Pănade – 25 august 1907: Jertfa sângeroasă a satului românesc din Ardeal
Ziua de 25 august 1907 rămâne înscrisă în cronica durerilor românești din Ardeal ca un moment de neuitat, o zi de sânge și de martiriu, când satul Pănade din județul Alba a fost supus unei cumplite urgii. Aici, unde clopotele ar fi trebuit să cheme lumea la horă și la bucuria duminicii, s-a dezlănțuit urgia armată a batalionului secuiesc al Regimentului 24 honvezi. În loc de cântec și joc, ulițele satului au fost umplute de strigăte de durere și sângele țăranilor români a curs șiroaie pe pământul strămoșesc.
Totul a pornit de la un act de barbarie săvârșit asupra dascălului Ioan Borcea, un om al satului, tată a cinci copii, venit să ceară respect pentru poporul său batjocorit. Cu sabia scoasă, căpitanul Jakab l-a lovit pe învățător în cap, apoi l-a străpuns cu baioneta pe săteanul Leon Cipariu, nepot al marelui cărturar Timotei Cipariu. A urmat o adevărată vânătoare de oameni: cu baioneta la armă, soldații secui au atacat mulțimea adunată la horă, urmărind țărani, femei și copii pe ulițe și prin case, spintecându-i ca pe niște vite nevinovate.
25 august 1907- La Pănade, jud. Alba, jandarmeria maghiară a reprimat în sânge o revoltă a sătenilor, acțiune în care au fost ucise circa 51 de persoane și rănite alte 30. Iată cum este redat evenimentul în presa românească a vremii:
” 25 august 1907,Pănade – Blaj unde este încartiruit batalionul 4 din Regimentul 24honvezi (infanterie). Ofiţerii şi soldaţii supun satul la corvezi şi batjocuri. Duminică. Ofiţerii chefuiesc în localul şcolii. Dascălul Ioan Borcea vine la şcoală şi anunţă că soldaţii secui (batalionul era secuiesc) insultă poporenii veniţi la horă. Bravul căpitan Jakab pedepseşte obrăznicia valahului, scoţându-şi sabia şi izbindu-l în cap. Dascălul cade plin de sânge. După care bravură, căpitanul îl străpunge pe însoţitorul dascălului, săteanul Leon Cipariu, nepot al lui Timotei Cipariu. Victorios, ofiţerul dă alarma şi ordonă trupei să-i zdrobească pe valahi. Cu baioneta la armă, secuii atacă mulţimea venită la horă. O urmăreşte pe uliţe, în case, se trece la schingiuiri. Ţăranul Ioan Borcea Sorică, rudă cu dascălul, venea acasă cu carul. Este spintecat cu baioneta. Sunt spintecate două femei cărora le ies intestinele. Vânătoarea de oameni continuă până la ora 19.30, când locotenent-colonelul, asaltat de cererile notarului Grigorie Simion, dă ordin să se oprească măcelul. Bilanțul de „luptă” al eroicului batalion 4 honvezi secui, din Regimentul 24honvezi al armatei regale ungare, răniţi grav; dascălul loan Borcea, tată a 5 copii; loan Borcea Sorică, Gh. Zeriaş şi soţia Maria Zeriaş, aveau 5 copii; Leon Ţipariu; văduva lui Dumitru Câmpeanu creştea 5 copii; loan Braşoveanu şi mama acestuia, care mai avea 3 copii; Maria Ţipariu, Maria Z. Ciugudeanu, avea 4 copii. Răniţi uşor: Anton Irimie, Leon Ţipariu al lui Iacob, Ana Boldiş, Maria Dicoiu, Irimie Loghin, Vasile Bonariu, Petre Brad, Niculae Brad, Teodor Ţipariu cu soţia Ana Ţipariu, văduva lui Nicolae Bărbat, Pavel Lupeanu, Vaier Borcea, Vasile Sarlea, Ioan Câmpeanu al lui Augustin, Traian Lunceanu, Gh. Ciugudeanu, primarul Alexe Paşa, Diomid Aldea şi încă 10 săteni. Ancheta stabileşte că batalionul s-a aflat în legitimă apărare. Sătenii, şi mai ales sătencele, l-au atacat cu mâinile goale. Din 40 de răniţi, 10 sunt femei. Unele tăiate cu baioneta prin ogrăzi sau case, între cei 10 răniţi grav sunt 5 femei. Din această luptă crâncenă, niciun soldat nu s-a ales nici măcar cu o zgârietură.”
Printre victime s-au numărat țărani cu familii numeroase, femei care își apărau copiii, văduve lăsate fără sprijin. Sângele lor a scris o pagină de jertfă, iar plânsul pruncilor rămași orfani s-a ridicat la cer ca o chemare la dreptate. Și totuși, „ancheta” autorităților maghiare a stabilit că armata s-a aflat „în legitimă apărare” împotriva unor oameni care nu purtau altă armă decât mâinile lor goale.
Dar adevărul istoriei nu poate fi acoperit de hârtii oficiale. La Pănade, românii ardeleni au plătit din nou tribut de sânge pentru simplul fapt că au fost români, pentru că au îndrăznit să-și ridice fruntea. Ei au arătat că demnitatea nu se negociază și că spiritul acestui neam nu poate fi înfrânt prin baionete.
Astăzi, amintirea lor ne obligă. Ei sunt martirii anonimi ai neamului, frați ai celor care s-au jertfit la Mărișel, la Blaj, la 1848, și premergători ai eroilor care aveau să deschidă drum Marii Uniri din 1918. Sângele vărsat la Pănade a udat rădăcina unității românești, iar jertfa lor a hrănit visul libertății.
În fața acestei tragedii, românul de azi trebuie să-și plece fruntea cu evlavie și să-și înalțe sufletul cu mândrie. Pănade nu e doar o pagină de durere, ci și o pildă de rezistență, o dovadă că acest neam nu s-a temut niciodată să moară pentru a rămâne român.
Avem vreun monument dedicat acestor martiri români? A fost vreodată comemorat sacrificiul lor, acest carnagiu instrumentat împotriva neamului românesc?
