devenit „un centru studenţesc cultural cu proprie finanţare”, stârnind panică în Austro-Ungaria. În
1911, după ce a ţinut impresionantul său discurs despre „Filozofia istoriei”, a devenit membru titular al Academiei Române Participând, în 1913, la Congresul Internaţional de Istorie de la Londra a propus noi moduri de abordare a medievalismului.
Invitat apoi să ţină discursuri la Academia din Belgrad şi la Ateneo Veneto din Italia, în 1914, la inaugurarea în Bucureşti a Institutului de Studii Sud-Est Europene statul român i-a acordat distincţia Bene Merinti, pentru iniţiativa şi demersul înfiinţării acestuia.
După Războiul Balcanic, la care participase stăpânit de cauza unităţii naţionale, în 1915, când România îşi menţinea încă neutralitatea în Primul Război Mondial, Nicolae
Iorga s-a declarat pro-antantist, întrezărind astfel recuperarea Transilvaniei, Bucovinei şi celorlalte ţinuturi româneşti stăpânite de Austro-Ungaria, militând pentru alianţa cu Puterile Antantei. Odată produsă, Nicolae Iorga o salută cu entuziasm:
„A sosit un ceas pe care-l așteptam de veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională, pentru care am muncit și am scris, am luptat și am gândit. A sosit ceasul în care cerem și noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre.”
Începutul dezastruos al luptelor armatei române pe fronturile din Ardeal şi de la Dunăre şi iminenta cădere a Bucureştiului avea să-i inspire lui Nicolae Iorga fulminantul său discurs mobilizator rostit în Parlament în 14 decembrie 1916. Intitulat, Rezistenţă până la capăt, oratorul şi-a exprimat „toată încrederea, sprijinită pe îndelungata cercetare a unui trecut de atâtea secole, că totuşi dreptatea elementară a cauzei noastre nu va putea fi zdrobită (…)”.
Refugiat la Iaşi, devenită Capitala Rezistenţei până la capăt, N.Iorga susţine cauza Războiului Reîntregirii, scriind aproape de unul singur gazeta Neamul Românesc, ţinând aproape şi de ziarul România, organul al guvernului, în care scrie articole mobilizatoare.
La cererea editurii franceze Hachette scrie „O nouă istorie a poporului român” şi continuă să predea cursuri la universitate. După înfrângerea Germaniei, participă la 1
Decembrie 1918 la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, exprimându-şi entuziasmul. Este ales primul Preşedinte al Senatului României Mari.
De aici, în perioada anilor 1919– 30, parcurge o carieră politică şi publicistică de-a dreptul impresionantă, acordându-i-se titlul de DHC de către numeroase academii şi universităţi din America şi Europa, devine rector al Universităţii bucureştene şi editează peste 40 de volume anual.
În aprilie 1931, întors din exil, regele Carol al II-lea îl desemnează pe N.Iorga Prim-ministru al României, pe fondul popularităţii de care acesta se bucura. Deşi bine
intenţionat, în scurt timp, însă, datorită rupturii alianţei politice a PND cu PNR şi PŢ, privind invalidarea regelui controversat, dar şi a conflictelor cu Garda de Fier, în mai
1932, Nicolae Iorga demisionează şi se întoarce la viaţa academică, continuându-şi cu aceeaşi asiduitate elaborarea şi editarea vastelor sale lucrări istorice şi memorialistice.
Pentru a lega firul „biografic” parcurs, să menţionăm că după odiosul asasinat al lui Nicolae Iorga, pe biroul său de la Sinaia s-au găsit manuscrisele „Istoriologiei umane” şi poezia „Brad bătrân”, scrisă cu doar o zi înainte.
Demnă de reţinut este premoniţia primului vers: „Au fost tăind un brad bătrân” , al cărui gerunziu plural este tulburător. Nicolae Iorga, recunoscut drept „un Patriarh al Culturii Româneşti”, a fost înmormântat la Cimitirul Bellu şi, în ciuda „restricţiilor” impuse, i-au fost aduse omagii binemeritate de către istoricul francez Henri Focillon, denumindu-l: „una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane” şi de către filozoful C-tin Rădulescu Motru, afirmând că:
„…a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt.”
Moştenirea lui Nicolae Iorga, ca istoric, critic literar, dramaturg, poet, orator, enciclopedist, filozof, politician, profesor şi academician român este una uriaşă,
cuprinzând peste 1000 de volume şi 25000 de articole(!).
Numai în domeniul istoric biografii săi conchid la unison:
„Nu poţi să alegi un domeniu din istoria românilor fără să constați că N.Iorga a trecut deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental.”
În acelaşi mod strălucit şi posteritatea lui Nicolae Iorga este una covârşitoare, iar pentru a o ilustra semnificativ voi sublinia doar că la UNESCO, forul cultural mondial, fondat în 1945, cu sediul la Paris, România, afiliată din 1956, s-a impus prin cele trei mari personalităţi ale sale: Dimitrie Cantemir, Constantin Negruzzi şi Nicolae Iorga!
O menţiune în plus pentru oraşul Iaşi, pe care l-a preţuit ca nimeni altul:
„Iașul e, înainte de toate, o biserică – biserica bisericilor trecutului nostru.”
Poate că de aceea în semn de cinstire Nicolae Iorga a ctitorit aici Biserica „Sf. Nicolae”, începută în 1937, terminată şi sfinţită în 1943, fiind singura biserică ieşeană ridicată de un profesor. În contextul titlului, n-aş putea să-mi închei aceste rânduri fără a însera şi poezia „Brad bătrân”, ca fiind un omagiu de suflet adus celui ce ne-a fost, ne este şi ne va fi …”de-a lungul ceasurilor grele / sub paza crăcilor rebele, / …un adăpost”, Nicolae Iorga.
Au fost tăind un brad bătrân
Fiindcă făcea prea multă umbră
Și-atuncea din pădurea sumbră
Se auzi un glas păgân:
„0, voi ce-n soare cald trăiți
Și ați răpus strămoșul nostru
Să nu vă strice rostul vostru,
De ce sunteți așa grăbiți?
Moșneagul, stând pe culme drept,
A fost la drum o călăuză
Și-n vreme aspră și hursuză
El cu furtunile-a dat piept,
În anii mulți cât el a fost
De-a lungul ceasurilor grele
Sub paza crăcilor rebele,
Mulți și-au aflat un adăpost.
Folos aduse cât fu viu,
Ci mort, acuma când se duce,
Ce alta poate-a vă aduce
Decât doar încă un sicriu?”
Mihai Caba
RO14BTRLRONCRT0356966001 (lei) | RO61BTRLEURCRT0356966001 (euro)
Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApppentru a primi postările noastre și acolo.
Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram Glasul.info, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri