Un principiu constituțional care trebuie formulat explicit:
„Drepturile majorității sunt mai presus de drepturile minorităților etnice”
Primatul Cetății și al Gintei
În Constituția și legislația României există numeroase prevederi privind drepturile minoritarilor etnici. Există chiar legi întregi care au drept scop să detalieze dreptul la identitate al minoritarilor. (Vezi Constituția, art. 6: „Statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase.”)
În general, în fiecare țară, pe lângă minorități, își duce existența și o majoritate etnică, cea care dă, de regulă, numele țării respective, precum și limba de stat, națională. La o lectură atentă, constatăm însă că în Constituția României, ca și în legile țării, nu există nici măcar o singură propoziție al cărei subiect să fie majoritatea românească! Nu există nici măcar o mențiune a acestei majorități! Vag, în Constituția României, s-ar părea că la românii majoritari se referă sintagma „ceilalți cetățeni” din art. 6, alineatul 2: „Măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români.” (s.n.)
Urmăriți Glasul.info și pe Google News„Drepturile majorității sunt mai presus de drepturile minorităților etnice”
Las deoparte caracterul „ilizibil” al acestui alineat, căruia îi putem da un înțeles, extrem de vag, numai prin deducție, iar nu și prin decodarea obișnuită a unui text. Și mai constat o dată, ca pe un paradox, ca pe o bizarerie nefirească, că despre majoritatea etnică nu se face nicio referire în legile românești, inclusiv în legea supremă: Constituția! Majoritatea românească nu este subiect de drept în România!
Nu cunosc legile și constituția din celelalte țări europene, dar sunt gata să pariez că pretutindeni situația este aceeași, dacă nu în toate, măcar în majoritatea statelor europene.
Consider așadar că avem de-a face într-adevăr cu o anomalie! Că nu este firesc să vorbim despre drepturile și obligațiile minoritarilor, fără să identificăm deopotrivă care sunt drepturile și obligațiile persoanelor care aparțin majorității etnice, naționale!
Este lucrul cel mai firesc din lume să vorbim despre drepturile și obligațiile tuturor comunităților care alcătuiesc, ca părți componente, întregul care se numește populația unei țări, națiunea respectivă! Dacă avem legi și prevederi constituționale pentru minoritarii etnici, trebuie să avem asemenea prevederi și pentru majoritarii etnici!
Semnalând această anomalie unor colegi, aceștia mi-au răspuns mai întâi prin observația că se subînțelege existența majorității, că, deși nu este subiect de drept, deși nu este menționatăexpressis verbis, existența acestei majorități se deduce din …numele țării și al limbii de stat! Se subînțelege ca reper în mai multe prevederi!
O fi așa, dar e prea puțin totuși ceea ce se subînțelege din textul Constituției! Subînțelesul nu poate fi izvor drepturi, de legi.
Se spune că legile Țării nu recunosc și nu acordă minoritarilor „drepturi colective”, ci numai drepturi personale, individuale. Este o naivitate să spui că minoritarii nu au drepturi colective. Ei nu au drepturi politice sau, mai corect, nu ar trebui să aibă drepturi colective politice, fiindu-le suficiente drepturile colective culturale, religioase, lingvistice etc., în vederea conservării („păstrării”) și dezvoltării identității etnice. (Nu este clar ce poate să însemne „dezvoltarea identității etnice”!…) În cazul României, care a legiferat prezența necondiționată în Parlament a unui reprezentant al fiecărei minorități etnice, este clar că în felul acesta se acordă drepturi politice colective! Drepturi care vizează ca întreg, ca entitate, fiecare comunitate etnică în întregul ei… (Cu excepția maghiarilor care nu au un asemenea reprezentant în grupul parlamentar al minorităților… E drept că maghiarilor li s-a permis să-și facă un partid propriu, constituit pe criterii etnice. Dar dacă UDMR nu va reuși să treacă pragul electoral la una din viitoarele alegeri, minoritatea maghiară, cea mai numeroasă din Țară, va rămâne fără reprezentant în Parlament. Vor fi reprezentați italienii și polonezii din România – o mână de oameni, dar nu și maghiarii!… Hal de Constituție și legislație ce avem!…)
Dacă fiecare minoritate este reprezentată în Parlament, prin reciprocitate nu cumva ar trebui să-i asigurăm și majorității etnice o prezență în Parlament corespunzătoare, proporțională cu ponderea majorității la ultimul recensămînt?
Pentru majoritatea românească nu există însă nicio prevedere care să-i ia în considerație pe români, pe etnicii români, ca entitate, ca posibil subiect sau obiect al legilor. Nici ca sumă de indivizi, de persoane, nici ca întreg omogen, ca entitate cu o anumită identitate etnică distinctă și inconfundabilă! Cu interese comune vitale și specifice!
Desigur, ar fi interesant să vedem de ce s-a ajuns la această situație. Trecem însă peste acest aspect, ca și peste altele, nu putem epuiza subiectul acesta în toată complexitatea sa. Cu gândul la viitor, la ce ne așteaptă, la ce avem de făcut, ne vom mulțumi să vedem cum punem capăt acestei situații nefirești, care sfidează orice urmă de democrație. Înainte de a ne gândi la o strategie prin care să-i convingem pe parlamentari și clasa politică de necesitatea urgentă a remedierii acestei situații, este necesar să dezvăluim miezul problemei, să vedem care ar putea fi, în mare, drepturile și obligațiile specifice majoritarilor. Și vom spune din capul locului că principalul drept al majoritarilor este, ca și în cazul minoritarilor, dreptul la identitate, la ceea ce are mai specific și mai de preț această entitate. Și afirm că elementul principal care definește majoritatea etnică din orice stat, din orice țară, este însuși statutul de populație majoritară, de grup etnic definitoriu pentru un teritoriu statal.
Cu alte cuvinte, cuvinte preluate din textul Constituției, grupul etnic majoritar are și eldreptul la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea statutului său de populație majoritară!
Prin reciprocitate, minoritarii au datoria, obligația de a-și păstra statutul de minoritari! De a nu aspira la alt statut, care ar uzurpa statutul majorității!
S-ar putea spune că protecția majorității este o lege ne-scrisă, în termenii propuși de politiologul francez Jules Monnerot. Există astfel de legi. Legi care funcționează prin tradiție și prin sub-înțelegere, așa cum funcționează, bunăoară, și cele două legi ale suveranității franceze care lipsesc din textul Constituției galice. Sunt prevederi atât de importante și atât de definitorii încât toată lumea le cunoaște, le sub-înțelege și le acceptă ca pe niște axiome. În cazul Franței, ar fi vorba de prevederile pe care românii le-au introdus în primul articol de Constituție: „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”.Așadar, în mod surprinzător la prima vedere, aceste prevederi considerate de români că de la ele trebuie să înceapă Constituția unei țări, lipsesc din Constituția Franței. În formularea lui Monnerot, ar fi vorba de „l’intégrité du patrimoine (donc du territoire) national et la non-subordination de la volonté nationale à une volonté extérieure”.
De ce lipsesc aceste prevederi din Constituția Franței? Pentru motivul binecuvîntat că Franța a trecut prin altă experiență istorică. De aproape un veac, nimeni acum nu a mai formulat pretenții teritoriale asupra Franței și nici nu s-a atentat serios la suveranitatea sa națională… România însă a fost pusă de mai multe ori la zid, de mai multe ori teritoriul național românesc a fost tăiat felii și împărțit între mai marii istoriei de prin părțile noastre… La fel, în aceleași împrejurări, suveranitatea României a fost serios dijmuită! (Dar niciodată anulată complet, astfel că românii se pot înregistra în Analele lumii cu una dintre cele mai vechi statalități neîntrerupte din Europa: din secolul 13-14 până azi!)
Cum poate fi definită la volonté nationale – voința națională, altfel decât ca voința majorității? Și ce se întâmplă cu suveranitatea națională, ce sens mai are aceasta, atunci când statutul etnic al majorității se modifică, când majoritatea încetează a mai fi franceză?!… Nu se constituie oare o nouă voință, deloc exterioară, care își va subordona voința națională, o va reformula? Iar faptul că această voință nu va fi exterioară, ci foarte …interioară, nu va face legală și constituțională uzurparea voinței naționale odată cu pierderea de către etnicii franțuzi a statutului de componentă demografică majoritară?
Este puțină neclaritate în aceste întrebări, în felul cum punem problema. Această neclaritate, care se transmite în toată legislația europeană în materie, vine de la ezitarea și sfiala legiuitorului de a defini în termeni clari cuvîntul cheie: național. Trăim de câteva decenii sub teroarea de a nu fi acuzați de rasism, șovinism, anti-semitism etc. Mai nou, se vehiculează și acuzația denaționalism!… Lăsăm de ani buni ca funcționarea legii să se bazeze mai mult pe inerție, pe cutumă, pe „sub-înțelesuri”. Fără să băgăm de seamă că se acumulează în spatele acestor cuvinte vagi – și mai ales în „amontele” cuvintelor nerostite, o tensiune și o realitate demografică copleșitoare, explozivă!
Credem că în lumea în care trăim azi și mai ales în cea de mâine nu ne mai putem permite o constituție …romantică, în care ce este mai important să rămână ne scris (non écrit), la latitudinea bunei credințe și a bunului simț cetățenesc. Nu mai trăim de mult într-o Europă în care onoarea și respectul angajamentului verbal să fie mai presus de orice, mai presus de interese sau alte comandamente! N-ar fi rău să vedem de la ce ni se trage această pierdere, această de-clasificare a ființei noastre, dar nu cred că de pe lista cauzelor care au produs acest dezastru moral și instituțional poate lipsi propaganda deșănțată și iresponsabilă a drepturilor, în detrimentul asumării senine a obligațiilor și a îndatoririlor cu care te încarcă condiția umană, norocul de a te naște om! De a te naște franțuz sau român!…
Este cazul să fie identificate toate aceste legi ne-scrise, non écrites, pentru a fi cu grijă introduse în textul constituțional spre a-l face pe deplin univoc și pentru totdeauna valabil.Scripta manent!
Cred că este corectă și inspirată identificarea acestei categorii: prevederi ne-scrise! Legi ne-scrise!… Prevederi care sunt atât de firești, de naturale, încât nu le mai pomenești în scris! O asemenea lege a funcționat dintotdeauna și pretutindeni privind regimul populației majoritare, statutul acesteia! Iar Jules Monnerot ar fi putut identifica și această lege nescrisă, dar respectată cu strictețe până acum: În Franța suveranitatea aparține majorității etnice franceze, și este exercitată în folosul acesteia, în scopul primordial de a se prezerva și spori această majoritate, căreia i se datorează cel mai mult din istoria și avuția Franței!
Sau, în termenii expliciți și mult mai inspirați ai lui Mihai Eminescu, enunțați în urmă cu un veac și jumătate aproape, „Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc (respectiv francez, italian, german, olandez etc., paranteza noastră) să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvînt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare.”
Putem încerca o reformulare generalizatoare:
Chestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de dezvoltare a unei țări este ca elementul majoritar să fie și să rămână cel determinant, el să dea tiparul vieții de stat și norma de dezvoltare a țării.
Credem că acest principiu constitutiv, formulat în urmă cu un veac și jumătate, este azi deosebit de actual. Dureros de actual pentru multe state europene…
În momentul de față este foarte probabil că nimeni în Franța, dintre francezii etnici, nu ar avea ceva de zis împotriva acestui principiu, împotriva înregistrării sale ca atare în textul Constituției. Dar dacă nu este înscris acum, peste două generații acest principiu s-ar putea să intre în contradicție cu însăși realitatea demografică, iar înscrierea sa în textul Constituției franceze n-ar mai fi posibilă! Cu alte cuvinte, dacă acest principiu este just, el trebuie înscris în Constituție cât mai repede posibil pentru a produce efectele legislative care se impun! Mai târziu va fi prea târziu!…
***
În condiții normale minoritarii aparțin unei etnii care, în altă țară, în alt stat, este etnia majoritară! Respectul minoritarilor față de statutul de populație majoritară este în beneficiul fiecărei etnii, în măsura în care, în chipul cel mai firesc, fiecare grup etnic minoritar menține o relație specifică, aparte, cu țara în care etnia respectivă este majoritară! (Deocamdată nu luăm în discuție situația excepțională a minoritarilor fără „țară mamă”.)
Echilibrul planetar credem că are azi nevoie de această reglementare internațională: menținerea planetei in statu quo nunc est – în starea de acum. Epoca modernă, contemporană, consemnează o anumită repartiție a statutului de minoritate și majoritate etnică. Fiecare țară cu populația ei majoritară și cu minoritățile ei etnice. Consevareaacestei stări credem că este una din condițiile stabilizării politice a planetei, una din condițiile instaurării pe planetă a unui climat de încredere și pace între popoare și țări! Este neîndoielnic justă ideea că avem dreptul, respectiv obligația, de a menține starea actuală, repartiția pe planetă a statutului de populație majoritară sau minoritară. În caz contrar nu facem decât să semănăm vrajba și confruntarea între oameni…
De câteva generații, drepturile omului și ideea de egalitate au făcut o treabă bună pe această planetă! Se poate spune că progresul societății umane a reclamat acțiunea acestor principii, recunoașterea și cultivarea lor. Însă, ca orice lucru pozitiv, principiile respective au și ele un revers negativ, au limite imposibil de ignorat. Acest revers este vizibil prin câteva consecințe produse, care n-au fost totdeauna cele mai dorite! Un bun exemplu în acest sens îl prezintă fenomenul migrațiilor moderne, care, deși nu se produc în masă, au totuși în final acest caracter, caracter de masă, cu efect destabilizator, creind premizele apariției unor stări conflictuale imposibil de evitat și controlat în viitorul apropiat… Dreptul la liberă circulație, la întregirea familiei, și alte drepturi, deși au fost acordate și recunoscute numai fiecărei persoane în parte, ca drepturi individuale, ale Omului, prin cumulare au creat efecte de masă, la nivelul „ginților”, al popoarelor și națiunilor! Cazul câtorva state europene, în care masa emigranților a ajuns să pună în cumpănă statutul de populație majoritară al populației autohtone, al populației gazdă! Evident, nu acesta a fost scopul urmărit de „gazde” atunci când, cu toată generozitatea, chiar dacă și cu anumite interese imediate, au deschis larg porțile țării pentru emigranți!
Nu intrăm în detalii pentru a nu pierde din vedere firul principal al narațiunii noastre. Acest fir ne duce la situația demografică actuală din anumite țări – nu numai europene, care se confruntă cu o schimbare neașteptată a structurii demografice, structură care evoluează spre o răsturnare a raportului dintre majoritari și minoritari. Majorități etnice cu o vechime istorică de sute de ani, de „dintodeauna” majoritari în spațiul geografic dat, se văd în pragul capotării, al pierderii acestui statut!
Nu discutăm cauzele. Sunt multiple și nu ușor de identificat. Credem că este suficient, deocamdată, pentru punerea problemei, pentru lansarea ei în conștiința publică, să constatăm și să nu uităm că principalul efect al acestei emigrații este adâncirea stării de înapoiere culturală și economică a țării din care pleacă emigranții! Atrași de luminile civilizației occidentale, au plecat într-acolo de regulă indivizi întreprinzători, capabili să facă față exigențelor Apusului. În felul acesta s-a produs o veritabilă hemoragie în sînul comunităților părăsite de emigranți, o scădere calitativă (sic!) a potențialului uman din aceste comunități! Ceea ce face ca decalajul dintre țările bogate și țările sărace să crească mereu, chiar prin contribuția persoanelor care pleacă din țările sărace în țările bogate. Ceea ce, în mod evident, nu poate fi considerat un scop, o țintă, ci un efect nedorit, care se cere corectat! Alături de alte efecte!
Un model firesc(sic!) al emigrației îl oferă românii și alți est-europeni din secolul al XIX-lea care „au dat năvală” în Occident, în Franța și Germania îndeosebi, de unde însă majoritatea s-au întors în țara de baștină pentru a contribui la ridicarea nivelului de civilizație al propriei țări… Este regretabil să constați că foarte puțini emigranți afro-asiatici din zilele noastre urmează acest model. Probabil că mulți nici nu-l cunosc… Nici nu le trece prin minte că, pe lângă drepturile de care beneficiază în țara gazdă, ar putea exista și niște obligații față de țara în care s-au născut! Probabil că cea mai îndreptățită să facă educația acestor obligații ar fi trebuit să fie comunitatea internațională, organismele acesteia.
Credem că nu este târziu să se îndrepte această situație! Ba chiar ni se pare că remedierea situației este reclamată de spiritul și perspectiva globalizării, de care se face atâta caz! Să ne înțelegem de la bun început ce vrem să obținem prin globalizare. Dacă vrem să globalizăm bunăstarea și buna înțelegere, nu putem ignora perspectiva deschisă mai sus! În termeni mai clari și mai cuprinzători, considerăm că „religia” drepturilor omului este lacunară, incompletă și devastatoare în ultimă instanță dacă nu este trăită împreună cu „religia” mai veche a obligațiilor cu care te încarcă condiția umană! Așadar, Carta Drepturilor Omului nu poate fi aplicată decât împreună cu Carta Obligațiilor Omului, a Îndatoririlor sale.
De asemenea, s-a mai comis o greșeală, un exces, în aplicarea drepturilor Omului! Aceste drepturi, ale individului, nu pot fi concepute decât în strânsă corelare cu Dreptul Gintei, cu drepturile popoarelor. Trebuie conștientizată, asumată, discutată și rezolvată de principiu contradicția ce se ivește destul de des între individ și societate sub forma de contradicție dintre drepturile Individului și drepturile Cetății! Recunoști dreptul la libera circulație a individului, dar acest drept nu poate ignora dreptul Cetății de a-și proteja populația majoritară ca populație majoritară, întemeietoare, istoricește constituită, cu continuitate etc., etc. În antichitatea greacă acest drept era cunoscut ca Primatul Cetății! Nu a fost niciodată contestat! Ci doar uitat, în ultimele decenii…
Ca măsură de prevedere, dreptul la liberă circulație asigură numai dreptul individului de a părăsi orice localitate sau orice stat în care s-ar naște ori s-ar afla. Dar individului nu i se recunoaște dreptul de a decide în mod unilateral în ce țară și localitate se stabilește. În mod „ne-scris”, aș zice, se recunoaște fiecărui stat dreptul de a decide pe cine primește în interiorul hotarelor sale. Numai că propaganda drepturilor omului a devenit în ultimii 50 de ani un instrument de presiune asupra „Cetății” atât de puternic încât un număr extrem de mare de persoane „ne-dorite” , „neinvitate”, au reușit totuși să pătrundă în Cetate și să-și perpetueze prezența intra muros, practic eternizând-o! O prezență ilegală și ilegitimă, dar, cu toate acestea, greu de eliminat. Se opun sistematic activiștii drepturilor omului…
În momentul de față este foarte probabil că nimeni în Franța, dintre francezii etnici, nu ar avea de zis ceva împotriva acestui principiu, să fie înscris ca atare în textul Constituției. Chiar dacă unii ar aprecia că este vorba de o lege care poate să rămână în continuare ne-scrisă! Dar dacă nu-l scriem acum, peste două generații acest principiu s-ar putea să intre în contradicție cu însăși realitatea demografică, iar înscrierea sa în textul Constituției franceze n-ar mai fi posibilă! Ar fi caducă(sic!), tardivă și fără efect! Cu alte cuvinte, dacă acest principiu este just, el trebuie înscris în Constituție cât mai repede posibil pentru a produce efectele legislative care se impun! Mai târziu va fi prea târziu!…
De mai mulți ani am intrat într-o epocă istorică nouă din perspectiva drepturilor omului: epoca în care încep să se vadă tot mai clar efectele nescontate de cei care au aplicat cu entuziasm drepturile Omului, ca pe un panaceu al problemelor social-politice! E foarte posibil că, dacă și-ar fi putut imagina aceste efecte, propovăduitorii și activiștii drepturilor Omului ar fi luat distanța cuvenită și ar fi fost mai puțin insistenți, mai puțin zgomotoși! Indiferent care este etiologia acestor efecte extrem de dăunătoare, contracararea lor se impune cu maximă urgență! Nu va fi un proces ușor, rapid și fără mari riscuri și dureri!…
Emigrația în Occident era desigur/probabil necesară, dar în anumite limite și cu o finalitate anume: emigranții să se întoarcă la un moment dat în țara proprie spre a o ridica din sărăcie, din înapoiere! Emigranții trebuiau cuprinși într-un program global de ridicare a nivelului de civilizație planetar!
Procesul emigrării trebuia planificat și proiectat cu altă menire! Nu pentru a dez-europeniza Europa, ci pentru a extinde Europa, valorile europene!
***
Căci se pune și această întrebare: a existat o planificare a emigrației care se produce după al II-lea Război Mondial? În ce măsură a funcționat asemenea planificare și cu ce finalitate? Situația de azi și cea care se ivește la orizontul viitorului apropiat a fost și ea prevăzută, planificată, scontată?
Întrebări importante, pe care le lăsăm pentru altă dată…
Semnalez însă o ciudată contradicție în concepția globaliștilor despre minoritățile etniceversusnațiunile majoritare din statele naționale. Se afirmă cu fiecare ocazie un sprijin călduros și fratern pentru minoritari, ceea ce ni se pare normal! În numele globalizării, al societății „deschise”, se preconizează însă o „fluidizare” a frontierelor până la dispariția acestora, diminuarea atributelor suveranității naționale, crearea de instituții și structuri politice supranaționale, care preiau sarcinile guvernelor naționale. Nici nu se face un secret din scopul urmărit: omogenizarea planetară, sub toate aspectele! Adică, în termeni mai realiști, mai exacți, poate, uniformizarea! Este încurajat metisajul rasial sau inter-etnic, societatea „multi-culturală”, lipsită de o identitate națională inconfundabilă. Se lucrează cu pasiune la „religia unică a viitorului” pentru întreaga planetă! Iar înainte de a se ajunge la această religie, ateismul este susținut cu varii strategii discrete! Moda este tot mai mult aceeași la scară planetară. Și nu numai moda vestimentară!…
Cu alte cuvinte, în interiorul fiecărui stat establishmentul planetar (sic!) încurajează (și chiar impune uneori, peste voința autorităților naționale) conservarea diversității lingvistice, culturale, religioase, a minorităților etnice. Iar pe plan global, diversitatea nu mai este văzută ca o valoare, ci este subminată, descurajată, deservită prin instituțiile supra-naționale! Se lucrează în chip deschis și organizat împotriva tuturor „naționalismelor”! Această contradicție pare să ne dezvăluie o strategie extrem de rafinată și de perversă: încurajarea minoritarilor are ca efect și slăbirea statutului de majoritar, a coeziunii naționale, în virtutea dreptului de a fi diferit! Se produce o atomizare a societății naționale. Inclusiv tendințele separatiste sunt încurajate, iar dacă acestea nu sunt destul de puternice, se inventează sau se impune nevoia de regionalizare a teritoriului național!… Rezultă astfel segmente politice mult slăbite, incapabile să opună o rezistență serioasă la procesul de globalizare, de uniformizare a planetei, a omenirii! Acest efect, care este în mare măsură un efect urmărit, planificat, scontat, nu ne poate lăsa indiferenți. Dacă cumva cădem de acord că nu aceasta este înfățișarea viitoare a planetei care corespunde viziunii noastre, atunci trebuie să acționăm cu fermitate și fără nicio întârziere. Iar acțiunile noastre să le subordonăm principiului enunțat: Primatul Cetății și al Gintei!
Începutul s-a făcut deja, în mod intuitiv aplicându-se acest principiu, fără ca el să fie în-scris sau recunoscut ca atare. S-a aplicat în câteva țări africane, a căror identitate a fost amenințată de prezența unui contingent mult prea numeros de „albi”. S-a aplicat după 1990 în țările baltice, unde efectele sovietizării, ale rusificării, au fost contracarate și în parte diminuate prin legi care au anulat egalitatea între cetățeni, introducându-se o serie de măsuri care i-au discriminat pozitiv pe localnici, pe autohtoni!
Protecția autohtonilor este un slogan, o formulă care ar putea fi luată în seamă în ordinea de idei de mai sus. Mai ales când autohtonii mai sunt încă majoritari! Căci, în multe țări, autohtonii nu mai sunt majoritari!… De la caz la caz trebuie văzut în ce măsură mai pot fi ajutați acești autohtoni să-și revină la statutul de componentă etnică și demografică majoritară, principală!
În regim de urgență trebuie examinată situația din țările occidentale, din țările democratice, care au atras un număr prea mare de emigranți și au ajuns astfel într-o situație neverosimilă: sunt într-un declin demografic al componentei autohtone care pune în discuție păstrarea caracterului de populație etnic majoritară.
Nu considerăm reușită stratagema încercată în statele vest-europene cu țiganii: li s-a oferit fiecărui țigan o sumă de bani ca să se întoarcă în țara de origine. Țiganii și-au însușit banii, dar de întors s-au întors tot în Vestul Europei!… Se pierde din vedere că, de bine, de rău, țiganii sunt o populație destul de veche în Europa! Nu prezența țiganilor pune în pericol statutul de populație majoritară al olandezilor sau francezilor! Țiganii, mai exact spus o minoritate dintre țigani, produc mici evenimente cu caracter penal, mici inconveniente, lipsite de consecințe istorice! Li se dă prea mare atenție și autoritățile, inclusiv cele legiuitoare, pierd din vedere „primejdia de moarte” pe care o reprezintă emigranții afro-asiatici, în marea lor majoritate musulmani.
Dacă țări impozante, ca India sau China, au legiferat controlul demografic, punând pe plan secundar drepturile omului, ale individului, statele europene ar trebui să ia aminte că se cramponează într-o ideologie depășită, a drepturilor omului, puse mai presus de orice! O ideologie care a devenit sinucigașă. Aceste drepturi ale Omului, trebuie urgent subordonate drepturilor Gintei, ale Neamului, ale Națiunii!
„Națiunea – spunea un mare biolog, este o unitate evolutivă”. (Arthur Keith) Este așadar rodul Creației. (Sau, dacă vreți, rezultatul unei evoluții naturale, care încununează principiul parmenideic al diversității.) Dar națiunea este o unitate numai cu condiția omogenității etnice. Nu este rasism – cum s-ar putea să ne catalogheze niscai profesioniști ai vorbelor goale, fără acoperire, nu este rasism să afirmi dreptul etniilor de a-și prezerva identitatea și existența, de a evita metisajul și creuzetul etnologic în care vor să le aneantizeze activiștii globalizării! Ai clonării și uniformizării universale! Etniile, națiunile, fac parte din policromia și polifonia Lumii, a Universului! Este operă Dumnezeiască. Desființarea lor este vis străvechi diavolesc!
Avem deci, încă o dată, ca oameni, ca omenire, de ales între cele două căi: a Domnului sau a Ne-Curatului. Cei care au ales deja, mai au timp să-și revină… Doi-trei ani! Nu mai mulți!
Ion Coja
27 februarie 2013
Sursa:
[1] ioncoja.ro
RO14BTRLRONCRT0356966001 (lei) | RO61BTRLEURCRT0356966001 (euro)
Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApppentru a primi postările noastre și acolo.
Istoria ilustrata a Transilvaniei
By: Ioan Bolovan, Ioan-Aurel Pop
Ardealul. Tinuturile de pe Olt. Tinuturile de pe Mures
By: Silvestru Moldovan
Dictionarul numirilor de localitati cu poporatiune romana din Ungaria
By: Silvestru Moldovan
Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat
By: Corvin Lupu
Oranki amintiri din captivitate
By: Dimitrie Bejan
Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale
By: Tiberiu Tudor
Mihai Eminescu despre Unitatea Românilor
By: Gică Manole
