10 iunie 1944 – O strălucită victorie a Aviaţiei Române Primul raid asupra Ploieştiului
Duminică, 1 august 1943, o formaţie de circa 180-200 avioane de bombardament americane B 24 Liberator decolau de la Benghazi, din Africa, cu misiunea de a distruge zona petroliferă Ploieşti. Această misiune a fost un eşec, numai 60 de avioane întorcându-se la bază.
Cauzele acestui eşec au fost: marea distanţă de la Benghazi la Ploieşti şi, în special, survolarea Mediteranei şi opţiunea pentru un atac la joasă altitudine, permiţând apărării antiaeriene române să doboare avioanele americane.
Dan Vizanti despre IAR 80 si batalia din 10 iunie 1944
Imediat după acest raid, generalul Gheorghe Jienescu, ministrul Aerului, ţinând seama de eventualitatea unor noi atacuri, a decis restructurarea Aviaţiei de Vânătoare Române. Cu această ocazie, am fost numit comandant al Grupului 6 Vânătoare, destinat apărării Capitalei şi a zonei petrolifere Ploieşti.
Grupul 6 Vânătoare era constituit din avioane IAR 80 şi IAR 81, care, după cum am arătat mai sus, erau uneori confundate de către americani cu avionul german de vânătoare FockeWulf 190.
Urmăriți Glasul.info și pe Google News
Începând din 4 aprilie 1944, Comandamentul American situat în Italia a întreprins, pornind din 22 aerodromuri situate la Foggia, bombardarea masiva a zonei petrolifere. Mijloacele puse în acţiune erau importante, întrucât Comandamentul Interaliat dispunea de 1.000 de avioane, dintre care circa 600 bombardiere Liberator şi Fortăreţe şi 400 avioane de vânătoare Mustang şi Lightning.
În general, atacurile erau realizate în valuri de bombardiere eşalonate între 8.000 m şi 4.000 m altitudine, încadrate de formaţiuni de vânătoare dotate cu avioane având o mare autonomie de zbor şi cu o viteză şi performanţe superioare tuturor celor cunoscute la acea dată în Europa.
Având în vedere această mare superioritate numerică şi de performanţe, rezultatele pe care unităţile mele IAR 80 le-au obţinut, cu preţul, din nefericire, al unor pierderi importante, sunt excepţionale.
*
„Sâmbătă, 10 iunie 1944. Aerodromul militar Popeşti-Leordeni (20 km de Bucureşti).
O dimineaţă splendidă de vară, soarele strălucitor învăluie aerodromul cu razele sale calde. Terenul este vast şi permite decolarea simultană a mai multor escadrile în patrule de câte patru. Nori groşi de timp frumos, de un alb imaculat sunt prezenţi pe cer, mici şi, totodată, imenşi, contribuind astfel la o perfectă vizibilitate.
Puritatea atmosferei, transparenţa aerului, claritatea formelor îngăduiau privirii să cuprindă aproape în totalitate Câmpia Bărăganului.
Raportul grupului are loc, ca de obicei, la ora 7 dimineaţa. Se desfăşoară ceremonialul cotidian. Întregul personal este prezent: personalul navigant, tehnic, mecanici, armurieri, servanţi, radiofonişti, trupă, şoferi etc., grupaţi pe escadrile, în careu, toţi cu zâmbetul pe buze, conştienţi de importanţa fiecăruia în bunul mers al unităţii.
În acelaşi timp, toţi îşi dau seama de inegalitatea forţelor aflate în luptă: celor aproximativ 1.000 de avioane americane li se opuneau, în interiorul României, doar 178 de avioane, al căror număr scădea pe măsură ce se înmulţeau raidurile; inegalitate accentuată de faptul că, în 1944, performantele avioanelor de vânătoare americane Mustang şi Lightning, care tocmai atunci sosiseră în Europa, depăşeau cu mult atât ca viteză, cât şi ca rază de acţiune, avioanele europene; inegalitate existentă şi la nivelul armamentului, ştiut fiind faptul că formaţiunile de avioane de bombardament Liberator erau protejate şi de către Fortăreţele zburătoare, echipate fiecare cu câte 31 de mitraliere. Gravitatea situaţiei, permanenţa stării de alarmă în care trăiam confereau acestor rapoarte matinale o dimensiune, o solemnitate, o densitate emoţională din care ţâşnea, aproape palpabil, un sentiment de fraternitate de arme.
Aşadar, toţi ştiau că în fiecare clipă putea să se declanşeze o luptă aprigă şi inegală. Mă uitam cu mândrie şi cu emoţie la aceşti tineri pe care îi comandam, plini de talent şi experienţă, şi-n privirea cărora citeam acea nevoie, acea sete de autodepăşire, de a încerca împreună cu mine imposibilul. Avea fiecare o familie, o dragoste, un prieten, o fiinţă dragă, care le dădeau o raţiune de a trăi, un imbold în luptă, un refugiu pentru suflet, forţa în faţa adversităţii.
(…) Să ne întoarcem la acea dimineaţă de 10 iunie 1944, în timpul raportului de dimineaţă. În timp ce se înălţa Drapelul, privirea mea trecea de la o escadrilă la alta, notând absenţa celor care ne părăsiseră, absenţa acelor figuri, a acelor personalităţi, încă mai dragi şi mai apropiate acum tocmai prin absenţa lor.
Nu puteam şi nu voi putea vreodată uita zâmbetul fermecător şi blânda voce a lui Constantin Dimache, cel care, seara, la un „pahar“ ne cânta, acompaniindu-se la chitară: „Costică, Costică, fă lampa mai mică!“
Grelele pierderi de piloţi şi avioane pe care le suferisem mă îndurerau profund.
Dacă avioanele se întorceau din luptă ciuruite de gloanţe, se puteau repara chiar pe aerodrom, în cea mai mare parte a cazurilor, datorită experienţei şi voinţei neobosite a personalului tehnic, în schimb, pe lângă intolerabila durere provocată de dispariţia fiecăruia dintre camarazii noştri, adevărul cumplit era că nu aveam alţi piloţi capabili să le înlocuiască marea capacitate şi excepţionalul talent.
*
După terminarea raportului, spre ora 7 şi 30 min., Statul Major al Grupului s-a îndreptat, ca de obicei, către Cartierul General. În acea dimineaţă mă însoţeau: maiorul mecanic Trandafirescu, şeful Serviciului tehnic, comandorul Traian Gavriliu, şeful Biroului Operaţii, şi cei trei comandanţi de escadrilă: căpitanii Petre Constantinescu, Mircea Dumitrescu şi Gheorghe Posteucă.
Pe drum discutam despre problema cea mai gravă a zilei: în caz de alarmă nu aveam imediat disponibile decât două patrule din fiecare escadrilă, adică 24 de avioane, fără să punem la socoteală celula mea de comandă (compusă din două aparate, al comandantului şi al coechipierului – n. red.), deci un total de 26 de avioane. Maistrul Păduroiu, şeful Serviciului tehnic, ne promisese că, după ora 10 dimineaţa, fiecare escadrilă va mai avea la dispoziţie încă o patrulă, deci încă 12 aparate. Puteam, astfel, fi gata cu 38 de aparate la ora obişnuita a raidurilor americane.
După ce am rezolvat provizoriu această problemă, am trecut în revistă, în minte, ordinele pe care le dădusem, în timp ce în jurul meu fiecare îşi vedea de treburile şi răspunderile sale: încălzirea motoarelor, verificarea armamentului şi a aparaturii radio, realizarea reparaţiilor şi punerea la punct a avioanelor. Toate sarcinile se rezolvau într-o atmosferă de încredere, de speranţă şi de voie bună.
*
Ora 8 dimineaţa. Postul de Comandă al Comandamentului Aviaţiei din Balcani (nume de cod „Tigrul“), situat la Otopeni şi comandat de colonelul german Eduard Neumann, una din cele mai mari şi distinse personalităţi ale aviaţiei de vânătoare germane, este dotat cu un ecran mare pe care apar, datorită aparatelor „Freja“ şi „Wurtzburg“ (strămoşii radarului), mişcările aviaţiei americane.
Pentru ca formaţiile americane, plecate de la Foggia, survolând, apoi, Marea Adriatică şi Iugoslavia, să poată fi înregistrate şi să apară pe ecranul P.C. „Tigrul“, era necesar ca zborul lor să aibă loc la o anumită altitudine. De îndată ce o mişcare apărea pe ecran, ofiţerul de gardă trebuie să apese pe butonul de alarmă, punând, astfel, ansamblul sistemului de apărare al Aviaţiei de Vânătoare şi al Apărării Antiaeriene (întregul D.C.A.), în stare de alarmă.
Cum raidurile aviaţiei americane asupra României nu avuseseră, niciodată, loc înainte de ora 10 dimineaţa, ofiţerii aflaţi de gardă la orele probabile ale raidurilor erau aleşi dintre ofiţerii superiori. Aşadar, la ora 8 dimineaţa, oră puţin probabilă pentru un raid, de gardă se aflau ofiţeri de grad inferior.
În acea dimineaţă s-a produs un fapt de necrezut, adevărat miracol (şi nu singurul în acea zi memorabilă, ceea ce dovedeşte că, uneori, se petrec evenimente care nu au nici o explicaţie normală, nici o justificare logică). Deci, la ora 8, ofiţerul de gardă, ca urmare a unei neatenţii, a lăsat ecranul nesupravegheat un timp nedeterminat. Revenindu-şi, speriat, cu un reflex de aviator, el declanşează fără ezitare alarma pe întregul teritoriu.
*
Pe aerodrom, tocmai intrasem în birou să-mi parcurg corespondenţa, când… alarmă?… ora 8?! Surprins pentru moment de ora neobişnuită, îmi iau pistolul de alarmă, ies repede şi lansez racheta verde prin care dau unităţilor mele ordinul de decolare imediată. Mă îndrept împreună cu coechipierul meu spre avionul meu.
După un minut şi 36 de secunde, prima patrulă decolează, urmată fără întrerupere de restul formaţiei. Deja echipat şi instalat în avion, îl privesc o clipă pe coechipierul meu, un surâs, un scurt salut, un semn de înţelegere şi decolam şi noi. Pentru acest tip de situaţie stabilisem de mult un plan de luptă: escadrilele încolonate după decolare trebuiau să execute, luând altitudine, un viraj strâns, efectuând o jumătate de întoarcere, care, la 1.500 m altitudine, le aducea la verticala aerodromului.
Coechipierul meu şi cu mine am decolat imediat după ultima patrulă şi, tăind traiectoria formaţiei, ne-am situat în fruntea ei, continuând să luam altitudine şi îndreptându-ne spre un sector determinat în prealabil (sectorul S.N. la 100 km N.-V. de Bucureşti), pe care îl atingeam, în general, la 10.000 m altitudine.
Această manevră repetată de atâtea ori ne era bine cunoscută. De obicei, în timp ce ne ridicam, primeam prin radio de la Postul de Comanda „Tigrul“ de la Otopeni informaţii cu privire la raidul american: direcţia, înălţimea zborului fiecărui val de bombardiere, numărul aproximativ al acestora etc.
În ziua aceea, în timp ce mă aflam la 1.500 m altitudine în fruntea formaţiei, am auzit în cască, codificat: „Atenţie Paris, atenţie Paris, indieni deasupra cuibului“. Am recunoscut îndată vocea lui Traian Gavriliu, şeful Biroului Operaţii al Aerodromului Popeşti-Leordeni, care mă anunţa, astfel, că avioanele de vânătoare (indienii cu două pene) se îndreptau spre aerodrom (cuib). [„Indian cu două pene“ era codul-poreclă dat avionului Lockheed P-38 Lightning, pentru că avea două fuselaje, iar „Indian cu o pană“ era avionul Mustang – n.n., V.I.Z.]
Atunci, privind peste bord, văd val după val, la foarte joasă altitudine, formaţiuni de Lightning (avioane de vânătoare americane cu dublu fuselaj) care se îndreptau, venind dinspre Est (când, de obicei, veneau de la Vest) direct spre aerodromul nostru. Imediat şi fără ezitare ordon prin radio: „Paris către Paris 1, 2, 3 (escadrilele mele), atacăm, urmaţi-mă!“ şi, într-o fracţiune de secundă, situaţia se răstoarnă radical, căci Dumnezeu a vrut altfel.
În locul surprizei pe care americanii ne-o pregăteau venind la o oră neobişnuită şi dintr-o direcţie neaşteptată, sosind în razmot de la Foggia peste Adriatica şi Iugoslavia, de-a lungul Dunării până la Olteniţa, sperând, astfel, să scape de „radarul“ de la Postul de control „Tigrul“, ei sunt cei care, de fapt, cad în capcană, înainte de a fi declanşat atacul.
Ofensiva noastră fulgerătoare a fost o surpriza totală. Într-un picaj vertiginos, ne-am năpustit cu toţii asupra Lightning-urilor care, în acel moment, se aflau la nivelul liniei de centură a Capitalei şi se pregăteau să ne nimicească la sol. Primul nostru atac a fost decisiv şi am avut norocul chiar din primele clipe să-l doborâm pe comandantul formaţiei, care, de altfel, a fost singurul supravieţuitor dintre piloţii americani participanţi la raid.
Atacul nostru a fost atât de rapid încât nici unul din cele 100 de avioane americane nu a putut să tragă nici măcar un singur proiectil asupra avioanelor noastre de la sol. În această luptă aeriană protagoniştii se deosebeau cu uşurinţă, pe de o parte aflându-se avioanele cu dublu fuselaj Lightning şi, pe de altă parte, avioanele IAR 80.
Marea dificultate a acestei lupte a fost cauzată, însă, de joasa altitudine la care s-a desfăşurat, din moment ce esenţialul s-a petrecut între sol şi 200 m înălţime, totul evoluând într-o confuzie totală, cumplită, având în vedere marele număr de aparate participante la luptă. După primul atac, în învălmăşeala care a urmat, principala noastră preocupare a fost să evitam ciocnirile în acest vârtej în care la fiecare clipă ne aflam faţă în faţă, încrucişându-ne cu viteze relativ uimitoare, depăşind uneori 1.000 km/oră.
Luaţi prin surprindere şi pierzându-şi din start comandantul, aproape jumătate din avioanele americane au încercat să se degajeze şi au reuşit să părăsească terenul prin tehnica cercului defensiv, întorcându-se înapoi la Foggia. Cu nervii încordaţi la maxim, cu sensibilitatea vie şi cu simţurile ascuţite, am înregistrat dintr-o privire întregul spectacol, ansamblul exaltant al acestui câmp de bătălie aerian.
În acele momente am realizat încă o dată cu mândrie, curajul, dăruirea, excepţionala pregătire şi siguranţa „băieţilor“ mei, precum şi extraordinara manevrabilitate a avioanelor IAR 80, în faţa căroraLightning-urile păreau nişte păsări prea mari, stânjenite de propria lor forţă şi de joasa înălţime la care au fost silite să lupte.
Personalul de la sol, surprins de rapiditatea atacului, rămăsese înmărmurit. Tot astfel, ţăranii de pe câmp, muncitorii de la fabrica „Apretura“ din vecinătatea aerodromului, toţi au fost spectatorii şi martorii acelei lupte sângeroase, în lumina orbitoare a soarelui de vară, în zgomotul exploziilor, în ţăcănitul asurzitor al mitralierelor, în urletul fantastic al motoarelor, în timp ce pretutindeni se înălţau spre cer volutele de fum ale avioanelor doborâte care ardeau.
Apoi, brusc, s-a aşternut tăcerea, se auzea doar zgomotul motoarelor încetinind, pe când cerul şi pământul încă mai vibrau de dezlănţuirea lor. Această impresionantă luptă aeriană a durat 12 minute, 12 minute înfiorător de lungi pentru unii, incredibil de scurte pentru alţii.
Astfel a luat sfârşit una dintre cele mai importante bătălii aeriene din cel de-Al Doilea Război Mondial, cel puţin din această regiune de sud-est a Europei.
De menţionat că, în imediata vecinătate a Aerodromului Popeşti-Leordeni, s-au găsit 24 de avioane americane doborâte; din nefericire, cum am precizat mai sus, numai un singur pilot american a supravieţuit, comandantul formaţiei, care reuşise să iasă din avion înainte ca acesta să explodeze după aterizarea sa forţată.
După aterizare, după primirea triumfală şi primele momente de euforie, după îmbrăţişările şi lacrimile de bucurie şi emoţie, am avut durerea să constatam că trei dintre camarazii noştri lipseau la apel: lt. Nicolae Limburg, supranumit „Generalul“, adj. Tari şi adj. Giurgiu, doborâţi de americani, în urma unei încleştări dramatice. Am constatat, de asemenea, că şi avioanele noastre suferiseră numeroase avarii. Totuşi, spre surprinderea noastră, deşi ciuruite de gloanţe, toate acestea se întorseseră la bază în bune condiţii.
Eu însumi am fost uimit să constat că avionul meu IAR 81, cu numărul 344, primise printre multe altele un proiectil de 13,2 mm care, intrând prin parbriz, traversase carlinga. În mod normal, traiectoria proiectilului ar fi trebuit să treacă prin capul meu şi am fost cu toţii incapabili să ne explicăm prin ce minune scăpasem cu viaţă. Astfel, încă un fapt se adăuga, pentru mine, celorlalte evenimente extraordinare şi providenţiale ale acestei zile memorabile, care a debutat printr-o alarmă eronată şi, în acelaşi timp, miraculoasă.
La scurt timp după sfârşitul luptei, generalul Gheorghe Jienescu, ministrul Aerului, însoţit de Nicolae Dinischiotu, ministrul adjunct al Economiei Naţionale, au venit să ne felicite şi ne-au adus în dar 24 de sticle de şampanie franţuzească pentru cele 24 de victorii ale noastre; în ceea ce mă priveşte, am primit şi 3 sticle de whisky pentru cele 3 victorii personale care tocmai se adăugaseră palmaresului meu.
Într-adevăr, în acea vreme, aveam deja la activul meu 9 bombardiere şi 3 avioane de vânătoare doborâte. La sfârşitul războiului, scorul meu privind exclusiv bombardierele americane s-a ridicat la 12 (fără a mai socoti victoriile mele asupra avioanelor sovietice).
Sursa: www.ziare.com
ADDENDA
Bravii aviatori români, comandanţi de ofiţeri ca Dan Vizanti, Constantin M. Cantacuzino, Horia Agarici, Ion Dobran, Alexandru Şerbănescu, precum şi ceilalţi comandori şi aşi ai Aviaţiei Române au luptat, fireşte, împreună cu toţi militarii Armatei Române pentru a asigura României independenţa şi demnitatea printre ţările care şi-au apărat frontierele şi teritoriile de baştină, pe care au locuit dintotdeauna.
Cu eforturile uriaşe ale poporului român făcute între 1945-1990, România a reuşit să devină cel mai puternic stat din sud-estul Europei sub aspect economic, demografic, militar şi politic, Bucureştii fiind unul dintre locurile unde se concentrau firele politicii mondiale – atît în forma sa publică, transparentă, cît şi cea absonsă.
Nefericirea istoriei ca făcut ca, după retrovoluţia din decembrie 1898, conducerea patriotică, naţionalistă de pînă atunci a fost înlocuită – cu concursul cozilor de topor interne şi al presiunilor conspiraţiilor internaţionale – cu guvernanţi care, în marea lor majoritate, nu au fost decît trădători de ţară, începînd cu guvernul condus de odrasla neocominternistă Petre Roman şi terminînd cu duplicitarul Victor Ponta, despre care nu se ştie prea bine ce hram poartă, dar, după toate acţiunile sale, unul cam nefast ţării.
Sovieticii şi anglo-americanii împotriva cărora am luptat iniţial şi cu care ne-am „aliat“ de nevoie în partea a doua a ultimului război mondial, ne-au cucerit din nou, pe cale de „parteneriat“, iar România a ajuns o neocolonie ruso-anglo-americană – cu precizarea că „americanii“ de la Gold Corporation Roşia Montană, de la Bechtel, de la Chevron şi de la alte companii transnaţionale acţionează „sub steag străin“. Epoca postdecembristă a produs României pierderi mai mari decît cele două războaie mondiale!
Ar fi bine ca, cel puţin, veteranii de război şi descendenţii lor – militari activi sau în rezervă şi în retragere –, dar şi toţi ceilalţi cetăţeni conştienţi de crahul în care a fost adusă România postdecembristă să pregătească o revoluţie autentică a românilor pentru români. Calea „democratică“ a „votului“ a eşuat, fapt care se va vedea, din nou, la următoarele alegeri europarlamentare, locale, prezidenţiale şi parlamentare.
Români, pregătiţi-vă de revoluţie!
La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat şi proclamat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care, în al treilea Considerent al Preambulului, stipulează:
„Considerând ca este esenţial ca drepturile omului sa fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluţie extremă, la revolta împotriva tiraniei şi asupririi, (…)“ (s.n. – V.I.Z.).
Acum, poporul român nu mai este ocrotit de „autoritatea legii“, deoarece „legea“, adică instituţiile statului, nu-l mai apără pe cetăţean. Instituţiile statului, ale aşa-zisului stat de drept, au devenit instrumente de asuprire a „omului“. Cînd preşedintele ţării, Traian Băsescu, spune că „statul nu trebuie să-l apere pe cetăţean“, ci să se descurce singur, atunci el atestă că nu mai avem stat de drept, ci, aşa cum am mai spus, avem stat de drept-curmeziş, adică un stat care încalcă „Legea“, în primul rînd legea fundamentală a statului, Constituţia. Deoarece Constituţia prevede că statul trebuie să asigure cetăţenilor un trai decent, adică apărarea drepturilor sale fundamentale. Acum instrumentele statului au devenit instrumente ale tiraniei şi asupririi. Or, dacă aceste drepturi nu le sunt apărate, „omul“ – şi acest cuvînt desemnează, aici, întregul popor – are dreptul să se „revolta împotriva tiraniei şi asupririi “.
Români, pregătiţi-vă de revoluţie: cu atît mai repede, cu atît mai bine! NU trebuie să aşteptaţi pînă cînd caracatiţa asupritorilor vă încolăceşte complet şi nu vă mai puteţi mişca!
Sîngele vărsat de oştenii ţării, în toate veacurile trecute, vă obligă la această revoluţie!
Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu
Sursa:
[1] www.altermedia.info
RO14BTRLRONCRT0356966001 (lei) | RO61BTRLEURCRT0356966001 (euro)
Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApppentru a primi postările noastre și acolo.
Istoria ilustrata a Transilvaniei
By: Ioan Bolovan, Ioan-Aurel Pop
Ardealul. Tinuturile de pe Olt. Tinuturile de pe Mures
By: Silvestru Moldovan
Dictionarul numirilor de localitati cu poporatiune romana din Ungaria
By: Silvestru Moldovan
Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat
By: Corvin Lupu
Oranki amintiri din captivitate
By: Dimitrie Bejan
Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale
By: Tiberiu Tudor
Mihai Eminescu despre Unitatea Românilor
By: Gică Manole
