14 februarie 1942, Tulgheș: o rană deschisă în inima Ardealului
Iarna anului 1942 apăsa greu peste comuna Tulgheș, din actualul județ Harghita. Zăpada acoperea casele de lemn și fumul se ridica încet din hornuri, într-un sat românesc obișnuit cu asprimea muntelui, dar nu și cu nedreptatea istoriei. În 14 februarie 1942, după mărturia refugiatului Iliș Vasile, în localitate au fost aduse 30 de familii ungurești din Ungaria, colonizate în casele românilor.
Nu a fost o simplă mutare administrativă. A fost un act de presiune etnică, de strâmtorare deliberată, de umilire sistematică. Familiile românești au fost înghesuite în propriile gospodării, obligate să împartă acoperișul, hrana și puținele resurse cu noii veniți. Într-o perioadă de război, când lipsurile erau deja apăsătoare, românii au fost siliți nu doar să suporte situația, ci și să îi întrețină pe cei instalați în casele lor.
Când au cerut rația de alimente cuvenită, răspunsul autorității locale a fost tăios și umilitor:
„Mergeți în țara valahă, aici nu aveți nici un drept!”.
O replică ce sintetizează climatul epocii, un climat în care românii din nordul Ardealului trăiau sub semnul excluderii, al disprețului și al marginalizării.
Lovitura nu s-a oprit aici. Cooperativa românească din comună, simbol al solidarității și al organizării economice locale, a fost luată de autoritățile ungurești și predată coloniștilor. Astfel, nu doar casele, ci și instrumentele de autonomie economică au fost smulse comunității românești. S-a urmărit dezrădăcinarea lentă, slăbirea coeziunii, transformarea majorității istorice într-o prezență tolerată și controlată.
Cazul de la Tulgheș nu a fost singular. Colonizări similare au avut loc și în Rimeț și Mireșul Mare, într-un efort sistematic de modificare a structurii etnice și de consolidare a unei dominații impuse prin forță administrativă.
Pentru românii de atunci, aceste fapte nu au fost statistici sau note de arhivă. Au fost nopți petrecute în frig, copii flămânzi, bătrâni umiliți, gospodării destrămate. Au fost lacrimi și tăceri încărcate de durere. Dar au fost și demnitate, răbdare și credință. În biserici, în casele înghesuite, în sufletele apăsate de nedreptate, s-a păstrat convingerea că identitatea românească nu poate fi ștearsă prin ordin administrativ.
Astăzi, evocarea zilei de 14 februarie 1942 nu trebuie să fie un prilej de ură, ci unul de memorie și luciditate istorică. Istoria ne obligă să înțelegem, să documentăm și să cinstim suferința celor care au îndurat asemenea vremuri. Patriotismul autentic nu înseamnă resentiment, ci asumare, respect pentru adevăr și apărarea demnității naționale.
Tulgheșul anului 1942 rămâne o mărturie despre ce se întâmplă atunci când drepturile unei comunități sunt negate și când apartenența etnică devine criteriu de excludere. Iar memoria acestor evenimente este parte din datoria noastră față de cei care au suferit, dar nu au renunțat la identitatea lor românească.
