Vasile Luca, o antologie a tradarii
Născut la 8 iunie 1898, în com. Cătălina (jud. Covasna), pe numele său real László Luka, viitorul membru al conducerii PCR era de etnie maghiară.
Provenit dintr-o familie săracă, Luca va cunoaşte de foarte devreme greutăţile vieţii, iar anumite momente îi vor determina pentru totdeauna resentimentul faţă de burghezie. Nu-şi va cunoaşte părintele niciodată, întrucât tatăl său, de meserie fierar, murise înainte ca el să se nască.
Mama sa, rămasă văduvă şi având mai mulţi copii, s-a recăsătorit cu un ţăran înstărit pe nume Varga, dar a avut copii şi cu acesta, ceea ce excludea orice sprijin pentru băiatul vitreg. Mai mult, în 1905, când Luca avea doar şapte ani, mama sa „socotind că eu, fără posibilitate de a moşteni pământ, nu am alte perspective, rămânând în sat, decât de a deveni argat, m-a băgat la orfelinatul de la Sibiu”.
Vasile Luca, o antologie a tradarii
Băiatul, care a stat şase ani la Orfelinatul catolic „Maria Tereza” din Sibiu, având, se pare, de atunci o fire mai temperamentală, nu se va putea obişnui niciodată cu regulile foarte stricte din această instituţie, ceea ce i-a atras multe pedepse („am flămânzit mult şi am fost bătut mult şi mai mult, aproape zilnic, datorită nesupunerii mele disciplinei militare a orfelinatului”). Va urma totuşi şase clase primare la internat.
În 1910, a fost luat din orfelinat de proprietarul sas al unui micatelier de lăcătuşerie din Sibiu, unde a devenit ucenic. Nu a fost însă o prea mare schimbare în bine, întrucât şi aici era deseori bătut de către patronul său, care, pe deasupra, l-a şi concediat cu puţin timp înainte de a-şi susţine proba pentru a putea obţine calificarea de lăcătuş.
Urmăriți Glasul.info și pe Google NewsEra, de altfel, o practică destul de curentă a micilor meseriaşi din acea perioadă, de a se folosi intens de doi-trei ucenici, iar în momentul în care aceştia aveau dreptul să devină calfe să-i concedieze şi să-i înlocuiască cu alţi ucenici. Nu întotdeauna aserţiunile ideologice marxist-leniniste referitoare la exploatarea în capitalism erau lipsite de acoperire.
Pe lângă bătaia, pe care vedem că a încasat-o din plin în pofida vârstei fragede, Luca va cunoaşte astfel şi abuzurile relaţiilor profesionale capitaliste ale vremii. Plecat din Sibiu şi lipsit de un certificat de calificare, precum şi de
orice alt sprijin, Luca nu a găsit altă posibilitate de a-şi câştiga traiul decât aceea de a munci ca hamal în gara din Braşov.
Aşa se şi explică de ce, în august 1915, imediat după ce a împlinit 17 ani şi putea să se înroleze, s-a înscris ca voluntar în armata austro-ungară, unde măcar avea certitudinea primirii unei solde sigure şi a asigurării hranei şi uniformei. În trupele austro-ungare a luptat pe mai multe fronturi, în Rusia, România, Italia şi Albania.
În octombrie 1918, când trupele austro-ungare erau deja în disoluţie şi în pragul înfrângerii, a dezertat şi s-a întors acasă. Sfârşitul anului 1918 şi prima jumătate a anului 1919 a fost însă o perioadă plină de frământări în Transilvania: politice, militare, dar şi sociale.
Transilvania şi-a proclamat autodeterminarea şi unirea cu România; la Budapesta s-a instalat guvernul bolşevic Béla Kun, ce dorea recucerirea provinciei, iar în anumite zone ţăranii săraci şi muncitorii se revoltau şi atacau proprietăţile marilor moşieri sau ale burgheziei.
Nevoia de ordine a determinat apariţia mai multor grupări paramilitare locale, de regulă maghiare, ce au fiinţat până în vara lui 1919, când trupele române au preluat controlul total asupra întregului teritoriu al ţării. Vasile Luca, deja obişnuit cu viaţa de front, s-a alăturat şi acestor formaţiuni, solda fiind destul de consistentă, la care se adăuga şi lipsa altor alternative reale de a obţine vreun venit.
În octombrie 1918, el s-a înscris în „Garda Naţională” din comuna Lemnia, formaţiuni de acest gen constituindu-se în majoritatea comunelor din zonă. După aproximativ două luni, „la îndemnul unui ofiţer care a venit în comuna noastră (…) am plecat, împreună cu vreo 80 de tineri, la Cluj, înrolându-ne ca voluntari în « Divizia Secuiască »”.
Având experienţa frontului, a fost numit sergent armurier şi a participat la diverse acţiuni, precum ar fi strângerea armelor de la demobilizaţi sau asigurarea pazei în Satu Mare şi Nagy Kallo. De asemenea, unitatea în care activa a trecut la dizolvarea sovietelor locale, având şi ciocniri cu detaşamentele roşii maghiare.
Pentru o scurtă perioadă, în aprilie 1919, în contextul ofensivei sovietice pe Nistru, ce încerca să facă joncţiunea cu Béla Kun, dezertează din Divizia secuiască şi ia contact cu bolşevicii maghiari, dar aceştia refuză să-l primească, dat fiind trecutul său, astfel încât a revenit la formaţiunea de unde a plecat.
În mai 1919, unitatea sa va fi dezarmată de trupele române ce avansau spre Budapesta, iar Luca a fost închis într-un
lagăr la Braşov, de unde însă a evadat.
În septembrie 1919, a reuşit să se angajeze ca lăcătuş mecanic la Depoul Atelierelor CFR Braşov. Va urma o perioadă de câţiva ani în care Luca va cunoaşte şi plăcerile vieţii. Tânăr, lipsit de obligaţii şi având un venit constant, frustrat de lungii ani de lipsuri, el se va lansa în numeroase petreceri, consum de alcool şi aventuri cu diverse femei. În unele dintre aceste momente, mai ales când era în stare de ebrietate, va avea şi scurte „pusee naţionaliste”, ce constau în participarea – alături de alţi muncitori maghiari – la încăierări cu muncitorii români, aflaţi toţi în aceeaşi stare
euforică.
La 10 noiembrie 1920 este chemat pentru satisfacerea stagiului militar, dar nu s-a prezentat, probabil considerând că a stat suficienţi ani în armată, astfel încât peste 10 zile a fost declarat „nesupus la încorporare”, fără a urma însă vreo consecinţă directă asupra lui. Viaţa sa de petrecăreţ se va sfârşi în 1922, când s-a căsătorit. Se va prezenta chiar şi la încorporare, dar după numai cinci săptămâni a părăsit unitatea, la 7 mai 1922 fiind declarat dezertor.
Nici de această dată gestul său nu a determinat vreo reacţie concretă din partea autorităţilor, conştiente, probabil, de ridicolul situaţiei – perfect legală însă – de a chema pentru satisfacerea stagiului militar o persoană ce luptase pe front timp de aproape cinci ani.
Schimbarea aproape radicală a stilului de viaţă i-a permis lui Luca să-şi îndrepte privirile către activitatea politică şi cea sindicală. În acelaşi an, 1922, se va înscrie în PCdR. Apetenţa pentru viaţa politică şi pentru lupta sindicală nu era însă o noutate.
Chiar imediat după ce s-a angajat la Depoul CFR Braşov, el s-a înscris în sindicat şi apoi în Partidul Socialist
din Ţara Bârsei. Opţiunea sa de stânga s-a manifestat aşadar de foarte devreme, participarea la acţiuni militare contra regimului Béla Kun fiind pur conjuncturală şi determinată de interese financiare. În opinia noastră,
argumentul determinant pentru aderarea la partid a fost cel legat de greutăţile materiale şi profesionale ale vieţii de muncitor din acea perioadă. De asemenea, priza pe care o are în rândul muncitorilor la şedinţele sindicale, când, în sfârşit, reuşea să se evidenţieze, îl atrag către activismul sindical.
Probabil că, maghiar fiind, a contat şi acceptarea de către PCdR a teoriilor Cominternului privind dreptul Transilvaniei la autodeterminare. Cu siguranţă că Vasile Luca nu a fost foarte fericit în iarna lui 1918, când a
devenit cetăţean român. Credem însă că el nu a fost niciodată stăpânit de un naţionalism prea pronunţat. În definitiv, absolutismul dualist austro-ungar nu-i adusese prea multe avantaje în trecut.
„Singura cale care duce la libertate, la independenţă, la fericire, este calea Marii Revoluţii din Octombrie, este calea creată, deschisă de marile genii ale omenirii, Lenin, Stalin.” Vasile Luca
Vasile Luca a fost atras în PCdR de Ştefan Foriş, care, în 1922, conducea redacţia ziarului în limba maghiară „Elöre”. Foriş l-a pus apoi în contact cu Elek Köblös, aflat în plină tentativă de preluare a conduceriipartidului. Luca s-a alăturat acestei tabere a maghiarilor, opţiune ce-i va asigura o rapidă ascensiune în partid, aceasta însă şi pentru că s-a dovedit a fi foarte util. În 1923 a fost ales preşedinte al organizaţiei locale PCdR Braşov.
În iunie 1924, el a pus la dispoziţia grupului Köblös locuinţa părinţilor săi din Lemnia, unde acesta a organizat o conferinţă clandestină cu susţinătorii săi, în care a fost pregătit proximul Congres al III-lea al PCdR, desfăşurat la Viena, unde Köblös l-a înlocuit pe Gheorghe CristescuPlăpumaru la conducerea PCdR.
Sursa:
[1] andco.ro : COMUNIŞTII ÎNAINTE DE COMUNISM: PROCESE ŞI CONDAMNĂRI ALE ILEGALIŞTILOR DIN ROMÂNIA
Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApppentru a primi postările noastre și acolo.
Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat
By: Corvin Lupu
Oranki amintiri din captivitate
By: Dimitrie Bejan
Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale
By: Tiberiu Tudor
Mihai Eminescu despre Unitatea Românilor
By: Gică Manole
