Prin regiunea Timocului este desemnat teritoriul din dreapta Dunarii din nord-estul Serbiei si nord-vestul Bulgariei cuprinzand din Serbia tinutul de la Muntele Ratan (despre care o legenda a romanilor timoceni spune ca este “buricul pamantului”) la Dunare, de la valea Moravei la valea Timocului, iar din Bulgaria zona Vidinului pana la Lom. Nicolae Iorga spunea ca “atat in Serbia cat si in Bulgaria sunt sute de mii de romani care traiesc dincolo de apa tocmai cum traiesc oltenii si taranii munteni pe malul cel stang”, iar George Valsan ca avem aici “o adevarata Bucovina de Sud”.
TRIBALIA SI DACIILE SUD-DUNARENE – LEAGAN AL ROMANISMULUI
Regiunea este cunoscuta si sub numele de Tribalia de la tribali- populatie de neam tracic (dupa Strabo, Diodor etc) sau Iliric (dupa Stefan din Bizant) atestata aici inca din sec. VII-III i. Hr .Tribalii aveau o organizare statala proprie si s-au remarcat in batalia contra lui Filip al II–lea al Macedoniei, pe care l-au infrant si l-au ranit.
Populatia tracica de aici a inceput sa fie romanizata inaintea celei de la nord de Dunare, romanii incepand in ultimele decenii ale erei trecute si terminand in anul 15 d. Hr. intemeierea provinciei Moesia, impartita in anul 86 in Moesia Inferior si Superior.
Moesia Superior a servit ca baza de plecare in razboaiele impotriva dacilor in timpul lui Domitian si Traian, iar dupa retragerea aureliana, in 285 Diocletian imparte teritoriul in 4 provincii: Dacia Ripensis langa Dunare, Dacia Mediteranea cu centrul la Nis, Moesia Prima in nord-vest si Dardania in sud. Apropo de Moesia, cronicarul grec Niceta Choniates afirma despre locuitori ca “inainte se numeau Mizi, iar acum Vlahi”. Aceasta organizare a dainuit pana in timpul lui Iustinian.
La inceputul sec. VII dominatia romano-bizantina cedeaza sub presiunea slavilor. In a doua jumatate a secolului al IV-lea si la inceputul secolului al V-lea la Remesiana (Bela Palanka de astazi, aflata la 30 de km est de Nis), capitala Daciei Mediteranea, a activat episcopul Niceta de Remesiana, “apostolul dacilor de pe ambele maluri ale Dunarii” dupa cum il numeste Vasile Parvan. Timocul a fost numit de daco-moesi Timakus, iar Morava va fi Margus, provincia numindu-se Margensis (sarbii ii spun Craina care inseamna margine). Imparatul Caius Galerius Valerius Maximus s-a nascut intr-o familie din Timoc dintr-o daca refugiata de la nord de Dunare.
Legaturile dintre nordul si sudul Dunarii sunt evidente si prin stramutarile de populatie. In anii 10- 12 i.Hr., consulul Sextus Aelius Catus transfera 50 000 daci la sud de Dunare, la 57-67 i.Hr. guvernatorul Moesiei stramutase 100 000 suflete in dreapta fluviului. Dintre cei 80 de imparati romani 40 au fost de origine traco-iliro-daca. Iosif Constantin Dragan le insira numele in “Istoria romanilor”. In 328 Constantin cel Mare a facut pod de piatra peste Dunare. Importanta exceptionala in destinele imperiului roman a zonei intre sec III-VI l-a facut pe V. Besevliev sa vada in statul roman de atunci un “imperiu roman de neam tracic”.
Iata ca la sud de Dunare procesul de formare a poporului si limbii romane prin durata mult mai mare a stapanirii romane s-a putut desfasura chiar mai temeinic decat in Dacia (al carei nume va fi chiar imprumutat pentru parte din Moesia). Dupa multi istorici (Puscariu, Dragomir, Gamilscheg etc) Timocul, Banatul si Oltenia sunt leaganul formarii limbii romane . Sarbii cu greu au slavizat mai apoi si numai in parte ramasitele coloniilor romane si populatia traca romanizata. Populatia romaneasca s-a pastrat mai curata in vaile inalte si padurile dese ale acestui tinut muntos al Timocului. I.F. Dobrescu, in revista Geopolitica nr 1/2005 afirma ca “nu avem nici o dovada de-a lungul a o mie de ani de istorie ca regiunea timoceana ar fi fost la origine sarbeasca si ca ulterior, la o data nestiuta ea s-a transformat intr-una romaneasca, asa cum se prezenta ea la sfarsitul secolului al XIX-lea, cand de la est de raul Morava si pana la granita cu Bulgaria nu se vorbea decat romaneste”. Aria de formare a poporului roman de la sud de Dunare a fost mult mai mare, ea intinzandu-se de la Dunare si pana in Tessalia.
Urme ale acestei romanitati mai intalnim si astazi in Serbia, unde localitati precum Gradiste, Surdulita, Ursule, Surdul, Corbul, Catun, Clisura, Clisurita, Surlita, Vlasina, Izvor, Gumeriste, Targoviste precum si altele, aflate in sudul Serbiei de astazi, in districtul Pcinia, amintesc de populatia romaneasca care le-a numit astfel si care in prezent a fost asimilata de catre sarbi. In secolele X – XIV a existat si o episcopie a “vlahilor”, supusa canonic arhiepiscopiei de Ohrida, care in secolul al XIII-lea isi avea sediul la Vreanoti, localitate identificata cu Vranje, in sudul Serbiei. Astfel, Nicolae Iorga consemna ca “pe la 1200 Stefan Nemania da Hilandarului 170 de familii de vlahi, cu juzii lor. Sub Stefan Uros I se adauga alte 30 de familii la Drin. Donatii se mai fac, cu sutele de familii de Stefan Nemania pentru manastirea Jicea, de Stefan Uros II pentru o alta manastire si pentru Gracianita, de Dusan pentru o manastire langa Prizern. Vlahii sunt pe atunci si langa Marea Adriatica, si in Zeta si pe la Pristina”. Istoricul ceh Jirecek, marele specialist in istoria Balcanilor, consemneaza nume romanice in toata regiunea Niseva, Struma de Sus si Ischer precum: Herul, Banisor, Cretul, Borbulovici, Viturcii.
Romanii de aici precum si cei din Croatia, Bosnia, Muntenegru poarta numele de vlasi sau vlahi. Pe la 1348 in Croatia exista o Valahia Mica, in Serbia evului mediu regiunea Rasca se numea Staro-Vlaska (Vlachia Veche), Valaska era o parte din Moravia. In Cronica slavilor din Diocleea (1160-1170) se arata asimilarea vlahilor de catre slavi, provincia era o Valahie si era locuita de valahi .
In timpul migratiilor si atacurilor avaro-slave de dupa sec. VII populatia sud-dunareana romanizata a fost parte slavizata, parte s-a retras in muntii din Peninsula Balcanica, dand populatia aromana, parte s-a retras inspre apus intre coasta dalmata, Drava si Morava dand pe acei maurovlahi (morlaci sau vlahii negri) , iar o parte a ramas in muntii Timocului numeroase izvoare amintind vlahii timoceni. La 818 “ducis Timocianorum” trimit soli la franci spre a solicita ajutor impotriva bulgarilor. Stoian Marokovici in “Les problemes serbes” se refera la Constantin Porfirogenitul care mentiona ca pe Morava, Mlava, Pecus nu erau sarbi, ci o alta “populatie de o alta formatie etnica” .
Kekaumenos din sec. XI vorbind despre vechii locuitori de la sud de Dunare si langa Sava spune ca “ii numim daci si besoi”. Tinutul ajunge de pe la anul 1000 iar in stapanire bizantina vreme de doua secole. Dupa cum relateaza clericul Ansbert, participantii la cruciada a treia au fost atacati de vlahii dintre Timoc si Morava. Niketas Choniates si Kekaumenos amintesc de o traditie a rezistentei valahe in fata bizantinilor.
Primele manastiri din zona dateaza din sec. XIII si cartile istorice sarbesti spun ca sunt facute de Radul I Voivoda Vlasci. La sfarsitul sec. XIII in aceasta parte a Serbiei a fost o evidenta ridicare a elementului romanesc, regii sarbii au dat privilegii romanilor si cnejilor lor. Iorga amintea o teza conform careia in sec. X chiar era o formatiune politica in zona Vidinului ce si-ar fi extins autoritatea si asupra malului stang al Dunarii.
In 1210, voievodul Mihail al Transilvaniei vine cu o armata din saxoni, romani, secui si pecenegi in ajutorul tarului Asan Burul din Vidin. Imparatul Iustinian recunoscuse de la inceputul sec. VIII titlul de Caesar (tar) bulgarilor ce il ajutasera sa recucereasca tronul dupa ce tot el i-a invins si stramutat pe multi in Asia Mica. Statul Asanestilor este prezentat in izvoare ca “tara valahilor”, arhiepiscopul Ioan de Sultanyeh face speculatii privind latinitatea bulgarei si a delimitarii geografice a “Volaquiei”. Paisie, egumenul manastirii Hilandar in “Istoria slavo-bulgara” in 1762 spune despre vremea lui Asan cel Batran ca “luasera vlahii erezia romana, citeau vlahii latineste ca aceia sunt cu latinii de un neam si o limba” si ca mai apoi au oprit acestea cu pedeapsa ca “li se va taia limba” si “asa vlahii s-au intors la credinta pravoslavnica si citesc slavoneste acum” .
Asan II stapanea si Cetatea Severin pe care o pierde la 1236 pentru a pastra tinutul timocean Branicevo. Dupa 1240 ungurii vor ocupa Maciva si Braniceva. Exista aici un Greborius ban de Cucevo si Branicevo. O parte a zonei (fara sa atinga Timocul) va fi daruita de regele Ungariei ginerelui sau sarb Dragutin. Va fi restituita insa lui Carol Robert. Vidinul era al despotului Sisman si urmasului sau Mihail. Statul Timocean de la Dunare dintre raurile Pek si Lom (1280-1397) avea o populatie majoritar romaneasca si o dinastie in mare parte de origine romana (Sracimir era fiu de domnita romanca si sot al unei romance.
Ungurii sub Ludovic I au patruns in Bulgaria, unde cuceresc Vidinul in 1365 si desfasoara incercari de consolidare a ocupatiei concomitent cu actiuni de convertire la catolicism. Acestea nu au facut decat sa alimenteze revolta localnicilor bulgari si romani timoceni de credinta ortodoxa. In 1363 si 1369 domnul muntean Vlaicu Voda trece Dunarea pentru a elibera Vidinul. Succesul romanesc facut “si cu voia unor locuitori ai sai” a inlaturat stapanirea ungureasca din banatul Vidinului si a avut un mare rasunet, Vlaicu Voda fiind apelat cu titlul de rege. Facuse ceea ce va face Mihai Viteazul in Ardeal. El a mai cucerit si Severinul si Nicopolul. Ungurii luasera Vidinul de la Strasimir ce era cumnat cu Vlaicu. Voievodul roman pana la incheierea pacii i-a dus pe locuitori la nord de Dunare si urmau sa se intoarca. Ungurii vor uni politic si administrativ Timocul si Banatul sub conducerea unui ban din Vidin. Vlaicu voda a primit o compensatie in Fagaras si Severin si a ramas apoi garant al taratului de Vidin recucerit de la unguri.
In 1388 Sisman se inchina sultanului care in 1397 dupa batalia de la Nicopole il va transforma in sangeacul, apoi pasalacul de Vidin. In sec. XIV urmele vlahilor timoceni se intalnesc in mai multe acte oficiale ale tarilor sarbe. Peste prima alcatuire etnica s-au adaugat si elemente macedo-romane de la Pind si din Balcani. Balcanistul Sanfeld arata ca intre sarbi si bulgari s-au interpus vlahii din zona Moravei pomenind si de Vlaska Planina (Muntii Romanesti).
Radu I Basarab (1377-1384) a fost si el protector al taratului de la Vidin, acest lucru fiind consemnat de inscriptia voievodului Radu in biserica domneasca de la Curtea de Arges “domn singur stapanitor al UngroVlahiei, al Vidinului si al Oblastiei”. A ridicat manastirea Manastirita din tinutul Cheia in dreapta Dunarii. Mircea cel Batran si-a impus si el vointa in Balcani in repetate randuri. Ruinele bisericii ridicate de Radu cel Mare la 1501 se vad azi in localitatea Lopusnia la poalele muntelui Rtan.
Sfantul Nicodim de la Tismana era se pare fiul unui cnez roman din Serbia si a unei domnite inrudite cu familia cneazului sarb Lazar (1371 – 1389), si si-a inceput viata monahala la manastirea Hilandar de la Muntele Athos, dupa care s-a stabilit la Saina, langa Cladova, intemeind aici manastirea cu hramul Sfanta Treime. I se mai atribuie intemeierea manastirilor Vratna si Manastirita, aflate in apropiere. Sfantul Nicodim a intemeiat si condus manastiri aflate pe ambele maluri ale Dunarii, fiind protejat si sprijinit in opera sa de construire de manastiri si de intarire a monahismului de catre familia Basarabilor si de catre cneazul sarb Lazar, care au daruit ctitoriilor sale mai multe sate si alte importante donatii. Ajutor bisericilor din sudul Dunarii vor da si Matei Basarab, Grigore I Ghica, Stefan Cantacuzino.
Viorel Dolha
Sursa:
[1] ro.altermedia.info via astraromana.wordpress.com