La 13 decembrie 1659, Mănăstirea Galata din apropierea Iașilor a fost scena unui episod tragic din istoria Moldovei. După înfrângerea oștirii domnitorului Constantin Șerban Basarab, forțele tătărești au atacat și ocupat mănăstirea, important punct strategic și reședință domnească fortificată.
În noiembrie 1659, Constantin Șerban își stabilise tabăra la Galata, întărind poziția prin săparea unui șanț de apărare deasupra pârâului Nicolina, folosindu-i pe darabani și pe seimeni. La apropierea oștilor tătare, trupele domnești au ieșit din incinta mănăstirii și au înaintat în câmp deschis, la Broșteni, unde au fost însă înfrânte. Domnitorul s-a retras spre Vaslui, lăsând carele și proviziile „la mănăstirea lui Pătru-vodă, la Galata de Sus”.
Rămași fără sprijin, ultimii apărători ai mănăstirii au fost capturați, iar cronicile consemnează un gest de o cruzime extremă: aceștia au fost aruncați din turnul clopotniței de către tătari. Mănăstirea a fost astfel ocupată și devastată, rămânând în grija lui Petru-vodă.
În același an, 1659, Poarta Otomană l-a numit domn al Moldovei pe Ștefăniță, fiul lui Vasile Lupu, după cinci ani de captivitate. Deși slăbit fizic de detenție, tânărul domn, în vârstă de doar 18 ani, s-a dovedit lucid și hotărât în fața unor vremuri cumplite.
Domnia sa a coincis cu o succesiune de nenorociri: conflicte armate provocate de pretendenți sprijiniți de turci și tătari, ciumă și o foamete devastatoare. Calamitățile au atins asemenea proporții încât populația ajunsese să se hrănească din coajă de copac și papură măcinată, fapt care i-a adus domnitorului porecla rămasă în istorie, Papură Vodă.
În ciuda acestor condiții, Ștefăniță Vodă a încercat refacerea țării, a întărit relațiile cu Țara Românească, a stimulat comerțul și a redus birurile pentru țărani. Politica sa a atras însă ostilitatea boierimii, iar după numai doi ani de domnie a fost ucis prin uneltire.
Sfârșitul său a venit la Tighina, unde se deplasase pentru a sprijini lucrările de fortificare ale turcilor și tătarilor împotriva cazacilor, în contextul tensiunilor regionale.
13 decembrie 1659 – Galata, martiriul unei vetre românești
Istoria neamului românesc nu este doar o succesiune de domnii și tratate, ci și o carte de jertfe. Unele dintre ele, deși mai puțin cunoscute, ard cu o flacără aparte în conștiința națională. Un astfel de moment este ziua de 13 decembrie 1659, când Mănăstirea Galata din Iași a fost ocupată de tătari, iar ultimii săi apărători au fost aruncați din turnul clopotniței, un gest de o cruzime care a transformat zidurile sfinte în martori ai martiriului românesc.
Ridicată ca reședință domnească fortificată și ca loc de rugăciune, Galata nu era doar o mănăstire, ci un simbol al autorității Moldovei și al legăturii dintre puterea pământească și credința strămoșească. În toamna anului 1659, în vremuri de mari frământări politice și militare, domnitorul Constantin Șerban Basarab își așezase aici tabăra, întărind poziția de apărare în fața amenințărilor ce se apropiau de capitala Moldovei.
Când oștile tătare au năvălit, lupta s-a dat cu disperare. După înfrângerea trupelor domnești în câmp deschis, la Broșteni, mănăstirea a rămas aproape singură în fața năvălitorilor. Cei care au rămas să o apere, oșteni, slujitori și, probabil, oameni simpli, au ales să nu fugă. Au rămas pe poziții, apărând nu doar ziduri de piatră, ci demnitatea unei țări.
Cronicile consemnează sfârșitul lor cutremurător: capturați de tătari, ultimii apărători ai Galatei au fost aruncați din clopotniță, sub privirile unei Moldove îngrozite. A fost mai mult decât un act de violență, a fost o încercare de a zdrobi spiritul unui popor. Dar, ca de atâtea ori în istorie, jertfa nu a slăbit neamul românesc, ci l-a întărit.
Galata a căzut atunci, dar nu s-a predat în istorie. Din sângele celor uciși s-a născut o lecție dureroasă și limpede: Moldova a supraviețuit prin sacrificiu. În aceleași vremuri grele, sub domnia tânărului Ștefăniță Vodă, numit de popor Papură Vodă din cauza foametei cumplite, țara a fost lovită de războaie, ciumă și lipsuri fără seamăn. Și totuși, românii au rămas în picioare.
Astăzi, când privim Mănăstirea Galata, nu vedem doar un monument istoric. Vedem o cruce a rezistenței, o mărturie a faptului că acest pământ a fost apărat nu doar cu sabia, ci și cu viața. Ziua de 13 decembrie 1659 nu este doar o filă de cronicar, ci o chemare la memorie și respect.
A ne aminti de Galata înseamnă a ne aminti cine suntem: un popor încercat, dar neînvins; rănit, dar demn; lovit de istorie, dar mereu ridicat prin jertfa fiilor săi.
