La 7 septembrie 1940 a avut loc Masacrul de la Mihai Bravu, Bihor, unde victime au căzut inclusiv doi copii

‘În satul bihorean Mihai Bravu seria atrocităților împotriva etnicilor români a început la 7 septembrie 1940. Până în acea zi, nordul județului Bihor a fost ocupat complet de armata ungară. În localitate, 22 de țărani români, printre care și doi copii, au fost adunați pe câmp și împușcați de soldați unguri.”

"Soldaţii unguri au arestat 22 de ţărani români din comuna Mihai Bravu, jud. Bihor, care se aflau la muncă pe câmp, fiind duşi într-un cimitir părăsit, bătuţi cu patul puştilor şi apoi omorâţi prin împuşcare."

"7 septembrie 1940. Mihai Bravu - Bihor. Soldați unguri sub comandă adună de la munca câmpului 20 de țărani români pe care-i împușcă. În lot se afla un țăran cu cei doi feciorași. Ca în tragedia lui Brâncoveanu. A cerut să fie impușcat primul spre a nu-și vedea copiii morți." (Radu Theodoru, Urmașii lui Atilla)

“În ziua de 7 septembrie 1940, soldații horthyști au arestat douăzeci de țărani români în comuna Mihai Bravu care se aflau la munca câmpului. I-au dus într-un cimitir părăsit unde i-au bătut cu patul puștilor, le-au legat mâinile la spate cu sârmă și i-au întrebat dacă vor să fie împușcați sau spânzurați. La întrebarea “pe cine vreți să împușcăm mai întâi” un țăran a răspuns: “Pe mine!”. Întrebat pentru ce motiv, acesta a răspuns: “Ca să nu-mi văd copiii morți” – avea doi copii lângă el.” ( din cartea Teroarea horthysto-fascistă în Nord-Vestul României, septembrie 1940 – octombrie 1944)

“După acest trist eveniment, locuitorii satului au fost forțați de către noile autorități horthyste să ia calea refugiului. Majoritatea își amintesc de tristul refugiu în imobile improvizate în câteva localități din județul Timiș (satele Moșnița și Urseni).”

“Comuna Mihai Bravu din plasa Sălard-Bihor avea circa 320 de familii de români moți din Roșia de Beiuș, Sohodol, Cîrpești, Călățele, Vadul Crișului etc. După intrarea trupelor horthyste, jandarmii “cu pene de cocoș” au început a face razii și, cu foarfecele în mână, au început să taie de pe cămășile albe ale țăranilor nasturii negri, spunând:

"Ce, voi jeliți după Armata Română?"

S-au apucat apoi și le-au tăiat opincile, lăsându-i desculți și fără sumanele de pe ei, încât bieții oameni au rămas dezbrăcați în frig.

Într-o bună zi, se pomenesc că bate toba prin sat, ca toate familiile să părăsească satul în timp de 24 de ore. Cu toată somația verbală a jandarmilor unguri, românii au refuzat să plece, declarând că nu-și pot lăsa casele și bucatele strânse, ci să li se dea mijloace pentru ca să-și poată transporta totul. Comandamentul militar a dat ordin armatei ungare ca să înceapă operația de evacuare. Armata s-a pus pe lucru și în 24 de ore tot satul era înșiruit cu căruțele pe șoseaua ce duce spre Oradea, fiecare luându-și ce a putut în căruța lui, destul de mică. Au plecat escortați de armata ungară până în Piața Fânului din Oradea, unde au fost ținuți două săptămâni, cu familiile și cu vitele sub cerul liber, neadmițându-li-se să se adăpostească în clădirile din vecinătate. Văzând bieții români că au trecut mai bine de două săptămâni de când stau sub cerul liber, și-au angajat un avocat ungur, care, pentru suma de 60 lei de familie, plătindu-i-se în total 20.000 lei, le-a făcut rost de permise de trecere în România”.

• Teroarea horthysto-fascistă în Nord-Vestul României, septembrie 1940 – octombrie 1944
• Urmașii lui Atilla, Radu Theodoru
• Istoria Românilor între anii 1918–1940 – Ioan Scurtu, Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu