Jertfa din Bălan – 9 Septembrie 1940

În istoria neamului românesc sunt zile care dor ca niște răni deschise, zile când suferința unui sat întreg se adună într-un singur nume, într-o singură lacrimă. Așa este ziua de 9 Septembrie 1940, când în comuna Bălan, județul Sălaj, pământul s-a înroșit de sângele unui român nevinovat, ucis de baionetele străine.

Soțul Floarei Ciglezan a căzut atunci, sub gloanțele și ura soldaților unguri, numai pentru vina de a fi român. În urma lui a rămas o soție tânără, purtând pe brațe un copil mic, aruncată pe drumuri, fără adăpost și fără sprijin. Durerea ei nu a fost una singură, ci a devenit simbol al chinului unui întreg popor smuls din ogoarele sale, înfometat și prigonit.

Anii 1940–1942 au fost ani de foamete și umilință pentru românii din Ardealul cedat. Pâinea dispăruse de pe mese, iar oamenii își alinau foamea cu ciorbe de buruieni acre, cu tărâțe cumpărate pe preț de aur, cu coceni măcinați și amestecați cu puțin porumb. Mămăliga amară, făcută din aceste resturi, era hrana zilnică a familiilor românești. Copiii plângeau de foame, mamele plângeau de neputință, iar bărbații care mai rămăseseră în viață își strângeau pumnii cu amărăciune.

Iată cum este redat incidentul din diferite surse documentare:

“Comuna Bălan, județul Sălaj. În 9 Septembrie 1940 a fost omorât soțul femeii Ciglezan Floarea de soldații unguri. / Comuna Bălan. Ciglezan Floarea, refugiată. Pe soțul ei l-au omorât unguri în Sept. 1940. A fost lăsată pe drumuri cu copil mic, fără ajutor. Alimente nu primea, nu avea nici cu ce le plăti. Oamenii mâncă ciorbe de buruieni, gătite numai cu oțet. Mai cumpără tărâțe cari se vând pentru porci și le mânâncă. Românii, până terminat cocenii de cucuruz îi amestecau cu puținul cucuruz ce au avut, iar din făina aceasta făceau mămăligă. Azi nu mai au nici de acestea.”

Dar dincolo de lacrimi și suferință, ardea în inimile lor o flacără pe care nici un străin nu a putut-o stinge: iubirea de neam și de țară. Moartea lui Ciglezan nu a fost zadarnică. Ea a intrat în șirul lung al jertfelor românești, acelea care au ținut aprinsă nădejdea în reîntregirea patriei.

Astăzi, când pomenim acele vremuri, nu o facem pentru a răscoli ura, ci pentru a cinsti memoria celor ce au suferit. Floarea Ciglezan și copilul ei flămând sunt chipul viu al rezistenței românești, al demnității care nu s-a plecat în fața prigoanei.

Comuna Bălan, ca întreg Ardealul de Nord, a scris atunci o pagină de suferință, dar și de credință în dreptatea românească. Și această credință nu a fost înșelată: jertfa lor a fost răsplătită în 1944, când pământul sfâșiat s-a întors la trupul Patriei-Mamă.

Să nu uităm niciodată că libertatea și unitatea de azi s-au clădit pe lacrimi, pe sânge și pe foame îndurate. Să purtăm în inimă amintirea celor căzuți la Bălan și pretutindeni, căci ei sunt martirii care au pecetluit cu viața lor dreptul nostru de a fi stăpâni pe aceste plaiuri strămoșești.

Glorie veșnică eroilor din Bălan!