Romanii care s-au jertfit pentru gloria Rusiei imperiale in armata rusa

Trebuie mai intai menţionat faptul că ţările române au avut o cavalerie uşoară vestită, un lucru din păcate  foarte puţin cunoscut în ziua de azi. Cavaleria uşoară de mercenari “valahi” ajunsese aproape pe oriunde nu-ţi poate trece prin cap.Anatol Lescu este un istoric basarabean, care a publicat o lucrare foarte interesanta pe acesta tema, care te va pune putin pe gânduri. Este surprinzător să afli rolul extrem de important, uneori chiar decisiv, pe care l-au avut unităţile româneşti, mai ales în războaiele ruso-turce, dar şi în războaiele napoleoniene.

Romanii care s-au jertfit pentru gloria Rusiei imperiale in armata rusa

Formarea unitatilor militare romanesti in cadrul armatei ruse

Pe baza acestui proces demografic s-au format unitatile militare romanesti din componenta armatei regulate a Rusiei. Daca in secolul al XVII-lea ponderea moldovenilor in formatiunile militare din Rusia, dar mai ales in cele din Ucraina, era neinsemnata si se limita la ocuparea de catre acestia a unor posturi inalte in ierarhia militara, apoi la inceputul secolului al XVIII-lea fenomenul ia amploare, purtand un caracter organizat, contribuind la aparitia unor intregi unitati alcatuite din romani.

In aceasta perioada, Petru cel Mare incepe activitatea de formare a armatei regulate in cadrul careia un rol aparte revine cavaleriei. Primele insuccese ale rusilor in timpul razboiului ruso-suedez au demonstrat tarului slabiciunea oastei sale, si asta din cauza lipsei cavaleriei usoare regulate ca gen independent de armata, cu propriile caracteristici. In vederea inlaturarii acestui neajuns, Petru I a luat hotararea de a forma cavaleria usoara din regimente de husari. Cu atat mai mult, ca exemplul in acest domeniu il ofereau chiar inamicii sai – suedezii, a caror cavalerie usoara era constituita din volohi.

Or, in 1707, Petru I porunceste colonelului Apostol Chigheci formarea primului regiment de husari din istoria armatei ruse, alcatuit tot din volohi, in numar de 300 de oameni, care a primit denumirea de Horongva Voloha si s-a mentinut pana in anii 30 ai secolului al XVIII-lea. Din efectivul de comanda al Horongvei faceau parte 2 rotmistri, 3 locotenenti si 3 horunjii. Catre anul 1711, anul campaniei lui Petru cel Mare in Moldova, existau deja in componenta armatei ruse 6 regimente de cavalerie usoara si 2 horongve. Toate aceste unitati purtau denumirea comuna de regimente volohe, fiind comandate de catre Anton si Vasile Tanschi, Grigoras Ivanenco (Ionencu), Niculov (Nicu), Ghirjev (Hirjeu) si Abazin (Abaza). Catre anul 1721, din diverse considerente, mai cu seama de ordin economic, intretinerea regimentelor fiind costisitoare, efectivul acestor unitati a fost redus pana la 1 500 de oameni, iar dupa terminarea razboiului cu Suedia unitatile au fost desfiintate, cu exeptia Horongvei alcatuite din volohi.

A doua incercare de constituire a cavaleriei usoare regulate a fost intreprinsa in anul 1723, cand maiorul sarb Albanez primi ordinul de a forma un nou regiment de husari din sarbi si alti colonisti veniti din peninsula Balcanica. In decembrie 1723, respectivul regiment numara de acum 161 ostasi de rand, inclusiv sarbi – 97, bulgari – 10, unguri – 2, arnauti (albanezi) – 1, volohi (munteni, moldoveni) – 49; acestia din urma aflandu-se numericeste pe pozitia secunda dupa sarbi. Totodata, continua sa existe Horongva Voloha compusa tot din romani, care se completa cu ostasi din noile valuri de colonisti veniti din Principatele Romane. La inceputul anilor 30 ai secolului al XVIII-lea au trecut de partea rusilor 500 de moldoveni in frunte cu Vasile Bedraga, completand astfel efectivul Horongvei Volohe, comandata in perioada respectiva de maiorul Bulatel

Odata cu declansarea razboiului ruso-turc din anii 1736-1739, toate detasamentele romanesti din componenta armatei ruse au fost unite intr-o structura aparte sub denumirea de Corpul Voloh, care numara la inceput intre 200 – 300 de oameni, purtand haine nationale si nu uniforma stabilita pentru unitatile de husari.Procesul formarii Corpului Voloh a fost impulsionat odata cu fuga, in anul 1736, a lui Constantin Cantemir, fiul domnitorului Antioh Cantemir, din Moldova in tabara ruseasca din Ucraina. Au fost trimisi in Moldova patru ofiteri pentru a recruta noi voluntari. Intregul efectiv al unitatii si, mai ales, cel de comanda se completa cu moldoveni la demersurile personale ale lui Constantin Cantemir catre feldmaresalul Munnich, comandant-sef al fortelor rusesti.

In 1739, dupa terminarea razboiului ruso-turc, au fost reluate actiunile de constituire a unitatilor regulate de husari, fiind formate regimentele Sarb si Ungar, in 1741 – cel Moldovenesc si cel Gruzin. La baza regimentului Moldovenesc de husari a stat Corpul Voloh, fondat de catre Constantin Cantemir. Conform ordonantei Colegiului Militar al Rusiei din 14 octombrie 1741, regimentul Moldovenesc urma sa fie alcatuit numai din moldoveni si munteni in numar de 1 063 de oameni. Odata cu formarea regimentului a fost introdusa si uniforma respectiva: caftane si cusme albe, pantaloni rosii, epancia de albastrita, iar pe steagurile unitatii fiind pastrata, alaturi de simbolurile rusesti, si simbolica nationala romaneasca. Primul steag era de culoare azurie, ornamentat cu franjuri aurii, pe el fiind desenate un buzdugan auriu si un vultur bicefal rusesc, tinand in ghiare stema Moldovei cu cap de bour. Pe al doilea steag al regimentului era imprimata o sulita aurie pe care statea un vultur bicefal, fiind amplasati si sfintii Constantin si Elena cu cruci in maini. Pe partea opusa a steagului era reprodusa stema Moldovei.

Cu toţi cazacii aflaţi la îndemână, primele unităţi de cavalerie uşoară din armata rusă au fost formate şi din români, mai exact din moldoveni. Poate cazacii erau un fel de dragoni sau lăncieri sau mai degrabă adunătură, strânsură de tot soiul, trupe neregulate în timp ce românii erau husari. Trebuie menţionat că prin voloh/valah se înţelegea, la slavii de NE şi E, mai ales moldovean.

Vizita la muzeul Palatului de Iarna din St. Petersburg ii poate oferi turistului roman surpriza de a descoperi in Galeria portretelor celor mai straluciti eroi ai razboaielor care au facut gloria militara a Rusiei figurile a opt generali de origina romana: generalul-locotenent Ilie Duca, generalul-lt. Nicolae Cretov (Cretu), general-lt. Grigori Lisanevici, general-maior Andrei Efimovici, general-maior Gherasim Sostac , general-maior Daniil Suhan, general-maior Toma Nanii si general-maior Anastasie Iurcovschi.

Ofiteri romani care au comandat trupe rusesti, in batalii cruciale pentru soarta Rusiei. Ei sunt varfurile unui iceberg format de zeci de mii de ofiteri si soldati romani, inrolati in regimentele si diviziile de husari rusi. Adusi din Moldova, Tara Romaneasca, Transilvania si Banat, sa intareasca armata imperiala rusa, ei s-au jertfit pentru gloria Rusiei imperiale.  

Privilegii si inlesniri

Istoricii remarca, inca din secolul al XVI-lea, procesul complicat, neorganizat si spontan, de colonizare romaneasca la Est de Nistru. Moldovenii fugeau de asuprirea otomana si cautau o viata mai dulce in tara vecina. Multi moldoveni au urcat in functii inalte, sa-i amintim in acest sens pe Petru Movila, Mitropolitul Kievului sau pe Pavel Apostol, tatal Marelui Hatman al Ucrainei, Danila Apostol. Istoricul Anatol Lescu, (in cartea “Romanii in armata imperiala rusa”) arata ca unii dintre acesti demnitari se stramutau insotiti de regula de oamenii lor, al caror numar ajungea uneori pana la 500-1000 de persoane. Guvernantii rusi acordau diferite privilegii si inlesniri pentru a-i atrage pe colonistii romani catre stepele din regiunile nordice ale Marii Negre, slab populate. Pentru a accelera popularea teritoriilor, li se acordau persoanelor care aduceau un numar important de colonisti grade militare: pentru 300 de oameni se acorda gradul de maior in armata rusa, pentru 150 – gradul de capitan, pentru 60 – plutonier si titlul de nobil rus. Colonistii primeau ajutoare in bani si mici loturi de pamant. Anatol Lescu a descoperit in Arhivele rusesti acte de improprietarire ale unor munteni si moldoveni care au inaintat repede in ierarhia militara ruseasca. Comandantul de osti din Dubasari, Grigorie Ionencu, de pilda, emigreaza in 1706, din Moldova, si primeste din partea lui Mazepa, Marele Hatman al Ucrainei, ingaduinta de a se stabili in localitatea Burci, regiunea Cighirin, si de a o popula cu moldoveni. El devine comandantul regimentului rusesc din Bratlav, pe care il mareste cu numerosi soldati moldoveni.

De istoria domnitorului moldovean Dimitrie Cantemir  (foto) se leaga primul mare val de populatie romaneasca stramutata in Rusia, si stabilita in Slobodskaia Ucraina. Dupa batalia de la Stanilesti, Dimitrie Cantemir s-a retras odata cu tarul Petru I. Cand a parasit Moldova, Cantemir era insotit de 4000 de moldoveni, osteni si curteni, care s-au asezat pe pamanturi daruite de Petru I. Asa a luat nastere in jurul Harkov-ului primul areal compact cu populatie romaneasca. Al doilea mare areal romanesc era situat in stepele din nordul Marii Negre. Colonistii romani au ajuns si in bazinul Donetk.

In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea s-a constituit al treilea mare areal de asezare a populatiei romanesti in Transnistria (teritoriul dintre Nistru si Bug), iar ultimul mare exod roman a fost declansat de Razboiul ruso-turc din anii 1806-1812, cand mii de moldoveni au trecut Nistrul si s-au inrolat in armata imperiala rusa.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, in urma necontenitelor valuri de migratii, in regiunile sudice ale Rusiei, traiau circa 250.000 de romani.

Husarii volohi

Indispus de insuccesele razboiului sau cu suedezii, tarul Petru I decide, la inceputul secolului al XVIII-lea, infiintarea unor unitati de cavalerie, asa cum existau si in armata suedeza. Or, aceste unitati erau antrenate de cavaleristi volohi (cum li se spunea romanilor in acea vreme). In 1707, tarul ordona colonelului moldovean Apostol Chigeci sa formeze primul regiment de husari-cavaleristi din armata rusa. Regimentul avea 300 de oameni si avea numele de “Horongva Voloha”. Ulterior, din componenta armatei ruse, faceau parte inca sase regimente de cavalerie care purtau denumirea “regimente volohe”. Comandantii rusi apreciau priceperea militara, curajul si darzenia romanilor. Un “Corp Voloh”, format din circa 300 de soldati, purtand costume nationale, lupta alaturi de regimentele pur rusesti in anii razboiului ruso-turc din 1736-1739. In 1736, Constantin Cantemir, fiul domnitorului Dimitrie Cantemir, fuge din Moldova, si aduce cu el in “Corpul Voloh” numerosi luptatori moldoveni. Steagul unitatii avea simboluri nationale cu vechea stema a Moldovei: capul de bour cu o stea intre coarne. Ca semn de pretuire, rusii il vor inainta pe Constantin Cantemir la gradul de general de brigada, iar “Corpul voloh” a stat la baza Regimentului Moldovenesc de husari infiintat in 1739, al carui steag, alaturi de simbolurile rusesti, pastra si simbolica nationala romaneasca. Mai tarziu, unitatile militare romanesti au intrat in randurile oastei cazacesti de pe Bug.

Arhivele pastreaza numeroase documente care atesta acest adevar istoric: romanii care au luptat in randurile armatei imperiale ruse au pus temelia formarii cavaleriei usoare regulate in Rusia, si au adus o contributie importanta la dezvoltarea artei militare rusesti.

Un erou roman intre ciocanul austriac si nicovala ruseasca

La 2 septembrie 1738, brigadierul (general de brigada) Constantin Cantacuzino, ofiterul de serviciu de pe langa comandantul-sef al Armatei ruse, a primit ordinul sa-linstruiasca pe comandantul de detasament Tiutcev. Din motive necunoscute, acesta nu a ascultat de sfaturile romanului, si unitatea sa a fost distrusa in urma unui atac al tatarilor. Generalul Cantacuzino este pedepsit si are loc degradarea sa pana la ostas de rand. La sfarsitul razboiului, se constata greseala comisa, si pedeapsa ii este anulata. Mai mult, Constantin Cantacuzino este inaintat la gradul de general-maior. In 1740, el se reintoarce acasa, la Brasov, insotit de sotia sa, rusoaica Anna Seremetieva, si cei doi copii ai sai. O piaza rea il urmareste. De aceasta data, cel care vrea sa-l pedepseasca este Austria. Cantacuzino, acuzat pe nedrept de complot impotriva Imparatesei Maria Tereza si atatare la rebeliune a popoarelor crestine, este arestat si condamnat la moarte. Sfarseste in inchisoarea din Graz, in 1768.

Impotriva lui Napoleon

Steaua norocoasa a Imparatului Napoleon Bonaparte s-a intunecat in bataliile din stepele rusesti, intunecare la care au contribuit si soldati si ofiteri romani. Coalitia formata de Rusia, Anglia si Austria lupta pentru a zadarnici expansiunea franceza. In armata rusa luptau si romanii din regimentul Elisavetgrad de husari. Comanda regimentului o avea colonelul Gheorghe Ion Lisanevici. La Austerlitz si in urmatoarele lupte, Napoleon a obtinut in anii 1806-1807 victorie dupa victorie, dar in bataliile cu francezii s-a distins un numar mare de romani, care au fost decorati (coloneii Andrei Luchian, Ilie Duca, Anastasie Iurcovsci, generalul Nicolae Cretu etc, In a doua etapa a razboiului, in randurile trupele rusesti, de sub comanda generalilor Kutuzov si Bagration, s-au evidentiat generalii Ilie Duca, Grigorie Cantacuzino si Iurcovschi, ofiterul Nicolae Bedreaga, capitanul Grigorie Catargiu, colonelul Sostac, si multi altii care au participat la luptele de la St. Petersburg, Smolensk, Moscova, Borodino si in “Batalia natiunilor” de la Leipzig.

In perioada 1812-1814, tarul Alexandru I a decorat peste 300 de romani. Nu in zadar, comenteaza istoricul Anatol Lescu; in Galeria Militara a Palatului de Iarna din St. Petersburg (Muzeul Ermitage), in randul celor mai straluciti eroi ai acestor razboaie se afla si portretele a opt generali ai armatei ruse de origina romana.

Rasplata mizerabila

Prezenta romaneasca a continuat sa se manifeste si in cursul razboaielor ruso-turce din anii 1806-1812 si 1828-1829 si Razboiul Crimeii din 1853-1856. Mult sange romanesc a curs intru gloria Imperiului rus, dar rasplata a fost ingrozitoare: teritoriile dintre Prut si Nistru au fost ocupate de Rusia.

Dupa anexarea Basarabiei si Bucovinei, romanii au pierdut increderea in Rusia. In armata rusa continuau sa lupte unitati formate aproape in exclusivitate din romani, dar e greu de crezut ca entuziasmul si eroismul lor era identic cu cel de odinioara.

O alta referire despre soldatii moldoveni din armata imperiala rusa o putem gasi in cateva episoade intersante din surse ruseşti despre confruntări dintre moldoveni şi tătari.

Pe parcursul apropierii de hotarele Ţării Moldovei, comandamentul rus foloseşte tot mai activ şi mai des regimentele moldoveneşti de cavalerie în acţiunile de cercetare „pentru căutarea inamicului” şi strângerea informaţiilor cu privire la dislocarea forţelor şi aflarea planurilor de acţiuni. Astfel, la 22 mai, în tabăra rusă s-a întors polcovnicul Grigorii Ivanenco, care, cu câteva zile mai înainte, „a fost trimis cu o partidă de volohi ai săi lingă Bender, unde se găsea regele suedez”, şi a adus doi tătari, luaţi în prizonierat. După două zile, pentru strângerea informaţiei despre forţele inamicului şi dislocarea lui a fost trimisă o nouă partidă de volohi, împreună cu un detaşament de dragoni”. Îndeplinind misiunea comandamentului, ei tot mai des se ciocnesc cu detaşamentele tătarilor, zaporojenilor şi polonezilor lui Iaroslav Grudzinschii, care căutau să arunce în aer podurile nou-construite şi să împiedice trecerea armatei ruse peste Nistru.

Una din aceste ciocniri a avut loc la 25 mai. Atunci, regimentul sub conducerea lui G. Ivanenco şi-a încrucişat săbiile cu o partidă de tătari „şi pe mulţi din ei i-au adus în armata lui Şeremetev”. Dar în următoarea zi, „singuri volohii au plecat fiind impuşi sub protecţia regimentelor ruseşti, urmăriţi de către un număr cu mult mai mare de inamici”.

Aflându-se pe drum spre hotarul Moldovei, la 17 mai 1711, consiliul militar superior rus a publicat şi răspândit manifestele ţarului, care chemau în slujba rusească „moldovenii militari, polcovnici, rotmiştrii”, cu oferirea patentelor şi lefelor.

Reacţia la chemare a venit fără întârziere. De acum, la 25 mai, în convoiul feldmareşalului au sosit din Iavorova „cu scrisori şi recomandări de la cancelarul contele Gavrila Golovkin doi oameni, reprezentanţii şleahtei moldoveneşti, Ioan Abaza şi Ilie Mirescu, care au fost numiţi în grad de polcovnici şi pentru completarea noilor regimente li s-a dat 300 de ruble”.

După două zile, la 27 mai, la B.Şeremetev, însoţit de recomandările lui G. Golovchin, a venit un alt moldovean, Pavel Rugină, care, de asemenea, a fost numit în grad de polcovnic şi pentru strângerea oastei i s-a dat 100 de ruble. Patente pentru gradul de polcovnic şi leafă, şi, de asemenea, bani pentru completarea regimentului „au primit pârcălabul din Soroca Simion Afendic şi ruda domnitorului Alexandr”.

Concomitent cu prezenţa în tabăra rusă a ostaşilor moldoveni din armata domnească, la cortul lui B. Şeremetev, lângă Raşcov, pe Nistru, la 28 mai, au sosit trimişii lui D. Cantemir, căpitanul Procopii şi aga Dimitrie, care i-au adus feldmareşalului rugămintea domnitorului „imediat să trimită trei mii de călăreţi la Iaşi…, pentru apărarea de invaziile tătarilor şi turcilor, dar şi sosind (la B. Şeremetev – V.Ţ.) să se grăbească cât mai repede”. Feldmareşalul n-a zăbovit cu răspunsul şi, în ziua următoare, a trimis spre Iaşi un corp de cavalerie, care număra trei mii de dragoni, în frunte cu brigadirul G. Cropotov, în componenţa căruia, pe lângă detaşamentele din Nijegorodsc, Cazan şi a două unităţi de grenadieri, a intrat şi regimentul moldovenesc de cavalerie uşoară al lui F. Apostol-Chigheci.

Ocolind satele Utiteşti, Gheigolodî şi Mogoreni, avangarda armatei în timp de trei zile a parcurs mai mult de 100 km şi la 1 iunie a sosit în satul Zagarancea, pe malul Prutului. Acolo ea a trecut pe partea pusă a râului, „unde a fost întâlnită de domnul Moldovei, însoţit de boierii, slujitori şi oastea cu mare bucurie”.
Îndeplinind rugămintea lui D. Cantemir, brigadirul G. Cropotov şi-a aşezat detaşamentul său în semilună la distanţa 3 – 4 km de la Iaşi. Dar, în ziua următoare, stând în fruntea câtorva regimente, a intrat în capitala principatului, unde a fost întâlnit cu bucurie de către locuitorii ei, slujitorii bisericii şi de către domnitorul ţării.

Sosirea avangardei armatei ruse i-a dat lui D. Cantemir mai multă îndrăzneală şi curaj în acţiune. În aceeaşi zi, în toate localităţile Principatului Moldovenesc, au fost trimise ucazurile domneşti, ce înştiinţa tot poporul „să se adune, să se înarmeze şi să vină la armatele monarhice în ziua a cincisprezecea a lunii curente (iunie – V.Ţ.), dar cine nu va veni va fi declarat trădător şi va muri de sabie sau de foc, şi va fi nu numai judecat, dar şi blestemat.”

Manifestele proclamate şi apariţia armatei ruse în Moldova au stimulat creşterea simţitoare a forţelor antiosmane şi ridicarea sentimentelor de patriotism la populaţia principatului. Letopiseţul menţiona că la armatele sosite pe pământul moldav s-a alipit şi populaţia din ţinuturile Orhei, Soroca şi Lăpuşna, ce s-a ridicat împotriva jugului străin. Feldmareşalul, în corespondenţa cu ţarul, a declarat „că volohii vin (la armata rusă – V.Ţ.) şi însă şi ţăranii doresc să lupte”. În ziua când a fost trimis la Iaşi corpul lui G. Cropotov, principalele forţe ale unităţilor de avangardă, sub conducerea lui B. Şeremetev, au terminat trecerea peste Nistru la Raşcov şi la 30 mai s-au pornit în marş spre capitala Moldovei. Dar, spre deosebire de predecesorii, drumul lor era mai la sud, cu scopul de a proteja mişcarea corpului de la invazia pe neaşteptate a detaşamentelor de tătari şi zaporojeni.

Trecerea corpului lui B. Şeremetev pe malul drept al Prutului şi avansarea lui înceată spre sud de la Iaşi a activizat simţitor şi a înmulţit ciocnirile unităţilor din avangarda armatei ruse cu detaşamentele tătarilor. Una din cele mai încordate şi sângeroase lupte a avut loc la 19 iunie, la 15 km de la Iaşi, când de către hoarda tătară de 15 mii a fost atacat pichetul de cavalerie rusă, în componenţa căruia intra şi regimentul lui Grigore Ivanenco. Opunându-se cu dârzenie şi bărbăţie forţelor mai numeroase ale duşmanului, ostaşii ruşi şi moldoveni i-au adus mari pierderi, simţindu-le şi singuri. Pe câmpul de luptă au căzut două sute optzeci de dragoni şi şaizeci de călăreţi ai regimentului moldovenesc, o sută de moldoveni au fost răniţi, iar colonel-locotenentul Pitz şi căpitanul de dragoni au fost luaţi în prizonierat de către tătari
.
Cu bărbăţie deosebită a luptat în acea confruntare colonelul G. Ivanenco. Fiind rănit cu sabia în umăr, el continua să conducă regimentul, iar ştandart-iuncher „regimentului lui Ivanenco, Ion Munteanu, cu preţul propriei veţi a salvat drapelul regimentului”. Numai odată cu venirea în ajutor a detaşamentului cavalerist de dragoni al brigadierului Senţov, ce număra peste o mie şi jumătate de ostaşi, tătarii au fost respinşi şi s-au retras, pierzând pe câmpul de luptă de două ori mai mult decât adversarii.

În timpul când se desfăşurau evenimentele descrise, la Iaşi, cu tempouri rapide, se forma armata moldovenească. În regimentele formate de D. Cantemir se înscriau sute de voluntari, printre care, alături de reprezentanţii păturii slujbaşilor militari, o mare parte o formau orăşenii meşteşugarii, ţăranii şi slugile care au fugit de la stăpânii lor.

La 20 iunie, sub drapelul principatului, erau şaptesprezece colonei cu o sută şaptezeci de rotmiştri cu horongvii (detaşamente), în total mai mult de şapte mii de oameni Cu aceste forţe, domnitorul moldovean s-a inclus în armata rusă, ce a venit la Prut, în frunte cu Petru I, la 23 iunie 1711.

În acel timp, când se hotăra soarta „diversei corpului K.E. Renne spre Brăila”, calităţile de luptă ale forţelor ruso-moldoveneşti au fost supuse primelor încercări. După hotărârea consiliului general, la 23 iunie, toate regimentele de cavalerie uşoară de cazaci şi moldoveni ale armatei ruse „şi domnitorul cu hatmanul (D. Cantemir şi Ion Neculce – V.Ţ.) au fost trimise împotriva unui grup de tătari, care stăteau în Valea Baratov… şi au năvălit asupra lor”. În ziua următoare, după bătălia ce s-a terminat cu succes, „toţi cei neregulaţi, ce au fost trimişi spre tătari” s-au întors cu bine in tabăra rusă.

Terminând completarea armatei moldoveneşti, toate regimentele determinate pentru marş (în afara celor lăsate la hotare, în Soroca şi Iaşi) către 2 iulie au trecut pe malul drept al Prutului. După trecerea râului, armata, împărţită în trei coloane, condusă de Ianus fon Eberştet, S.F. Şeremetev, şi N. Repnin, îngreuiată de un şir de care şi numeroasele familii ale ofiţerilor şi ale celor din corpul generalilor, a început lent să se coboare spre Falcea. Abia la 2 iulie armatele au atins r. Vaslui şi l-au trecut la Iezătura de la moară, nu departe de satul Gherla.

Doar la data de 30, dar nu 1 iulie, cum este scris în amintirile lui Moreaut de Brasé, corpul generalului K. E. Renne „şi-a începutul marşul spre locul numit Bârlad şi mai departe… spre palanca Brăila”. Expediind corpul lui K.E. Renne la hotarele Ţării Româneşti, conducerea rusească se orienta după planul anterior. Armata trebuia să înainteze spre Falcea şi să o ocupe până la venirea turcilor, astfel împiedicând trecerea lor pe malul drept al Prutului. În acelaşi timp, K.E. Renne trebuia să cucerească Brăila, după ce, împreună cu oastea a sârbelor şi muntenilor să lovească din spate armata turcească. Însă evenimentele care au urmat au dus la corectări şi modificări semnificative în planul campaniei, aprobat de conducerea rusă.

În seara lui 7 iulie, corpul generalilor ruşi a aflat despre apropierea duşmanului de Prut şi despre intenţia de a-l forţa. În aceeaşi seară, a fost dat ordinul corpului de avangardă al generalului Ianus de a distruge podurile peste Prut şi de a nu permite trecerea turcilor peste râu. Îndeplinind acest ordin, Ianus, în fruntea a o mie de dragoni, cinci sute de moldoveni şi a câtorva detaşamente de cazaci de pe Don şi ucraineni s-a apropiat de râu. Însă văzând podurile şi trecerea ce de acum începuse, nu s-a hotărât să-i opună rezistenţă. În tabăra comandamentului armatei ruse a fost trimis locotenent-colonel Feit cu comunicarea despre trecerea începută peste râu a armatei otomane.

Primind ordin pentru retragere, general Ianus s-a grăbit înapoi pentru a se uni cu forţele principale. Iar în acelaşi timp, în tabăra turcească, aşezată pe malul opus al Prutului, cu mare frică aşteptau atacul corpului rus. Frica faţă de aceasta era atât de mare, încât gărzii turceşti au început să i se năzărească regimentele ruse înaintând. Alarma ridicată şi mai mult a stârnit panica în rândurile armatei duşmanului. Şi cât de mare le-a fost mirarea turcilor, când au văzut a doua zi, pe malul opus al râului, doar urmele taberei ruseşti, ce stătea acolo chiar în ajun. Imediat detaşamentele răzleţite ale cavaleriei turceşti şi tătare s-au aruncat în geană după corpul ce se retrăgea. În faţa generalului Ianus se vedea de acum tabăra principală a armatei ruse, când corpul lui a fost ajuns de inamici.

A început o luptă grea şi sângeroasă, ce a adus ambelor părţi mari pierderi, însă ei n-au oprit mersul celor ce se retrăgeau spre tabără, de unde au primit şi trupe de întărire. Cei ce se grăbeau în ajutorul lui Ianus numărau patru mii ai infanteriei ruse şi tot atâţia ostaşi ai armatei moldoveneşti a lui D. Cantemir. Ieşind în faţa celorlalte unităţi, primii în luptă au înaintat regimentele moldoveneşti. Una după alta, pe parcursul a trei ore, respingeau ele atacurile cavaleriei turceşti şi tătare, însă sub presiunea forţelor mai numeroase ale duşmanului au fost nevoite să se retragă în raza de apărare a taberei principale.

Corpul rus intrat în luptă a oprit trupele inamicului şi cu ajutorul focului de arme l-a făcut să se retragă. Fără a continua atacurile sale asupra poziţiilor armatei ruso-moldoveneşti, turcii au început concentrarea forţelor proprii. În acest moment, aveau loc doar ciocniri separate şi neîndelungate ale regimentelor de cavalerie uşoară moldoveneşti şi ale cazacilor cu detaşamentele tătarilor şi spahiilor (denumirea cavaleriei turceşti). Luând parte activă la una din acestea ciocniri, F. Apostol-Chigheci a fost rănit în mână.

Respingând atacurile cavaleriei turceşti şi tătare, lichidând gărzile duşmanului şi efectuând incursiuni de cercetare, ostaşii-cavalerişti din regimentele lui F. Apostol-Chigheci, camarazii colonelului V. Tanschii şi ale altora nu odată aduceau în tabăra rusă „limbile prinse”. Astfel, la 8 iulie, nu departe de tabără a fost prins „de grupa volohă a regimentului lui Tanschii de la volohi, un tătar al hoardei de la Bugeac”, care a dat ştiri preţioase despre numărul armatelor duşmanului, asigurării lor cu muniţie şi armament, precum şi stării de spirit in rândurile tătarilor şi turcilor.”

Înţelegând inutilitatea avansării spre Falcea, Petru I a luat hotărârea să se întoarcă spre Iaşi. Însă armata rusă, îngreuiată şi imobilizată de un şir mare de care, simţind lipsa nutreţului şi a pâinii, slăbită de incursiunile neîncetate ale cavaleriei tătare şi turceşti, a putut să ajungă doar până la Huşi.

Surse:

[1] PARTICIPAREA ROMANILOR IN CADRUL ARMATEI RUSE INSECOLUL AL XVIII – lea – ANII 50 AI SECOLULUI AL XIX-lea, Fragment din lucrarea lui Anatol Lescu

[2] Tesu Solomovici – Ziua;  frontpress.ro

[3] wikipedia.org/wiki/Hussar#Hussars_in_Russia

[4] cogito.ucdc.ro, FILE DIN ISTORIA CAMPANIEI DE LA PRUT DIN ANUL 1711, Victor Ţvircun