Flăcările urii peste Năsăud – Martiriul românilor ardeleni la 17 august 1849

Anul 1849 a adus cu sine nu doar speranțele libertății născute din revoluția pașoptistă, ci și cumplitele răzbunări ale celor care nu puteau accepta ridicarea românilor din robie și din întuneric. Retragerea armatelor ungurești, la 22 iunie, a însemnat pentru satele românești din zona Năsăudului un val de foc și sânge. Feldru, Rebrișoara și însuși Năsăudul au fost aprinse de mâini pizmașe, în încercarea de a stinge prin teroare și flăcări năzuințele de dreptate ale românilor.

Între cei care au căzut pradă acestui foc ucigaș s-a aflat și parohul Grigore Pop din Rebrișoara. Într-o circulară cutremurătoare, el mărturisea: „Cu tot ce am avut în cenușă s-a întors, scăpând numai cu viața.” Asemenea lui, și alți slujitori ai altarului, între care și fratele său Ioan din Feldru, au rămas doar cu haina de pe ei, privind neputincioși cum munca de o viață se preface în fum.

Dar drama cea mai mare nu a fost pierderea bunurilor materiale, ci lovitura dată comunității românești. Casele arse nu erau doar niște ziduri, ci vetre de viață românească, în care se păstrau credința, limba și obiceiul strămoșesc. A le incendia însemna a lovi în însăși inima neamului.

Despre acest eveniment istoric tragic ne-au rămas însemnările parohului Grigore Pop pe care vicarul Macedon Pop, care a fost nevoit să fugă şi să stea în refugiu în Bucovina, îl numise administrator vicarial substitut, în perioada august – noiembrie 1849:

“17 August 1849. Circulară. Fraţilor! Prin retragerea Ungurilor în 22 Iunie c. au aprins pismaşii satul Feldru, Rebrişoara şi Năsăudul, Intre cari arşi am căzut şi eu şi fratele loan de la Feldru, şi cu tot ce am avut în cenuşă s’a întors, scăpând numai cu viaţa. Fiindcă ceilalţi arşi ca mireni îşi pot cerşi ajutorul şi într’alt chip, iar noi ca persoane în stat puşi, nu; ne luăm îndrăzneala a-ne ruga de ajutor, cine cu ce se va îndura să binevoiţi a-ne trimite cât mai în grabă prin feţi, în bani, dechilin însemnat de d. paroh în scris care cât şi la cine a conferat, batăr până în sfârşitul August c.“

Parohul Pop, în smerenie și demnitate, nu cerea atunci averi, ci ajutor pentru a-și putea continua misiunea sa sfântă de a păstori sufletele credincioșilor. El scria fraților săi întru credință și neam: „Fraților! … ne luăm îndrăzneala a ne ruga de ajutor, cine cu ce se va îndura să binevoiți a ne trimite cât mai în grabă…” Aceste cuvinte nu erau doar o cerere de sprijin material, ci un strigăt de unitate națională, un apel ca românii să nu lase flăcările dușmanului să stingă lumina ortodoxiei și a românismului din Ardeal.

Astfel de clipe de încercare au arătat tăria poporului român. Căci deși focul a mistuit case și biserici, nu a putut mistui credința și nădejdea românilor. Din cenușa satelor, românii s-au ridicat din nou, cu aceeași îndârjire, știind că jertfa lor este parte din marele drum al neamului spre libertate și unitate.

17 august 1849 trebuie să rămână în memoria noastră ca o zi de martiriu, dar și de mărturisire. Prin flăcările ce le-au cuprins gospodăriile, românii din Rebrișoara, Feldru și Năsăud au arătat lumii că oricât de aprig ar fi dușmanul, el nu poate arde ceea ce e veșnic: sufletul românesc.

Cinste memoriei tuturor celor care au suferit atunci! Ei sunt stâlpi de jertfă ai neamului nostru, mărturii vii că românismul nu piere nici în fața focului, nici în fața sabiei.