DOMNULUI GENERAL ION ANTONESCU CONDUCĂTORUL STATULUI ROMÂN
În numele generalilor şi coloneilor activi şi de rezervă, proveniţi din fosta armată austro-ungară, care s-au întrunit astăzi pentru a se adresa în numele foştilor luptători transilvănenei şi bănăţeni, Cancelarului Reichului German un memorandum relativ la drepturile unirii tuturor românilor, vă rugăm să primiţi asigurarea neţărmuritului nostru devotament şi dorinţa noastră caldă ca să puteţi conduce ţara cu mână fermă şi norocoasă până la reîntregirea neamului românesc.
Comitetul:
Preşedinte – general Iosif Iacobici
Vicepreşedinte – general Boeriu General Hanzu, general Ilcuşu, general Papp
Secretar general Barbu
Bucureşti, 6 Iunie 1941
M E M O R I U L
Românilor din Transilvania şi Banat care au luptat în războiul 1914-1918 sub drapelul austro-ungar împreună cu armatele Germane
EXCELENŢĂ,
Subsemnaţii Generali şi Coloneii ai Armatei Regale Române originari din Transilvania şi Banat, ce au aparţinut fostei armate austro-ungare şi am făcut războiul mondial din 1914-1918 alături de Germania. Reprezentanţi autorizaţi a sute de ofiţeri activi, mii de ofiţeri de rezervă şi sute de mii de soldaţi români, ei se îndreaptă plini de încredere, în numele românismului din Transilvania şi Banat, către cel mai mare camarad de război al lor german, rugându-l să dea ascultare celor de urmează:
Germanii şi Românii au stat în cursul veacurilor din urmă necontenit în cea mai strânsa legătură. De mai bine de o mie le ani, au stăvilit împreună năvălirea slavilor ce se îndreptau spre Balcani; un Prinţ din caca Hohenzollern a luptat la Nicopole alături de Români în contra Turcilor. Ştefan Cel Mare avea relaţii politice cu ţări germane, iar voievodul Petru Rareş era mândru de prietenia lui loachim de Brandenburg. Mihai Viteazul a fost aliat cu împăratul Germaniei luptând în Transilvania contra Prinţului maghiar Batory, care se unise cu Turcii şi Polonii contra acestuia. În sfârşit România Modernă datorează progresul ei rapid politicei înţelepte a Marelui ei Rege Carol I, de origine german.
Asuprirea maghiară, care la sfârşitul secolului trecut, a început să ia forme insuportabile în Transilvania şi Banat, a împins românii pentru vreo douăzeci de ani în tabăra adversarilor Germaniei, fără să fi existat cândva o duşmănie între aceste două popoare. Timpul acesta scurt – o clipă în lupta seculară pentru existenţa şi propăşire naţională – a fost de ajuns pentru ca să năruie clădirea României întregite, cu toate că poporul român din Transilvania şi Banat în anii cei mai grei ai acestei epoci, ani de război 1914-1918, a luptat şi a sângerat şi pentru cauza germană în împrejurări deosebit de grele şi de tragice.
Aţi crezut, EXCELENŢA, că meritele maghiarilor pentru cauza germană se cuvine să fie răsplătite; fie-ne îngăduit a expune pe scurt şi participarea românilor la aceleaşi campanii alături de Germania şi Aliaţii săi.
Din cele 5 Corpuri de Armată austro-ungare din Ungaria de dinainte de război, aproape jumătate (Corpul 7 şi 12) se recrutau din Transilvania şi Banat şi erau în majoritate covârşitoare compuse din Români. Aceiaşi era situaţia în Diviziile de Honvezi (Armata Naţională Ungară) din aceleaşi regiuni. Amândouă aceste Corpuri de Armată au intrat de la începutul războiului contra Rusiei şi au luat parte la cele mai grele bătălii ale armatei austro-ungare, menite a uşura sarcina apărării graniţei Imperiului German în August şi Septembrie 1914. În toamnă anului 1914, când presiunea rusească ameninţa imediat Germania, printre forţele pe care conducerea armatei austro-ungare le-au aruncat în grabă la graniţa Sileziei de Sud se găsea şi Corpul 12 Armată din Transilvania, care, încadrat în armata germană Woyrsch, a reuşit să oprească asaltul rusesc.
În cursul ofensivei din vara anului 1915 ce urmase bătăliei de la Gorliţe, Regimentul de Infanteria Nr.50 „Friedrich Wilhelm Grossherzog von Boden”, recrutat din regiunea Alba-Iulia unde s-a încoronat primul Rege al tuturor românilor, avea să ia cu asalt cetatea Ivangorod de pe Vistula. Acelui Corp de Armată, încadrat în trupe germane şi sub conducerea germană, i-a revenit cu un an mai târziu, în vara anului 1916, greaua misiune de a respinge la Nord de Baranovice, cele mai puternice atacuri ale Armatei IV-a ruseşti. În tomna aceluiaşi an importante părţi ale acestui Corp de Armată au intervenit în faţa porţilor Verdun – ului unde alţi bravi români au stat până Ia sfârşitul războiului cot la cu trupele germane, şi a luptat eroic, apărând cu piepturile lor graniţele germane şi consfinţind cu moartea frăţia lor de arme. Tributul românilor în morţi, sacrificaţi şi pentru cauza germană au fost de 23 la mie, aproape egal cu al maghiarilor care au avut 28 la mie. Dar românii din Transilvania şi Banat şi-au făcut datoria de ostaşi nu numai cu arma în mână ci au contribuit în mod însemnat chiar şi la pregătirea şi conducerea războiului.
Generalul baron Boeriu, Comandantul Suprem al Armatei naţionale române din Transilvania, în iarna anului 1918-1919, precum şi Colonelul Baron Popovici sunt cavaleri ai Ordinului Militar Maria Terezia. Generalul Domăşneanu a fost mulţi ani înainte de război şi mult timp chiar în cursul războiului, sufletul muncii de organizare a Ministerului de Război din Viena. Colaboratorul lui cel mai de seamă în chestiuni de artilerie a fost Generalul Hanzu, Generalul Dănilă Papp a fost apărătorul viteaz al Bucovinei şi stânca de ocrotire a multor căminuri germane. Sub ordinele sale a luptat Locotenentul Colonel Rusu, Conducător al unui război de guerilă în Carpaţi, devenit aproape legendar. Pe capul lui pusese Comandamentul Rus importante premii. Generalii Iacobici şi Ilcuşu, actualul şi fostul Ministru al Apărării Naţionale al României, au fost ca ofiţeri de Stat Major colaboratori valoroşi pentru conducerea supremă a armatei austro-ungară. Unul dintre ofiţerii armatei austro-ungare care a primit cele mai multe şi cele mai frumoase decoraţii de front, a fost Generalul Vlad. Mulţi ofiţeri români se mândresc a fi decoraţi cu Ordinul German Crucea de Fier.
Serviciile aduse de romanii din Transilvania pentru cauza germană nu au încetat însă deodată cu sfârşitul războiului. Când după prăbuşirea Austro – Ungariei tulburările din toamna anului 1918 au cuprins şi Viena, capitala imperiului, Regimentele de Infanterie curat româneşti Nr.51 din Cluj şi 64 din Orăştie, care juraseră pe Drapelul românesc credinţă Consiliului Naţional Român din Viena, au servit mai mult de o lună ca reazim tânărului Guvern Germano – Austriac în cele mai grele situaţii. Reîntors în patrie aceste trupe au slujit drept cadre Gărzilor Naţionale Române, formate în Transilvania şi Banat cu ofiţerii activi şi de rezervă şi au garantat trecerea liniştită în noua ordine politică a ţării, adânc zdruncinată prin prăbuşirea Regatului Ungar. Cu această ocazie, cu toată situaţia politică internă extrem de încordată, nici un german din Transilvania nu a avut să sufere nici cea mai mică vexaţiune. Faptul acesta contează între meritele câştigate de români faţa de poporul german. Convieţuirea de sute de ani a Românilor cu Germanii din Transilvania a creat legături intime sufleteşti, care nu au putut fi zdruncinate nici de revoluţie.
Dacă luăm în seamă totalitatea serviciilor aduse de Români din monarhia austro-ungară în anii 1914-1918 cauzei germane, atunci înţelegem că au convingerea lor îndreptăţită, ca şi-au împlinit cel puţin în aceiaşi măsura şi cu acelaşi devotament ca maghiarii, datoria faţă de poporul de care erau legaţi prin jurăminte de credinţă. Mai mult decât atât. Ei au sentimentul, că, din punct de vedere moral, sacrificiile lor sunt superioare, fiind aduse în împrejurări deosebit de grele; căci Românii din fosta Ungarie se găseau într-o coaliţie ce lupta împotriva conaţionalilor lor din vechiul regat, care duceau războiul pentru unitatea naţională.
În expunerea asupra campaniei din Balcani, EXCELENŢA VOASTRĂ, aţi recunoscut maghiarilor dreptul la reparaţii pe baza serviciilor aduse de ei cauzei germane în războiul mondial. Noi Românii din fosta monarhie austro-ungară înţelegem şi apreciem deplin acest drept, credem însă că pe baza aceloraşi servicii pentru cauza germană am dobândit cel puţin dreptul ca recompensă ce s-a acordat maghiarilor să nu se prefacă într-o pedeapsă pentru noi şi să nu se înfăptuiască în dauna unităţii noastre etnice cum de fapt s-a întâmplat prin arbitrajul de la Viena. Aprecierea atât de diferită a serviciilor maghiare şi româneşti pentru cauza germană ne loveşte cu atât mai greu cu cât hotărârile de la Viena nu au făcut să înceteze politica de intoleranţă naţională dusă de o minoritate maghiară faţa de naţiunile conlocuitoare şi au reînviat stările insuportabile de odinioară.
Această intoleranţă politica şi stăpânirea arbitrară a guvernelor maghiare e caracterizată de Generalul Glaise von Horstenau, în însăşi lucrarea oficială asupra războiului, în următoarea propoziţie: „Românii au trebuit să constate cu amărăciune că au fost lăsaţi, fără milă, pe mâna maghiarilor, contra cărora luptaseră şi sângeraseră în anul 1848 ca supuşi credincioşi ai împăratului”.
Azi amărăciunea este mai mare ca oricând. Căci trecerea Românilor Transilvăneni din nou pe mâna maghiarilor s-a făcut într-un timp, când asuprirea naţională este considerată atât de insuportabilă, încât ea a putut servi chiar ca motiv principal pentru intervenţiunea armatei, cum a fost cazul campaniilor ce au curmat asuprirea Germanilor de către Cehi, Polonozi şi Jugoslavi.
Măsura amărăciunii noastre creşte mai cu seamă văzând că suferinţele impuse din nou Românilor din Transilvania retrocedaţi Ungariei, se bazează, cel puţin în parte, pe o abilă falsificare a faptelor politice de către propaganda maghiară.
Pe cât de adevărat este că tratatele de pace care au urmat războiului mondial, au siluit poporul German, pe atât de falsă este afirmaţiunea că acelaşi „dictat” al tratativelor de pace ar fi călcat în picioare şi drepturile maghiarilor. De fapt ele au pus capăt asupririlor maghiare faţă de minorităţi.
O dovedeşte chiar dezvoltarea istorică a evenimentelor: Transilvania s-a unit în toamna anului 1918, la 1 Decembrie, prin hotărârea liberă a adunării naţionale de la Alba-Iulia cu Regatul Român, care din acel moment s-a aflat în divergenţă politică cu Marile Puteri victorioase, deoarece tratatul de la Trianon nu era considerat ca deplin satisfăcător, pentru că el nu aducea românilor o desăvârşită unitate naţională.
E X C E L E N Ţ Ă,
Noi soldaţii nu facem politică. Dacă totuşi ne îngăduim a prezenta EXCELENŢEI VOASTRE acest memoriu, o facem, fiind deplin convinşi că, cuvintele rostite răspicat şi fără înconjur de soldaţi, a căror mentalitate a fost adânc influenţată de spiritul german, vor fi bine primite de camaradul lor din războiul mondial, care este şi cel mai mare soldat al timpului nostru.
Avem deplina speranţă că vom contribui să se repare greşeala unei singure generaţii şi să se schimbe soarta a unui milion şi jumătate de conaţionali, a căror moşi şi strămoşi au luptat secole dea-rândul pentru politica Vienei şi care tocmai la Viena au fost din nou aruncaţi pradă asupritorilor.
Şi aceasta tocmai în clipa, când Conducătorul nostru, … (aici documentul se întrerupe, dar apoi continuă- n.n.), Actele de bravură atât de numeroase, săvârşite de românii bănăţeni, transilvăneni şi bucovineni în cursul marelui război, consacrate şi de conducerea armatei germane prin numeroase decoraţii şi medalii, sunt dovada viu grăitoare a spiritului de curaj şi vitejie al acestui popor, în cadrul monarhiei austro-ungare, aliată a Germaniei.
Nu trebuie să se uite că aceste dovezi de sacrificiu personal şi de dispreţ de moarte au fost date de un popor care de veacuri a suferit jugul apăsător şi crud al aristocraţiei maghiare trufaşe şi tiranice. Acest sistem politic feudal pe ale cărui latifundii imense (o singură pildă: familia Esterhazy singură stăpânea o întindere de aproape 500.000 jugăre pământ, aproximativ cât marele principat de Baden) poporul românesc ducea o existenţă de şerbi medievali, silea în fiecare an zeci de mii de români să migreze în America spre a putea plăti datoriile către boeri şi bănci şi impozitele către Statul maghiar.
Politica de exploatare economică şi socială şi de deznaţionalizare necruţătoare, practicată de statul maghiar umpluse temniţele de la Vaţ (Waitzen) şi Seghedin cu sute de români, condamnaţi pentru protestele lor contra regimului maghiar. Ea umpluse şi sufletele poporului românesc ou amărăciune şi revoltă greu înăbuşite şi cu dorinţa unei reforma politice care să-i aducă o soartă mai bună şi posibilitatea unei dezvoltări liniştite şi prospere în cadrul monarhiei habsburgice. Pe măsură ce se accentuau urmările naţionale şi economico-sociale nefaste ale sistemului politic feudal din Ungaria şi Transilvania speranţele românilor din această ţară se îndreptaseră către casa de Habsburg, care dăduse în două rânduri dovada că ar avea intenţiunea de a sfărâma regimul oligarhic maghiar.
Prima manifestare fusese domnia împăratului Iosif II, care încercase să desfiinţeze privilegiile aristocraţiei maghiare şi să înlăture aparatul ei administrativ, maghiar, organizat în istoricele comitate nemeşeşti, cuiburi de inerţie îmbâcsite şi citadele de nedreptate feudală, înlocuindu-le cu administraţia austriacă în limba germană, administraţie de o calitate mult superioară. A doua încercare fusese făcută îndată după revoluţia din 1848-49, când românii răsculaţi împotriva nobilimii maghiare, înţeleseseră că în lupta popoarelor deşteptate la libertate naţională, locul românilor nu poate fi în tabăra pseudo-libertăţii exclusiv maghiare, proclamată de ultra-şovinul agitator revoluţionar Ludovic Kossuth, ci alături de casa germană de Habsburg, care le deschidea perspectiva unei vieţi naţionale libere sub pavăza Vienei imperiale.
Când revoluţionarii lui Kossuth au fost înfrânţi şi cu ajutorul românilor, conduşi cu mult succes de Avram Iancu, se părea că soarele dreptăţii naţionale va răsări pentru românii din Transilvania, căci absolutismul austriac, german la centru, făcu naţionalităţilor concesiuni importante în provincii spre a lovi aroganţa şi a slăbi puterea nobilimii maghiare. Între anii 1849-1866 tot poporul românesc din monarhia habsburgilor îşi îndrepta simpatiile sale calde şi sincere spre Viena germană, spre germanism şi spre cultura germană. Nu era pe atunci în Europa un popor mai germanofil ca poporul românesc din Transilvania şi Banat şi Bucovina.
Cu toată conştiinţa vie şi clară a unităţii sale etnice şi de limbă care îl lega de românii de dincolo şi de dincoace de Carpaţi şi-a întipărit pecetia sa asupra celor două ramuri ale naţiunii, lăsând până astăzi urme neşterse şi indelebile în mentalitatea şi formaţiunea lor morală, una fiind influenţată de limba şi cultura germană, alta de limba şi cultura franceză.
Din nenorocire dualismul austro-ungar a adus o adâncă schimbare în situaţiunea politică a românilor din Transilvania şi Banat, aruncându-i din nou prada stăpânirii orgolioase şi crude a aristocraţiei maghiare, cu toate ororile exploatării economice şi a persecuţiilor politice neîndurate. Dualismul a curmat burse o evoluţie promiţătoare de apropiere a românismului spre germanism, evoluţie care putea să atragă şi pe românii din Regatul liber, conduşi de un Hohenzollern înţelept, în orbita de influenţa a germanismului.
Cu toată schimbarea politică realizată prin dualism, orientarea politicii româneşti spre Viena şi spre dinastia germană s-a prelungit până la războiul mondial.
Planurile de reformă structurală a monarhiei concepute de arhiducele Franz Ferdinand pentru federalizarea imperiului, nu erau decât consfinţirea concepţiei politice a unui român, a publicistului de mare nume Aurel Popovici, expuse în cartea lui „Grossoester-reieh”, a cărui apariţia în anul 1907 a făcut multă vâlvă în publicistica europeană, Planul lui Aurel Popovici era de a atrage prin federalizarea Austro-Ungariei şi România care, nemaiavând motive de îngrijorare pentru soarta românilor din Ungaria s-ar fi asociat noului sistem politic, păstrându-şi dinastia de Hohensollern.
România ar fi ajuns astfel cu monarhia austro-ungară într-un raport de confederaţie în felul Saxoniei faţă de Reich. Când în anul 1902-1906 ungurii începuseră, marea lor luptă parlamentară pentru obţinerea limbii lor de comandă în armată, concesiune care ar fi însemnat de fapt începutul desfacerii monarhiei, reprezentantul Partidului Naţional Român deputatul Iuliu Maniu şi-a atras atacurile pline de ură ale parlamentarilor şi presei ungureşti pentru faptul că românii din Transilvania nu aprobă maghiarizarea limbii de comandă şi cer menţinerea limbii germane în armata austro-ungară.
În cursul războiului mondial când Regatul României se ciocneau două curente, unul favorabil intrării în acţiune alături de Austro-Ungaria şi Germania pentru eliberarea Basarabiei de sub Ruşi, altul făcând propagandă eliberării Transilvaniei şi Banatului de sub unguri prin intrarea în acţiune alături da Franţa, Anglia şi Rusia, argumentul principal al partizanilor politicii francofile a fost reaua situaţie naţională şi politică a românilor din Transilvania şi Banat creată de guvernele maghiare.
Berlinul care a înţeles că punctul principal şi nevralgic al problemei atitudinii României este chestiunea îmbunătăţirii situaţiei românilor ardeleni şi bănăţeni a început, peste capul guvernului unguresc, negocieri cu românii din Transilvania şi Banat. Din însărcinarea împăratului Wilhelm II, cunoscutul deputat din Reichstag Erzberger a intrat prin prinţul Alois Liechienstein, Landmarschall-ul Austriei de jos, în contact cu Partidul Naţional Român, reprezentat prin D-nii Iuliu Maniu, Al.Vaida Voevod, V. Goldiş şi publicistul Aurel C. Popovici.
În raportul său adresat Împăratului, el a expus că românii ardeleni şi bănăţeni cer pentru ei realizarea autonomiei naţionale în cadrul Austro-Ungariei şi că în urma acestei concesiuni opinia publică românească, dezarmată, ar putea să fie convinsă să adere la intrarea în acţiune a armatei române alături de Germania şi Austro-Ungaria.
Împotrivirea categorică a guvernului unguresc, prezidat de contele Ştefan Tisza, a zădărnicit realizarea acestui plan. Se pare însă că cererile româneşti ar fi întâmpinat la Berlin înţelegere şi bunăvoinţă şi este sigur că dacă Românii au intrat în cele din armă în acţiune împotriva puterilor centrale faptul se datorează exclusiv intransigenţei maghiare care a împiedecat ca intenţia Berlinului de a soluţiona problema românească din Transilvania să devină o realitate. Este însă de subliniat că România nu a declarat Germaniei război spre a demonstra că obiectivele războiului ei nu se îndreptau împotriva imperiului german, cu care trăise în bune raporturi şi cu care avusese intensive relaţiuni economice, ci exclusiv contra Austro-Ungariei.
Scopul acestei succinte expuneri istorice a fost de a face să se înţeleagă mai bine starea sufletească a românilor din Austro-Ungaria, stare sufletească din care au rezultat actele de bravura ale românilor ce luptau în armata austro-ungară. Se poate spune că în pieptul românilor din monarhia austro-ungară, după cuvântul lui Goathe, erau sălăşluite două suflete, unul care în mod firesc îi atrăgea spre idealul unităţii naţionale a tuturor românilor şi altul spre cultura şi politica Vienei germane, care le arătase, prin oameni ca Dr.Karl Lueger, prinţul Liechtenstein şi arhiducele Franz Ferdinand, multă simpatie, interes şi bunăvoinţă.
Interesele lor mergeau paralel împotriva prepotenţei influenţe maghiare în politica monarhiei şi românii sperau că în colaborare cu germanismul din Austria vor izbuti să se vadă eliberaţi din robia maghiară odată cu fraţii lor în cadrul aceleiaşi formaţiuni de stat. Ar fi desigur să falsificăm istoria, dacă am afirma că prin reuşita acestui plan românii ar fi ajuns într-o colaborare directă cu Berlinul, dar este sigur că realizarea lui ar însemna că în mod practic românismul s-ar fi asociat politicii germane şi obiecţiunilor ei cu care Austro-Ungaria era atât de strâns legată în ultimele decenii ale existenţei ei.
Aceste speranţe care animau pe atunci pe toţi românii din Austro- Ungaria au creat între românii care luptau pe front acea stare de spirit care explică ea singură actele de bravură săvârşite de ei pe front în luptă contra armatei ruseşti şi italiene. Ele au îndemnat pe soldaţii şi ofiţerii români să-şi expună viaţa şi să primească orice riscuri spre a colabora la victoria armatelor Puterilor centrale, în special împotriva Rusiei care stăpânea în Basarabia o bucată de pământ românesc, răpit din trupul Moldovei (la 1775 –nn.).
În special ştirile despre tratativele Partidului Naţional Român cu trimisul împăratului Wilhelm II, deputatul Erzberger în anul 1915, au încălzit mult inimile românilor, mobilizaţi în armata Austro-ungară. S-a crezut că dacă Viena singură nu a izbutit să înfrângă rezistenţa cerbicoasă a aristocraţiei maghiare, intervenţia puternică a Berlinului va fi în sfârşit hotărâtoare. Chiar şi după eşuarea tratativelor dintre Berlin şi Budapesta a persistat multă vreme credinţa că eşecul lor e temporar şi că, îndată după victoria Puterilor Centrale, Berlinul va impune, în cadrul creierii unei noii ordini care părea inevitabilă pentru Austro- Ungaria, o soluţiune de dreptate pentru aspiraţiile naţionale ale românilor de pretutindeni.
Decoraţiile primite de români în cursul războiului nu sunt deci răsplata unor acte individuale de jertfire, ci rezultatul speranţelor şi simpatiei colective ce se îndreptau în special spre Berlin ca sursă nouă de viitoare dreptate pentru români. Ca dovadă poate servi şi eroismul fără pereche ale Regimentului de Inf. 31 (compus din români în proporţii de 80%), regiment care a săvârşit unul din cele mai strălucite fapte de arme din cursul întregului război, luând cu avânt şi dispreţ de moarte faimoasa cetate rusească a Ivangorodului şi lăsând el singur mii de morţi şi răniţi pe teren. Nu este o simplă întâmplare că acest fapt de arme a fost săvârşit tocmai în epoca tratativelor deputatului Erzberger cu d-nii Maniu şi Aurel Popovici la Viena, tratative a căror veste pătrunsese şi la front.
Aceste fapte dovedesc, încă odată, că niciodată poporul românesc şi în special românii din Transilvania nu au fost animaţi de sentimente ostile poporului german, în care, dimpotrivă a văzut un binevoitor şi un aliat natural împotriva aristocraţiei maghiare trufaşe şi despotice. Ca dovadă cităm faptul îndeobşte cunoscut că, deşi Germania a Declarat României război, deşi ea a ajutat armata austro-ungară să respingă armata română, intrată în Transilvania şi cu toată lunga ocupaţiune germană a României, îndată după alipirea Transilvaniei şi a Banatului, guvernul provizoriu al Transilvaniei – numit „Consiliu Dirigent”, prezidat de dl. Iuliu Maniu, nu numai că a confirmat organizaţia bisericească şi şcolară a saşilor ardeleni, dar a creat o organizaţie cu totul nouă de învăţământ în limba germană pentru şvabii din Banat şi din Ţinutul Sătmarului (Sathmarer Gau) care sub regimul maghiar fuseseră complet lipsiţi de şcoală germană şi erau în plin proces de maghiarizare.
Acest fapt a salvat pentru Germania un număr de 350- 400.000 de germani meniţi morţii naţionale sigure, întrucât numeroase sate şvăbeşti ajunseseră să uite limba germană. Şi, în timp ce fostul „duşman” din război practica această politică de redeşteptare a germanismului aproape pierdut, Ungaria îşi continua politica sa de dezbrăcare forţată a germanilor de limba şi naţionalitatea lor, dar profita totuşi de beneficiul titlului de fost tovarăş de luptă al Germaniei, luptă în care însă ea a contribuit la înfrângere printr-o politică ce a împins pe români în tabăra adversă, împotriva înclinărilor iniţiale.
Germania are astfel în faţa sa două popoare cu două atitudini invers deosebite: de o parte ungurii care au făcut o politică externă progermană, dar practicau în politica internă o atitudine şi sentimente categoric antigermane, detestarea şi insultarea a tot ce este german în poezia lor populară ca şi în cea cultă (Petöfi) pană la exterminarea limbii şi mişcării naţional germane în Ungaria; de altă parte românii care în politica externă au intrat ce-i drept, în conflict cu Germania, contra voinţei lor, siliţi de Ungaria după o alianţa de 30 de ani cu Reich-ul, dar care-i în politica internă au practicat o largă libertate faţă de germani, salvând sute de mii de germani de la pierea naţională; aceasta tocmai într-un timp când Reich-ul învins, trecând printr-o epocă de slăbiciune şi umilire nu putea să se ocupe de această problemă şi nu exercita nici o presiune.
Am asistat astfel la paradoxul că în timp ce România, aliata de după război a Franţei, deschidea sute de şcoli germane în ţară la ea şi favoriza alegerea deputaţilor şi senatorilor pentru Parlamentul din Bucureşti, primindu-i chiar pa listele electorale ale tuturor guvernelor s-au perindat. În Ungaria profesorul Franz Bleyer trebuia să sufere pentru atitudinea sa germană insultele grave ale studenţimii maghiare şi ale întregii prese ungureşti, iar conducătorul german Basch era aruncat în închisoare pentru că ceruse deschiderea de şcoli germane, deşi Ungaria pretindea că face politică alături de Germania.
De altfel, în ce priveşte aceasta din urmă politică externă a Ungariei, este sigur că ea a fost alături de Germania. Ungaria a cheltuit după război multe şi grele milioane cu propaganda în Franţa, Anglia şi America; aristocraţia maghiară a cultivat fără repaus relaţiile cu clasa plutocratică şi aristocratică a acelor ţări.
Nenumăraţi ziarişti şi publicişti apoi personalităţi de vază din viaţa politică şi economică a Puterilor înţelegerii au fost vizitate să viziteze Ungaria spre a fi convinse de sentimentele franco şi anglofile ale naţiunii maghiare. Enorma literatură de propagandă maghiară, publicată în limbile engleză şi franceză, cu cheltuiala statului maghiar, cultiva una din tezele de căpetenie, invocate în favoarea Ungariei, teza nevinovăţiei maghiare în dezlănţuirea războiului mondial, provocat exclusiv de Germania împotriva protestului primului ministru maghiar contele Ştefan Tisza.
Faptele incontestabile istorice pe care ne-am îngăduit să le evocăm aici, demonstrează că în timp ce germanofilia Ungariei în politica externă suprapunea pe un fond intim de duşmănie permanentă împotriva germanismului, politica francofilă şi anglofilă a României nu excludea de loc bunele sentimente pentru germanism şi pentru limba şi cultura lui, practicate chiar în epoca de slăbiciune politică şi militară a Germaniei şi menţinute în linia de continuitate neîntreruptă, mergând până la numirea unui membru german, dl. Rudolf Brandsch, în unul din cabinetele zise “francofile” ale României, încă înainte de declararea actualului război.
Fără a ascunde nici decum simpatiile poporului românesc pentru limba şi cultura Franţei (limba şi cultura engleză nu au reuşit niciodată să câştige teren în România) trebuie să subliniem în mod categoric că în concepţia românească ele nu implicau nici decum vrăjmăşie nici pentru Germania, nici pentru poporul ei. În special cultura românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina fusese orientată până la marele război spre cultura germană şi limba lor literară prezintă urmele evidente ale influenţei germane în structura frazei şi în diferite locuţiuni.
Cel mai mare poet al literaturii româneşti Mihail Eminescu, deşi originar din Moldova, prezintă influenţe germane notorii (Goethe, Lenau, etc.) în opera sa, graţie exclusiv faptului că nu îşi urmase şcolile în România, ci în Bucovina şi Transilvania. În concluzia acestei părţi a expunerii noastre ţinem să subliniem că politica externă a României a condus-o în trecut alături de Franţa şi Anglia, nu graţie unei atitudini de ostilitate fundamentală şi permanentă, având rădăcinile ei în sentimente anti – germane adânci şi invincibile – cum se crede poate în Germania – ci graţie unei fatalităţi regretabile în îndrumarea evenimentelor externe, în care răspunderea nu cădea nici asupra României şi nici asupra Germaniei (dovadă acţiunea Erzberger), ci aproape exclusiv asupra Ungariei ale cărei tendinţe de politică asupritoare şi silnic deznaţionalizatoare au fost resimţite nu numai de românism, dar şi de germanismul din Ungaria.
Ţinem să subliniam cu tot dinadinsul că România nu a dobândit Transilvania, Banatul şi Bucovina prin hotărârile aliaţilor învingători, ci încă înainte de conferinţa păcii de la Paris prin hotărârea liberă a poporului român din aceste provincii de a se uni cu România. La baza alipirii acelei provincii se găseşte nu un act de cucerire şi anexiune printr-un tratat, Tratatul de la Trianon, redactat şi semnat cu un an mai târziu, ci autodeterminarea provinciilor eliberate prin căderea statului maghiar.
Într-adevăr începutul procesului de închegare a României Mari îl formează dispariţia Statului maghiar, prin dezagregarea lui, în urma evenimentelor din luna Octombrie 1918, când a izbucnit revoluţia în Austro-Ungaria întreagă. Mozaicul acestei monarhii s-a descompus în momentul când au căzut cei doi factori fundamentali care formau elementul lui de unitate şi coeziune: dinastia şi armata. Abdicarea împăratului-rege Carol al IV-lea şi descompunerea armatei austro- ungare au pus capăt şi statului ungar în luna Octombrie 1918.
În luna noiembrie, toate naţionalităţile îşi reiau libertatea acţiunii lor politice şi proclamă fie independenţa lor, fie alipirea lor la statele naţionale vecine fără ca statul să mai încerce măcar a le împiedeca, acest stat nemai existând de fapt pe teritoriul monarhiei. Astfel Dieta croată se întruneşte la Zagreb spre a pronunţa ruperea Croaţiei şi unirea ei cu statul iugoslav, cehii proclamă la Praga republica cehească, slovacii statul slovac prin hotărârea de la Liptovschi Sv.Mikulas, ucrainienii formează Republica ucraineană de vest, etc. Era firesc ca în acest curent general de eliberare să intre şi românii din Transilvania, Banat şi Bucovina.
Încă în primele zile ale lunii Noiembrie, reprezentantul lor dl. Iuliu Maniu, îmbrăcat în uniformă de sublocotenent, sosit de pe frontul italian unde armata austro-ungară era în plină disoluţie, s-a prezentat la Viena Ministrului de Război, Generalul Steiner-Stoger. El îi aduse la cunoştinţă că din cauza descompunerii autorităţii de stat, însăşi capitala Viena se găseşte în primejdia iminentă de a fi teatrul unor dezordini şi tulburări funeste, ameninţată să cadă pradă bandelor de jefuitori, criminali şi asasini răsculate din suburbii şi că din toate regimentele garnizoanei Viena nu se mai poate conta decât pe regimentele compuse din români ardeleni.
Dl. Maniu ceru şi obţinu îndată comanda acestor regimente care, împreună cu ofiţerii români se puseră fără rezervă la dispoziţia lui. Generalul Steiner-Stoger recunoscu adevărul afirmaţiunilor d-lui Maniu şi-i puse la dispoziţie mai multe birouri chiar în clădirea ministerului de război pentru a-şi instala aici comandamentul. Viena fu astfel salvată de un masacru şi de un jaf înfricoşător.
În acelaşi timp fruntaşii românilor ardeleni conduci de d-nii: St. C. Pop, Al. Vaida – Voevod, Vasile Goldiş, T. Mihali şi A. Vlad se întruniră spre a forţa Consiliul Naţional Român la Arad. Fără nici o împotrivire din partea reprezentanţilor autorităţilor maghiare se formară pretutindeni în Transilvania şi Banat Gărzi Naţionale Româneşti, care preluară serviciul de ordine şi siguranţă. În ziua de 1 Decembrie 1918 se întruneşte în sfârşit cu autorizaţia expresă a guvernului maghiar din Budapesta marea Adunare Naţională a tuturor românilor din Transilvania şi Banat la Alba lulia, spre a hotărî liber de soarta acestor provincii. În unanimitate şi cu uriaşe însufleţire, adunarea la care participă aproximativ 100.000 de oameni, hotărăşte unirea celor două provincii cu România.
La 8 Decembrie adunarea saşilor din Transilvania hotărăşte şi ea unirea cu România. În vara următoare în cursul lunii August trupele sârbeşti evacuează partea din Banatul românesc ocupată de ele, şi şvabii bănăţeni se întrunesc spre a hotărî şi ei acelaşi lucru. Hotărârile de la Alba Iulia şi Mediaş au fost luate înainte de intrarea trupelor româneşti în Transilvania şi într-un timp când Conferinţa de Pace de la Paris nu se întrunise încă.
Ele sunt urmarea a două fapte istorice bine stabilite: a abdicării împăratului – rege Carol al Austro – Ungariei şi a dezagregării de fapt a regatului ungar. Cât timp mai existase o speranţa în Germania şi în Habsburgii germeni, românii luptaseră pentru o victorie sperând realizarea aspiraţiilor lor cu ajutorul german. Când Ungaria în întregimea ei, cu organizaţia de stat în plină dezagregare, fără suveran, fără armată atributul de căpetenie al suveranităţii, cu aparatul administrativ incapabil să menţină ordinea publică, se desfăcea în părţile constitutive după naţionalităţi, când până şi germanii din Ungaria, îndelung înăbuşiţi îşi reclamau dreptul lor de a trăi o viaţa naţională, era oare cu putinţă ca cea mai numeroasă din toate naţionalităţile nemaghiare din ţară şi să nu reclame dreptul de a hotărî de soarta ei şi aceasta când germanii conlocuitori cu ei îi confirmau acest drept în libertate şi deplină loialitate?
Hotărârea românilor de a se uni cu România a precedat cu aproape un an hotărârea conferinţei de la de a-i atribui Regatului român. Românii din Transilvania şi Banat au hotărât de soarta lor în urma încetării de fapt a stăpânirii maghiare în acele provincii înainte de Tratatul de la Trianon; mai mult chiar înainte de întrunirea conferinţei de la Paris vechea Austro – Ungarie se dezmembrase alcătuind o serie întreagă de state naţionale, între ele şi statul naţional maghiar, redus la limitele lui fireşti, pe întinderea reală a unei poporaţiuni maghiare majoritare.
Este deci un adevăr riguros controlabil, verificabil prin documente, că unirea Transilvaniei şi Banatului cu România a precedat atât intrarea trupelor româneşti în acele provincii, cât şi conferinţa de la Paris, că ruperea lor de Ungaria s-a făcut în urma prăbuşirii de fapt a statului maghiar în vechile lui hotare, artificial menţinute cu ajutorul armatei habsburgilor şi că guvernul de la Budapesta a recunoscut aceste schimbări, resemnându-se cu neputinţa în faţa transformărilor istorice, impuse cu putere irezistibilă de spiritul timpului care împingea la formarea statelor naţionale. (A.M.R., fond 950, dos.724, f.8-22)
Col. dr. Constantin Moșincat