În ziua de 24 septembrie 1906, în Clujul aflat sub stăpânirea dualistă austro-ungară, Ștefan Cicio Pop, fiu de român din Ardeal și fruntaș al luptei naționale, era condamnat la 3 luni de temniță și la o grea amendă de 800 coroane. Vina lui? Nu altceva decât cuvântul scris, adevărul așternut în paginile ziarului „Libertatea”, organ de presă românească ce îndrăznea să rostească ceea ce autoritățile maghiare voiau să înăbușe: dreptul românilor din Transilvania de a-și păstra limba, ființa, credința și națiunea.
Cele două articole semnate de el nu erau arme de fier, ci arme de spirit. Și tocmai pentru că loveau în minciuna și nedreptatea stăpânirii, erau socotite „periculoase”. Austro-Ungaria, zid clădit pe nedreptate, știa că pana unui român hotărât poate fi mai puternică decât o armată întreagă.
Dar în fața judecătorilor străini, Cicio Pop nu s-a clătinat. El a primit osânda ca pe o cruce a luptei naționale, știind că nici temnița, nici amenzile nu pot stinge setea de dreptate a unui neam. Fiecare ceas petrecut între zidurile reci ale închisorii clujene s-a transformat în piatră de temelie pentru Unirea cea Mare.
Astăzi, privind peste timp, vedem limpede că jertfa lui și a atâtor alți luptători ardeleni nu a fost zadarnică. România Mare s-a născut din lacrimi, prigoană, temniță și sânge, dar și din credința neclintită a unor oameni care au pus neamul mai presus de propria libertate.
De aceea, 24 septembrie 1906 nu e doar o dată de calendar, ci o zi de aducere aminte: ziua în care un român a fost întemnițat pentru că a spus adevărul. Și totuși, adevărul a învins.
Astăzi, noi, urmașii lor, avem datoria să păstrăm vie flacăra acelui curaj. Ștefan Cicio Pop nu a scris pentru el, ci pentru România care avea să se nască în 1918. Și prin aceasta, el rămâne un simbol al rezistenței românești în fața oricărei încercări de înstrăinare.
Să nu uităm niciodată: Libertatea se câștigă prin luptă, se păstrează prin jertfă și se pierde prin uitare.
