La 18 noiembrie 1918, în clădirea Primăriei din Carei, o modestă încăpere transformată pentru o zi în altar al destinului național, s-a scris una dintre acele pagini tăcute, dar decisive, ale istoriei românești. Acolo, Consiliul Național Român s-a întrunit pentru a lua una dintre hotărârile care aveau să așeze pentru totdeauna Transilvania pe făgașul firesc al istoriei sale: drumul spre unirea cu România.
În atmosfera încărcată de speranță, dar și de gravitatea momentului, delegații românilor ardeleni au discutat despre viitorul unei provincii ce fusese, timp de secole, supusă nedreptăților, presiunilor și umilirilor. Departe de fast, fără lumini de reflectoare, această adunare a fost expresia supremă a voinței unui popor care nu a renunțat niciodată la identitatea lui. În acea sală, străjuită de documente, hărți și priviri hotărâte, s-a luat decizia organizării și integrării Transilvaniei în România, un act de curaj, luciditate politică și responsabilitate istorică.
Pentru românii de atunci, ziua de 18 noiembrie 1918 a însemnat începutul confirmării unui adevăr rostit de generații: că Transilvania este parte vie, organică, a ființei națiunii române. Hotărârea luată la Carei nu a fost doar una administrativă, ci una spirituală. A fost o reafirmare a demnității naționale, o reparație morală față de sacrificiile nenumăraților martiri care au ținut vie flacăra conștiinței românești în Ardeal.
În acel noiembrie, românii ardeleni nu au cerut favoruri, nu au așteptat permisiuni. Au acționat cu un simț al datoriei pe care numai popoarele ce au trecut prin grele încercări îl pot avea. Au decis să intre în istorie cu fruntea sus, să-și clădească propriul destin și să spună lumii întregi că nu poate exista pace, dreptate și armonie într-un spațiu în care românii, majoritari, răbdători, de o demnitate rară, nu au dreptul firesc de a fi stăpâni la ei acasă.
Hotărârile Consiliului Național Român de la Carei au deschis calea către momentul astral de la 1 Decembrie 1918, când Marea Adunare Națională de la Alba Iulia avea să consfințească unirea Transilvaniei cu România. Întâlnirea de la Primăria Carei a fost, astfel, piatra de temelie a acelei mari lucrări naționale, un pas esențial, deseori uitat, dar fără de care Visul Unității nu ar fi putut deveni realitate.
Astăzi, la peste un secol de la acel moment, este de datoria noastră să cinstim nu numai ziua Unirii, ci și fiecare etapă, fiecare decizie, fiecare ședință în care românii și-au ridicat cuvântul în apărarea drepturilor lor. Întâlnirea din 18 noiembrie 1918 de la Carei rămâne un simbol al conștiinței naționale, al curajului civic și al verticalității politice.
Să nu uităm niciodată că istoria se clădește nu doar prin marile momente de glorie, ci și prin aceste clipe de tăcută hotărâre, în care oameni simpli, dar mari prin credință, au ales să pună România acolo unde îi este locul: între națiunile unite prin sânge, cultură și destin.
