Tinta pentru care ai sarit la arme, sfantul ideal din care s-au hranit atatea generatii, luceafarul spre care cauta chiar si din groapa lor stramosii si care ti-a aratat cararile cand a sunat goarna, ostas al Romaniei, a luminat de veacuri si fratilor tai de peste munti, mucenicilor ferecati in obezile robiei.Cand s-a pornit vartejul in care nebuna se-nvarte-acuma omenirea, ei, ardelenii, fratii tai, au asteptat, zdrobiti de navalnica simtire, s-auda tropotul calului tau, s-auda chemarea goarnei tale, ostas roman.
Ardelenii ce fugeau de jugul austro-ungar se refugiau sub flamurile de lupta ale Romaniei
Destinul ne-mblanzit, pagan si crud, destinul cu care inversunat s-au luptat parintii si pe care neam de neamul nostru-l vom uri de moarte, se puse de-a curmezisul drumului si nu lasa sa se-ntalneasca frati cu frati, sa lupte impreuna, cum impreuna le bateau inimile, cum cerea gandul lor ingemanat si cea din urma dreptate din cer si de pe pamant.Tu n-ai putut sa te ivesti la granita atator faradelegi si chinuri, si fratele tau n-a putut s-auda sfanta chemare a goarnei romanesti. In curs de-atatea veacuri negre fratii tai robiti s-au dus sa poarte razboaiele strainei imparatii ca vitele la junghiere. Nenorociti au fost si ei, dar nenorocirea lor nu se poate asemana cu aceea care-a sfasiat sufletele celor care mai intai plecara ca niste oameni constienti sa moara pentru moartea lor, sa moara pentru dusmanii lor de veacuri.
Urgisitul nostru destin a hohotit de bucurie, si hohotele lui sinistre, ca tipetele pasarilor de prada, umplura muntii si vaile Ardealului, inghetandu-ne inima de necuprinsa jale si de spaima. Ce nenorocit si greu ne-a fost sufletul, o, Doamne, cand nu puteam sa ne rugam tie decat cu vorbe ca acestea:
Suntem locuitori ai intunericului de ne canta numai cucuveaua? Suntem numai starvuri de ne-nsoteste, ori pe ce drum mare plecam, numai roiul corbilor? Ce crime au savarsit parintii si stramosii nostri de nu mai putem scapa de blestemul ce ne goneste ca un nesaturat si verde balaur?
Sub steag strain sute de mii de frati de-ai tai au plecat incatusati la lupte straine. Nu s-au putut trezi din nebunia grea in care-i cufundase neindurata soarta, nici cand scapasera multi dintre ei de vuietul razboiului. Flamandul lup ce le urla mereu in urma ii goni in pustietati cu cerul greu, cu pamantul inghetat, si nici o raza de lumina nu avea de unde sa le licareasca.
Dar deodata, cand ti-ai desfasurat flamurile de lupta, ostire a Romaniei lor, in surele si inghetatele departari, le-a rasarit soarele. Cei intunecati se luminara, cei amortiti se dezghetara, cei morti inviara, si cu miile s-au certat, din intaia zi a hotararii tale, tara mea, sa vina langa feciorii tai, sa se insiruie sub flamurile tale, hotarati sa invinga sau sa moara sub ele.
Ci soarta cea dusmana dormea, ci stavili multe le-a ridicat in cale. Dar, ca si stramosii lor s-ai tai, ca si tine, ostas al Romaniei, ei stiau si simteau ca porunca dragostei si legile dreptatii trebuie sa fie mai tari decat prigonirile sortii, fiindca sunt mai presus decat ea. Si dupa multe suferinte, stavilile au cazut, si-n cete tot mai mari si tot mai dese feciorii Ardealului su alergat langa tine, ostas al Romaniei.
Ei n-au facut nicicand un drum mai fericit si ochii lor n-au stralucit niciodata mai frumosi.
Nu numai acelasi ideal i-a adus sub flamurile tale, tara mea, ci si nobletea vitejiei fara pereche a fiilor tai in jertfa suprema a acestora ei vazura castigat razboiul romanismului, orisicate jertfe s-ar mai cere inca, orice va hotari viitorul. Si voiau sa se faca partasi acestor acestor jertfe, voiau sa urce inaltimile pe care sunt fratii sai.Ei jurara credinta tarii in ceasul in care cea mai grea furtuna batea la portile ei.
Prin credinta lor se intai sufletul fratilor, prin dragostea si vitejia acestora aripi noi capatara sufletele celor noi sositi. Cu calda imbratisare frateasca v-ati imbratisat pentru ca nici o putere pe lume sa nu va mai poata desparti. Pe acelasi pamant veti fi biruitori sau aceeasi tarana va va acoperi.
Fiti blanzi si iertatori unii cu altii, fratilor, cand va veti gresi unii altora. Daca veti sta sa va plangeti durerile trecutului, cu greu va veti lamuri care le au mai mari. Suferintele au lasat in urma lor rani adanci, si launii si la altii. Nu va ramaie ochii asupra acestor rani pe care, si in trupul unuia si in trupul altuia, strainul le-a scobit.
Ele sunt ale trecutului, iar voi sunteti azi in pragul sfant al viitorului. Cu cuvantul, cu sfatul, cu dragostea, turnati-va imprumutat balsam vindecator peste fiinta voastra ranita, ungeti-va cu mirul aceleeasi credinte, aceleeasi vointe.
Tu ai avut si zile de marire in drumul voforosului trecut; tu ai cunoscut lumina biruintii tale, ostas al Romaniei. Pentru aceea gandul tau e mai luminos, mai repede, vointa ta e mai sprintena, avantul tau e mai arzator decat al fratelui de peste munti. El a trait numai in noapte, el n-a cunoscut decat infrangeri, el n-a gustat din fericirea invingerii.
Dar nici deznadejdea nu a cunoscut-o, nici necurmata lui staruinta in lupta n-a putut fi franta. El merge mai incet, mai greu, mai prevazator, dar nu-i putere-n lume sa-l poata opri in drumul pe care a pornit.
Astazi lumea va cunoaste: frati va zice. Si oricat ne-ar dusmani de-acum inainte soarta, voi nu veti mai avea de acum hodina pana cand nu vom fi o tara si un popor.
I. Agarbiceanu, “Ardelenii”, Pagini de epopee, Editura Militara, 1987
