În zilele sumbre ale toamnei anului 1940, după rănirea adâncă a trupului ţării prin Dictatul de la Viena, pământul românesc al Bihorului a fost din nou scăldat în sângele fiilor săi nevinovaţi. La Sântion, în nopţile de 16 şi 17 septembrie, familia ţăranului Gheorghe Ţipănuţ a fost supusă unei prigoane barbare din partea armatei horthyste.
Soţia sa, mamă truditoare şi ocrotitoare a gospodăriei, a fost lovită cu revolverul şi batjocorită cu picioarele, în vreme ce soţul şi doi dintre fiii lor au fost împuşcaţi cu cruzime, pentru vina de a fi români pe propriul pământ.
Acest episod, petrecut în liniştea aparentă a unui sat bihorean, este o mărturie vie a calvarului pe care românii din Ardealul de Nord l-au trăit în acele zile. Nu a fost doar o crimă împotriva unor oameni simpli, ci un atac împotriva demnităţii unui neam întreg, o încercare de a frânge coloana vertebrală a românismului din Transilvania.
Dar sângele vărsat de Gheorghe Ţipănuţ şi de fiii săi nu s-a pierdut în colbul drumului satului. El a devenit brazdă de jertfă, din care s-a ridicat hotărârea neclintită ca Ardealul să rămână pământ românesc.
Iată cum este redat acest tragic eveniment la Sântion, județul Bihor:
“La Sântion la 16-17 septembrie 1940 armata ungară a ucis 2 români / SÂNTION 16-17 septembrie 1940 jud. Bihor: Familia ţăranului Gheorghe Ţipănuţ a fost maltratată de soldaţi unguri, soţia acestuia a fost lovită cu revolverul şi cu picioarele, iar capul familiei şi doi dintre fii săi au fost împuşcaţi.”
Astăzi, când pomenim jertfa celor din Sântion, nu o facem doar ca un act de memorie istorică, ci ca un legământ. Ei ne amintesc că libertatea şi unitatea naţională au fost plătite cu sânge şi suferinţă, iar datoria generaţiilor de azi şi de mâine este să păstreze vie flacăra demnităţii româneşti.
În faţa martiriului lor, ne închinăm şi rostim cu smerenie:
Veşnică pomenire eroilor din Sântion, căci prin jertfa lor a răsunat mai tare glasul neamului românesc.
