Pr. Mănescu Cătălin Vasile
Viața și gândirea lui Heraclit
Heraclit s-a născut în Efes (Asia Mică) și a trăit între secolele al VI-lea și al V-lea î.Hr. Diogene Laertios, urmând cronografia lui Apolodor, notează că Heraclit era în floarea vârstei în timpul celei de-a șaizeci și noua Olimpiade, deci între anii 504-501 î.Hr.(1) Mai exact nu se poate stabili perioada în care a trăit acest filozof.(2) De asemenea, Diogene Laertios ne mai spune că Heraclit a refuzat cererea efesenilor de a face legi, pe motiv că statul se afla de mult sub stăpânirea unei constituții rele. S-a retras la templul lui Artemis unde juca diferite jocuri. În cele din urmă „devenind mizantrop și îndepărtându-se în munți, își ducea zilele mâncând ierburi și diferite plante.”(3) Îmbolnăvindu-se de hidropizie, a revenit în cetate cerând medicilor un leac. Pentru că nu s-a aflat leac, Heraclit s-a îngropat lângă grajd în bălegar cu nădejdea că va elimina apa din corp. Nu a obținut niciun rezultat și amurit la șaizeci de ani. Diogene Laertios scrie și câteva versuri despre Heraclit:
„Deseori multă uimire stârnitu-mi-a chipul în care
Viața-a-ndurat, Heraclit apoi moarte-a primit
Trupul o crâncenă boală cu apă întreg i-l umpluse
Via lumină-n priviri bezna pe veci cuprinzând.”(4)
A fost supranumit „Obscurul” sau Skoteinos. Heraclit și-a trăit toată viața în Efes. De mic copil a uimit pe cei din jur prin istețimea lui. Afirma că nu a fost ucenicul nimănui, deși Sotion ne spune că ar fi fost discipolul lui Xenofanes. Scrierea principală a lui Heraclit este Despre natură. Divizată în trei părți: una cu privire la univers, alta la politică și a treia la teologie. Deși Heraclit a scris o singură operă (Despre natură), aceasta nu s-a păstrat, dar a fost parțial refăcută din citatele incluse la alți autori. Heraclit a avut un stil greoi de a cugeta și scrie. Diogene Laertios ne spune că Heraclit și-a consacrat cartea în templul zeiței Artemis „și, după părerea unora, s-a căznit s-o scrie mai neclar, pentru ca numai cei capabili s-o citească, de teamă ca un stil accesibil tuturor să nu dea loc la deprecierea ei.”(5) Contemporanii săi îl prezintă într-o manieră negativă. Timon îl numește greu de pătruns, disprețuind pe ceilalți, iar Theofrast arată că, din pricina melancoliei, Heraclit scrie unele lucruri doar pe jumătate, iar pe altele le spune diferit de la caz la caz. Antistene notează că opera sa i-a adus atât de multă faimă, încât s-a întemeiat o sectă a heracliteenilor.
Diogenes Laertios prezintă și o sinteză a învățăturii lui Heraclit: toate lucrurile sunt alcătuite din foc și se dizolvă în foc, toate se petrec în conformitate cu destinul, lucrurile se mențin în armonie prin transformări contrarii. Toate lucrurile sunt pline de suflete și zei.(6)
Este dificil să reconstituim integral doctrina lui Heraclit despre physis – „natură” sau „fire” a lucrurilor, pe baza fragmentelor care au supraviețuit trecerii timpului prin includerea lor în operele altor gânditori antici. Opera reconstituită,Despre natură, este mai degrabă un jurnal al scriitorului, decât un tratat complex, iar caracterul acestor fragmente păstrate este aforistic. Lucrarea Despre natură a lui Heraclit nu s-a păstrat ca atare, ci este reconstituită astăzi din citările altor autori. Spre exemplificare, Aristotel îl citează de patru ori pe Heraclit(7):
a) „Soarele nu numai că este în fiecare zi nou, așa cum afirmă Heraclit, dar este mereu nou” (în Meteorologice, II, 2);
b) „Dacă toate câte sunt ar deveni fum, nările le-ar putea recunoaște” (în De sensu, 5)
c) „Cele opuse se acordă și din cele discordante rezultă cea mai frumoasă armonie; toate se nasc din luptă” (în Etica Nicomahică, VIII, 2)
d) „Alta este plăcerea calului, alta a câinelui, alta a omului, așa cum afirmă și Heraclit, anume că măgarii preferă paie față de aur, căci pentru măgari nutrețul este mai de preț decât aurul” (în Etica Nicomahică, X, 5)
Foarte mult îl citează pe Heraclit scriitorul creștin Clement Alexandrinul, atât în Stromatecât și în lucrarea Protrepticul. Mulți filozofi și istorici consideră că Heraclit nu a creat un sistem filozofic în sensul actual al expresiei, prin comparație cu scrierile lui Platon și Aristotel. La Heraclit nu physis – natura/ființa sau firea – contează, ci logos și pyr(foc).(8) Acestea două sunt cuvinte cheie pentru înțelegerea lui skoteinos – „obscurului”(9). Putem vorbi de zece principii fundamentale ale filozofiei lui Heraclit:
1) Lumea (kosmos) are un caracter etern dinamic și mobil, fiind guvernată de un principiu de ordine. Esența lumii este focul (pyrîn grecește), acesta la rândul său fiind supus principiului etern numit logos (cuvânt, idee)și Theos(Zeus).
2) Există o unitate a contrariilor: lupta permanentă a contrariilor (numită eris – „luptă” sau polemos– „război”) este cea care determină mișcarea, viața și existența lumii. În acest cadru, focul este și element material și spiritual, înțelegând astfel, într-o formă rudimentară, conceptul modern de energie.
3) Orice lucru sau ființă din univers, mai devreme sau mai târziu, se transformă în contrariul său (principiu cunoscut ca enantiodromia).
4) Lucrurile sunt supuse lui metaboli – transformarea eternă.
5) Identitatea ultimă a contrariilor duce la ciclul de transformare a elementelor unul în altul (sau anakyklosis). Nu există nimic fix, constant și stabil la modul absolut, ci totul se schimbă. Heraclit emite și un dicton celebru: panta rhei – „totul curge”.
6) Incendiul purificator (întâlnit și la Aristotel sau stoici) este la Heraclit începutul și sfârșitul identic al ciclului etern al transformării elementelor, ce se reia la infinit. Totul provine și se întoarce în foc.
7) Orice element din realitate poate fi descris prin termeni contradictorii doar în limbajul uman. În ceea ce privește principiile de existență a lucrurilor, nu există contradicție absolută.
8) Există un principiu ultim (numit arhe) al lumii, dar acesta nu poate fi sesizat de către oameni. Nu percepem ce guvernează Universul și nici ce ne conduce.
9) La Heraclit, termenul grecesc de physis desemnează „firea lucrurilor, natură, creștere și devenire”(10). Această natură a lucrurilor „iubește” să ascundă structura sa profundă.
10) În Univers există o unitate absolută a tuturor lucrurilor (en kai pan).
Esența gândirii lui Heraclit este curgerea tuturor lucrurilor veșnic. Filozofii milesieni (din Milet: Thales, Anaximandru și Anaximene) cercetaseră dinainte problema principiului lucrurilor.(11) Ei au remarcat că realitatea are un dinamism aparte, neexistând în fapt ceva mobil prin excelență. Totul se schimbă perpetuu, moare și se naște, iar acest fapt nu afectează doar viața ființelor, ci întreaga lume. Pornind pe drumul înaintașilor, Heraclit remarcă și el mișcarea veșnică a tuturor lucrurilor ce există. Pentru a reda cât mai limpede acest fapt se folosește de imaginea unui râu curgător: „Pe cei care coboară în același râu îi scaldă mereu alte și alte unde”.(12) Astfel, nu ne putem spăla de două ori în același râu, căci nici noi, nici râul nu mai suntem aceiași. Fiecare eveniment petrecut are o unicitate absolută, deși este perceput de noi ca fiind repetitiv. „Coborâm și nu coborâm în aceleași ape curgătoare, suntem și nu suntem”(13).
Sensul afirmațiilor este acesta: râul este aparent mereu același, în timp ce el este alcătuit din unde mereu diferite, ce vin și dispar. De asemenea, ideea că suntem și nu suntem se referă la aceeași schimbare perpetuă. Suntem noi doar la un moment dat de timp, căci apoi ne schimbăm și devenim altceva, adăugăm ceva în plus. „pentru a fi ceea ce suntem la un moment dat, trebuie să nu mai fim ceea ce eram în momentul precedent, tot așa cum, pentru a continua să fim, trebuie imediat să nu mai fim ceea ce suntem în acest moment.”(14) Am putea spune că nimic nu rămâne, ci totul devine, o înainte-afirmare a celebrului principiu al lui Lavoisier că nimic nu dispare, ci totul se transformă. Putem vorbi de un lucru doar în devenirea sa veșnică. Formula panta rhei – „totul curge” este aspectul cel mai cunoscut din doctrina lui Heraclit. Urmașii lui Heraclit vor dezvolta acest principiu. Cratylos spune că, din moment ce totul curge așa repede, este imposibilă cunoașterea.(15) Poziția lui Heraclit și a adepților săi (printre care Cratylos), a exercitat o mare influență și asupra lui Platon. Celebra expresie „totul curge” (panta rhei) apare abia în Simplicius, care îl citează pe Heraclit. Platon respinge implicațiile metaforei curgerii, căci face imposibilă cunoașterea.(16) Cu toate acestea, tratează despre ea ca problemă filozofică la capitolul „devenirii” (genesis).
Sinteza contrariilor este al doilea aspect esențial al filozofiei lui Heraclit. Devenirea este transformare continuă a lucrurilor dintr-un contrariu în altul. Heraclit afirmă astfel: „Ce este rece se încălzește, ce este cald se răcește, ce este umed se usucă, ce este uscat se umezește”(17). Devenirea este un conflict continuu al contrariilor ce își schimbă locurile între ele, un război veșnic. De aici concluzionează că „războiul este părintele tuturor, regele tuturor”(18). Polemos („războiul”) nu este înțeles în sensul în care îl percepem noi, oamenii, ci într-un sens armonic. Războiul este în același timp armonie, căci contrariile nu se distrug, ci se rânduiesc permanent. Devenirea veșnică este unirea sau sinteza contrariilor: „Ei nu înțeleg cum cele discordante se acordă; există o armonie a tensiunilor opuse, ca de pildă la arc și la liră”(19). Războiul contrariilor produce tensiune, dar nu distrugere, așa cum tensiunea arcului eliberează forță pentru a împinge săgeata, sau cum ciupirea coardelor generează tensiune și sunet la instrumente. Deși contrariile sunt reciproc potrivnice, sunt sensul unuia pentru celălalt. „Pentru oameni nu e cel mai bun lucru să li se împlinească toate dorințele. Boala face ca sănătatea să fie dulce și plăcută, foamea face asemenea săturarea, iar osteneala odihna”(20). Cu alte cuvinte, lucrurile capătă sens prin contrariile lor. Iubim sănătatea, căci știm cât de rău este contrariul ei, boala. În același timp, lucrurile capătă sens având contrarii: „Oamenii n-ar cunoaște numele dreptății, dacă n-ar exista aceste lucruri”(21), nu ar putea emite principiul dreptății, dacă nu ar exista nedreptăți.
Contrariile sunt în armonie, ceea ce duce la o coincidere a acestora, la nivelul limită: „Ca unul și același lucru coexistă în noi viața și moartea, veghea și somnul, tinerețea și bătrânețea; ultimele preschimbându-se, devin primele, iar primele, la rândul lor, printr-o nouă schimbare, devin ultimele”(22). Rezumând, lucrurile au realitate numai în măsura în care devin, se schimbă permanent. Devenirea este dată de contrariile ce se opun și se împacă într-o armonie superioară. De aici rezultă că principiul ce explică toate stă în sinteza contrariilor. Din acest motiv, Dumnezeu este, la Heraclit, sinteza supremă a contrariilor: „Divinitatea este zi și noapte, iarnă-vară, război-pace, săturare-foame”(23).
Elementul de bază în fizica lui Heraclit este focul. Scrierile moderne dau ca idee esențială a filozofului din Efes „focul ca element fundamental”(24). Lucrurile sunt transformări ale focului; lumea nu a fost creată de zei, ci a fost, este și va fi un veșnic foc viu ce se stinge și se aprinde după măsură. Mai întâi focul se transformă în mare, din mare jumătate devine pământ și cealaltă jumătate vârtej de foc. Desigur, Heraclit a identificat drept „ființă” a tuturor focul pentru că exprimă caracteristicile schimbării continue, a transformării elementelor. Focul este o viață ce se naște din moarte, este neîncetată transformare în fum și cenușă. În ceea ce privește sufletul, Heraclit spune că este foc și că nu are hotare, spre deosebire de trup. Sufletul și trupul sunt într-o permanentă luptă: „Viața unora este moartea celorlalți, iar viața acestora – moartea celor dintâi”(25), afirmă Heraclit. Astfel filozoful din Efes nu se distanțează de credința orfică a luptei trup-suflet. Viața trupului este mortificarea sufletului, în timp ce moartea trupului este viața sufletului. Heraclit admite nemurirea sufletului și existența unor locuri unde sufletele vor fi pedepsite sau răsplătite. Învățătura despre acest loc al sălășluirii sufletelor după moarte nu își găsește locul în fizica heracliteeană, deci este vorba despre ceva ce depășește ordinea sau măsura creației. Etica lui Heraclit este ascetică.
Bibliografie
- HERACLIT, Despre natură, în: Filosofia greacă până la Platon, vol. I, partea I, traducere de A. Piatkowski și Ion Banu, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979.
- DIOGENES LAERTIOS, Despre viețile și doctrinele filosofilor, traducere de C. I. Balmuș, Editura Polirom, Iași, 1997.
- IONESCU, Dan-Tudor, „Conceptul de physis în scrierile lui Heraclit din Efes și Aristotel”, în Studii și comunicări, nr. 7/2014.
- PETERS, Francis E., Termenii filozofiei grecești, traducere de Dragan Stoianovici, ediția a II-a, revizuită, Editura Humanitas, București, 1997.
- REALE, Giovanni, Istoria filosofiei antice, vol. I: Orfismul și presocraticii, traducere de Cristian Șoimușan, Editura Galaxia Guttenberg, Târgu Lăpuș, 2008.
- VLĂDUȚESCU, Gheorghe, Filozofia în Grecia Veche, Editura Albatros, București, 1984.
(1) Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, traducere de C. I. Balmuș, Editura Polirom, Iași, 1997, p. 286.
(2) Giovanni Reale, Istoria filosofiei antice, vol. I: Orfismul și presocraticii, traducere de Cristian Șoimușan, Editura Galaxia Guttenberg, Târgu Lăpuș, 2008, p. 95.
(3) Diogenes Laertios, op. cit., p. 286.
(4) Ibidem, p. 286.
(5) Ibidem, p. 287.
(6) Ibidem, p. 287.
(7) A se vedea Filozofia greacă până la Platon, vol. citat, p. 351.
(8) Dan-Tudor Ionescu, „Conceptul de physis în scrierile lui Heraclit din Efes și Aristotel”, în Studii și comunicări, nr. 7/2014, p. 398.
(9) Ibidem, p. 397.
(10) Ibidem, p. 398.
(11) Gheorghe Vlăduțescu, Filozofia în Grecia Veche, Editura Albatros, București, 1984, p. 63.
(12) Heraclit, Despre natură, înFilosofia greacă până la Platon, vol. I, partea I, traducere de A. Piatkowski și Ion Banu, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979, p. 352.
(13) Ibidem, p. 356.
(14) Giovanni Reale, op. cit., p. 97.
(15) Francis E. Peters, Termenii filozofiei grecești, traducere de Dragan Stoianovici, ediția a II-a, revizuită, Editura Humanitas, București, 1997,p. 42.
(16) Ibidem, p. 252.
(17) Heraclit, op. cit., 22B, p. 366.
(18) Ibidem, p. 357.
(19) Ibidem, p. 364.
(20) Ibidem, p. 364.
(21) Ibidem, p. 353.
(22) Ibidem, p. 362.
(23) Ibidem, p. 363.
(24) Giovanni Reale, op. cit., p. 101.
(25) Ibidem, p. 106.
Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo