Pe 24 septembrie 1872, raportul pretorului maghiar Veress Albert din Baia de Criş, era înaintat comitelui suprem, referitor la desfăşurarea ceremonialului înmormântării lui Avram Iancu şi afirmarea, cu acel prilej, a ideii de unire a tuturor românilor.
În toamna anului 1872, la Baia de Criș, se scria o pagină de istorie care nu ținea doar de ritualul despărțirii de un om, ci de afirmarea unei idei: unitatea tuturor românilor. La înmormântarea lui Avram Iancu, „Crăișorul Munților”, nu a fost doar lacrimă, ci și flacără.
Pretorul maghiar Veress Albert, prezent la ceremonie și obligat să raporteze comitelui suprem, nota cu îngrijorare cum în cuvintele și gesturile românilor se simțea un fior de renaștere națională. Încercările de a minimaliza evenimentul, spunând că „poporul nu era interesat de moartea lui Iancu”, nu pot ascunde adevărul: în jurul sicriului se aprinsese scânteia rezistenței românești, în vremuri de grea maghiarizare.
De la casa lui Ion Simionaș, unde trupul neînsuflețit al lui Iancu a fost ținut spre priveghere, până la umbra stejarului secular din Țebea, procesiunea a fost un drum al demnității. Preoți și intelectuali români au vorbit nu doar despre cel adormit, ci despre destinul unei națiuni. Protopopul Mihălțianu a așezat pe umerii poporului datoria de a urma exemplul lui Iancu, „sfânt al neamului”.
Iar avocatul George Secula a strigat către viitor:
„Ceea ce Iancu a început, națiunea română să desăvârșească!”
În acel ceas, glasul lui Horea a fost adus din nou în mijlocul românilor. Iancu era legat de Horea prin aceeași jertfă pentru libertate, iar evocarea sa a avut „un efect deosebit asupra poporului”. Pentru autoritățile austro-ungare, era o amenințare. Pentru români, era o făgăduință.
Sub ramurile stejarului de la Țebea, Avram Iancu nu a fost îngropat, ci a fost sădit în inimile românilor. Steagul tricolor flutura pe casa mortuară, ca un testament. Poate că numărul participanților nu a fost uriaș, dar fiecare cuvânt rostit, fiecare simbol afișat, avea puterea unei arme: neamul nu va pieri!
Astăzi, la peste un veac și jumătate de la acele clipe, înțelegem și mai limpede valoarea acelui ceremonial. Nu a fost doar despărțirea de un erou, ci afirmarea unei misiuni: unirea românilor și apărarea ființei naționale.
Atât Horea, cât și Iancu, au arătat că libertatea nu se cere în șoaptă, ci se cucerește prin jertfă. Raportul oficial al unui pretor străin consemnează, fără să vrea, cum „spiritul românesc” răzbătea de sub lespezi, de sub lanțuri, de sub toate încercările de deznaționalizare.
Avram Iancu nu a avut un palat, nu a avut bogății, nu a avut titluri imperiale. A avut însă ceva mai puternic decât toate acestea: credința neclintită în libertatea și unitatea românilor. Iar acea credință a rămas moștenirea sa pentru generațiile care aveau să împlinească visul lui în 1918.
Sub stejarul de la Țebea, nu stă un mort, ci veghează un neam viu.
