Cadrilater – De la Aidemir la Almalau
Prin pacea de la Bucuresti din iulie 1913, Cadrilaterul (judetele Durostor si Caliacra) devine o parte a Regatului României, în urma unui „razboi fulger”, hotarat de guvernul conservator al lui Titu Maiorescu si cu consimtamantul regelui Carol. In Silistra, capitala judetului Durostor si oras in care m-am nascut în anul 1924 viata isi urma cursul normal, as spune chiar ca era un model de convietuire pasnica între etnii. Traiau si munceau la un loc in acest oras de 16 000 de suflete români, bulgari, turci, armeni si evrei. Toate aceste etnii cu exceptia evreilor, care erau relativ putini, isi aveau propriile lor scoli primare si chiar secundare. Limba romana era catalizatorul acestei convietuiri.
Cadrilater – De la Aidemir la Almalau
La 1 octombrie 1940, trupele bulgare au intrat in oras, marcand incheierea procesului de ocupare de catre trupele bulgare a Cadrilaterului. In anul 1940 Romania cedase Cadrilaterul si acceptase conditia impusa sa se efectueze un schimb de populatie intre nordul si sudul Dobrogei. Nu pot sa nu fiu si acum inca revoltat de actiunea de schimb de populatie, actiune tipic fascista.
Pentru romanii din Silistra, ca si pentru toti romanii din România Mare, anul 1940 a fost anul marilor deziluzii si dureri. Dupa dictatul de la Viena, din 30 august 1940, romanii din Cadrilater se simteau lipsiti de protectia statului roman. Numirea generalului Gh. Argesanu, comandantul militar al Capitalei, in postul de comandant al frontului de sud din Dobrogea, în scopul apararii acestei regiuni, a constituit o raza de speranta pentru ei, un imbold la curaj. Din nefericire, totul a durat foarte putin. Din dispozitia generalului Ion Antonescu, generalul Argesanu a fost arestat la Constanta.
La 1 octombrie 1940 evacuarea populatiei românesti din Cadrilater era practic terminata. La sapte km de Silistra se afla comuna Aidemir, locuita în principal de mocani, urmasi ai oierilor sositi cu oile la Dunare din Marginimea Sibiului. Tatal meu facea parte din prima generatie de mocani nascuta în Cadrilater.
In mintea lor de mocani care se baza pe zicala „Romanii pleaca, dar mai si vin”, aidemirenii au hotarat sa nu se supuna prevederilor acordului semnat si sa nu-si paraseasca locurile natale. In Aidemir functiona inca din anul 1880 o scoala primara cu predare în limba romana, infiintata de Eforia Scoalelor. Pâna la 1 octombrie 1940 marea majoritate a populatiei romanesti parasise deja Cadrilaterul, indreptandu-se spre Constanta, Tulcea, Calarasi sau Bucuresti.
Urmăriți Glasul.info și pe Google NewsParintii mei au hotarat sa faca front comun cu aidemirenii si am ramas in continuare in Silistra. Autoritatile bulgaresti, care s-au instalat dupa 1 octombrie, dupa ce au fost informate de actiunea aidemirenilor, si-au dat acordul. Prima masura luata imediat de autoritati a fost obligativitatea bulgarizarii numelor. Din Nicolae Marin tatal meu devenise acum Nicolaef. Urma a doua etapa, a schimbarii cetateniei, ceea ce parea normal in conditiile in care traiam in Bulgaria.
In jurul datei de 10 decembrie, tatal meu a fost chemat la Politie, unde i s-a pus in vedere ca toti romanii care nu parasisera Cadrilaterul in cadrul schimbului de populatie urmau sa dea o declaratie scrisa, prin care sa faca cunoscuta hotararea lor de renuntare la nationalitatea romana si sa se declare de nationalitate bulgara.
Consultandu-se cu un numar de avocati, locuitorii comunei Aidemir au ajuns la concluzia ca cererea autoritatilor bulgare era de neacceptat si de sorginte fascista. Ei au hotarât sa paraseasca Cadrilaterul. Li s-a acordat un termen de trei zile pentru plecare si dreptul de a-si lua bunurile ce incapeau intr-o singura caruta (orasenii puteau pleca cu doua carute).
Astfel, la 15 decembrie 1940, am trecut cu totii frontiera romano-bulgara prin punctul de trecere Ostrov. Era un ger cumplit. Nu stiam inca unde ne vom opri. La frontiera ne asteptau alte necazuri. Grupul de refugiati nu dispunea de nici o autorizatie legala de trecerea frontierei, asa ca granicerii romani nu ne-au permis intrarea in tara. Ei fusesera informati ca actiunea „schimb de populatie” era deja incheiata. Intregul convoi a stat peste opt ore in zona neutra, fara nici o speranta. Intr-un tarziu ne-a suras norocul.
Din ceata Dunarii a aparut un ofiter calare care, dupa ce s-a lamurit despre ce era vorba, a dispus granicerilor sa ne permita trecerea în Romania. Ulterior am aflat ca ofiterul era chiar generalul Potopeanu, care la 27 ianuarie 1941 a fost numit ministru-secretar de stat in guvernul nou format de generalul Ion Antonescu, dupa inabusirea rebeliunii legionare.
Convoiul de carute a trecut in liniste frontiera si de aici s-a împrastiat fiecare unde a crezut. Cei mai multi aidemireni s-au oprit la Almalau, lânga Ostrov, comuna parasita prin plecarea bulgarilor.
Acest episod, prin tragismul lui, a influentat în mare masura optiunile mele politice ulterioare si mi-a permis sa înteleg în profunzime esenta sintagmei „drepturile omului”, componenta actuala importanta a politicii mondiale.
Nicolae M. Nicolae
Sursa: [1] www.scribd.com
Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApppentru a primi postările noastre și acolo.
Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat
By: Corvin Lupu
Oranki amintiri din captivitate
By: Dimitrie Bejan
Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale
By: Tiberiu Tudor
Mihai Eminescu despre Unitatea Românilor
By: Gică Manole
