Istoria noastră poartă răni adânci, iar una dintre cele mai dureroase este legată de ziua de 4 octombrie 1940, când mii de români din Ardealul de Nord, aflat atunci sub ocupația Ungariei horthyste, au fost smulși din casele lor, izgoniți de pe pământul strămoșesc și aruncați în pribegie.
După dictatul de la Viena din 30 august 1940, nordul Transilvaniei a fost smuls României și predat Ungariei. Odată cu ocupația a început și calvarul românilor. Autoritățile horthyste au declanșat un val de expulzări în masă, îndreptat în special împotriva intelectualității românești, preoți, profesori, avocați, funcționari, oameni de cultură, cei care reprezentau coloana vertebrală a neamului.
Expulzările au fost arbitrare, nemotivate, lipsite de orice temei juridic sau uman. Documentele vremii păstrează ordinele seci, trimise de comandamentele militare: „Expulzarea nu este motivată în nici un fel” sau „Nu prezintă încredere”. În realitate, motivul era limpede: dorința de a slăbi comunitatea românească, de a o dezrădăcina și înspăimânta.
Exemplele sunt cutremurătoare:
- Iulian Domșa a fost silit să-și părăsească locul natal și s-a refugiat la Orăștie.
- Valentin Poruțiu a fost expulzat prin ordin militar din Cluj, fără să i se spună de ce.
- Preotul unit Pompeiu Onofrei a fost arestat, bătut și schingiuit, apoi expulzat la Curtici. Din fericire, autoritățile române l-au repus în drepturi și l-au primit cu demnitatea cuvenită.
- Preotul Al. Horban din Mădăraș, județul Bihor, a primit ordinul de expulzare nr. 449/1940, fără nicio motivație.
- Aurel Vonica, din Cluj, mărturisea că în acea zi, la ora 13:15, a primit ordin să se prezinte la gară până la ora 14, cu mâncare rece și o pătură. Alături de alte 300 de familii românești, a fost urcat în vagoane de vite, câte 38-40 de oameni închiși claie peste grămadă, cu copii de 9 luni până la 10 ani. Trenul nu a fost dus direct spre graniță, aflată la 3 kilometri, ci a fost plimbat pe ruta Oradea – Bekescsaba – Lokoshaza – Curtici, prin gări unde românii erau huiduiți și umiliți. Au fost ținuți câte 10-15 ore fără a li se permite să coboare, nici măcar pentru nevoile fiziologice. Copiii bolnavi zăceau aproape asfixiați.
Aceste fapte nu sunt doar episoade de cruzime, ci crime împotriva unui popor întreg. Scopul lor era limpede: intimidarea și dezrădăcinarea românilor, încercarea de a rupe legătura noastră milenară cu pământul Ardealului.
Dar ceea ce nu au înțeles ocupanții a fost că românii nu pot fi dezrădăcinați prin forță. Suferința i-a întărit, pribegia i-a unit și mai mult, iar credința în dreptatea istorică i-a ținut demni. Populația din Regat a primit cu brațele deschise valurile de refugiați, solidaritatea românească arătând atunci ce înseamnă o adevărată frăție de sânge.
Raportul Chesturii Poliției municipiului Arad din toamna anului 1940 consemna limpede: „populația Aradului, fără deosebire de clasă socială sau culoare politică, și-a manifestat indignarea și nemulțumirea față de arbitrajul de la Viena”.
Astăzi, la peste opt decenii de la acele cumplite zile, datoria noastră este să nu uităm. Ziua de 4 octombrie 1940 trebuie să rămână în memoria neamului ca o zi a jertfei românilor izgoniți din Ardealul de Nord, dar și ca o dovadă a rezistenței noastre.
Neamul românesc a fost lovit, dar nu înfrânt. Din suferință s-a născut hotărârea de a lupta pentru unitate și libertate. Prin jertfa celor expulzați, umiliți și batjocoriți, s-a clădit drumul către eliberarea și reîntregirea Ardealului.
Astăzi ne plecăm frunțile în fața memoriei lor și spunem cu tărie:
Niciodată nu vom uita! Niciodată Ardealul nu va fi părăsit!
Cinste memoriei martirilor expulzați ai neamului românesc!
