În fiecare an, la 15 ianuarie, România își pleacă fruntea în fața celui care a dat limbii române una dintre cele mai înalte expresii artistice ale sale. Mihai Eminescu nu este doar un poet, ci un reper identitar, un canon cultural, un simbol al continuității spirituale românești. Ziua Culturii Naționale nu este o simplă dată din calendar, ci un moment de reafirmare a respectului pentru patrimoniul nostru material și imaterial.
Cu atât mai mult, monumentele dedicate lui Eminescu trebuie tratate cu rigoare profesională, cu respect istoric și cu responsabilitate administrativă. Acest lucru nu se întâmplă însă și la Cluj, acolo unde un kitsch monstruos a luat locul semnăturii olografe a lui Mihai Eminescu pe marmura albă, o semnătură olografă legendară pe care autoritățile locale au înlocuit-o cu o chinezărie ieftină, o placă oxidată și murdară cu numele lui Eminescu de îți este și rușine să te uiți la ea.
Monumentele nu sunt simple obiecte urbane
Statuia lui Mihai Eminescu din fața Teatrului Național din Cluj-Napoca, inaugurată în 1976, a reprezentat decenii la rând un reper cultural al orașului. Amplasarea ei în proximitatea unei instituții teatrale majore nu este întâmplătoare: ea exprimă legătura organică dintre literatură, artă și spațiul public.
Orice intervenție asupra unui monument de for public, fie că este vorba despre reamplasare, restaurare sau înlocuirea unor elemente, trebuie să respecte:
- principiile conservării patrimoniului;
- coerența estetică a ansamblului;
- documentația istorică originală;
- demnitatea personalității comemorate.
O placă memorială nu este un detaliu decorativ. Ea este componentă constitutivă a monumentului. Numele, anii de viață și, în cazul de față, semnătura olografă sculptată în marmură, au valoare simbolică și artistică. Înlocuirea unui asemenea element cu un suport precar, nepotrivit din punct de vedere material sau estetic, creează o disonanță vizuală și conceptuală.
Respectul pentru patrimoniu este o obligație legală și morală
Legea privind protejarea monumentelor istorice și reglementările privind intervențiile în spațiul public impun standarde clare de calitate și avizare. Restaurarea sau refacerea unor componente trebuie realizată cu materiale durabile, compatibile cu ansamblul original și aprobate de specialiști.
Dincolo de aspectul juridic, există o dimensiune morală: felul în care o comunitate își tratează simbolurile culturale reflectă maturitatea sa civică.
Cluj-Napoca este un oraș universitar, multicultural, cu o tradiție culturală solidă. Tocmai de aceea, exigența trebuie să fie mai mare, nu mai mică. Monumentele românești, maghiare sau aparținând altor comunități trebuie tratate egal, profesionist și fără improvizații.
Eminescu, dincolo de dispute
Eminescu nu aparține unui partid, unei administrații sau unei generații. El aparține patrimoniului cultural universal. Opera sa este studiată, tradusă și valorizată dincolo de granițe. În spațiul public românesc, el rămâne un reper fondator al modernității literare.
A cere ca numele său să fie inscripționat demn, durabil și estetic adecvat nu este un gest politic. Este un act de normalitate culturală.
Ce este de făcut?
- Evaluarea oficială a situației plăcii existente de către specialiști în restaurare.
- Refacerea elementului memorial în materiale nobile (piatră naturală, marmură sau bronz patinat), în concordanță cu proiectul original.
- Transparentizarea procesului administrativ și consultarea comunității academice locale.
- Tratarea unitară și coerentă a tuturor monumentelor din zona centrală.
Patrimoniul nu trebuie administrat în logica improvizației, ci în logica durabilității.
A ne respecta valorile culturale înseamnă a ne respecta pe noi înșine. Eminescu nu are nevoie de lozinci; are nevoie de demnitate urbană și de coerență administrativă.
Iar Clujul trebuie să rămână un oraș al culturii, al universităților și al dialogului, pentru că are toate resursele pentru a face lucrurile corect. Nu un oraș în care să se dea în stambă un pitic cu coasa în mână, cu povești depre metrou și alte baliverne PDL-iste.
