Eminescu, spre deosebire de mulți alți poeți (dar la fel ca Ezra Pound) a fost un la fel de mare economist ca și poet. Eminescu a împărtășit multe idei economice cu influentul economist german din prima parte a secolului XX, Gottfried Feder. De exemplu, la fel ca Feder, Eminescu se opunea cametei. Și Eminescu și Feder preferau în mod clar ca economia unei națiuni să fie judecată după criteriile vechiului empirism, nu după calculele infinitezimale moderne. Primul era asociat de ei cu o economie politică concretă, în timp ce ultimele cu camăta ucigătoare a națiunii.
Shylock și infinitul: Mihai Eminescu și Gottfried Feder despre economie
Aceste idei constituie alternative viabile nu numai la marxism, ci și la ideile lui Milton Friedman și la acel amestec de caractere prin care familiile își speculau calea spre ”respectabilitate” în infamul Imperiu Austro-Ungar târziu. (Deloc surprinzător, și Eminescu și Feder deplângeau egalitatea de drepturi civile pentru evrei în țările lor). Mai jos vom vedea câteva exemple din gândirea lor econoică. Pentru a începe, vom reproduce în întregime un editorial publicat de Eminescu în primăvara lui 1880:
BANCA DE SCONT ŞI CIRCULAŢIUNE
Obiecţiunile opoziţiei n-au putut împiedeca nici votarea, nici promulgarea legii privitoare la înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune, precum n-au împiedecat nici răscumpărarea drumului de fier.
Succesul neaşteptat al operaţiei răscumpărării se datoreşte nu escelenţei intrinsece a operaţiei, ci mai cu seamă amanetării venitului tutunurilor, un venit sigur de 10 milioane, care corespunde unui capital de 200 milioane. Se-nţelege că amanetînd pe rînd veniturile statului şi punîndu-ne în poziţia Egipetului şi a Turciei, expunîndu-ne chiar posibilităţii de-a avea o comisie financiară străină în visteria noastră, vom putea face încă multe operaţiuni de asemenea natură.
Urmăriți Glasul.info și pe Google NewsA avea credit nu va să zică a-şi pune amanet averea şi veniturile pentru a căpăta bani; credit adevărat are numai acela care, prin tranzacţiunile sale corecte, dovedeşte că nu e capabil nici de-a-şi hazarda averea, nici de-a o risipi pe nimicuri, credit are numai cel economiceşte puternic. D-rul Platter, profesor la Universitatea din Cernăuţi, în broşura sa asupra Cămătăriei din Galiţia şi Bucovina, a dovedit cu multă ştiinţă că averea imobiliară nu-l face pe om capabil de credit, că o avere imobiliară însutit de însemnată în proporţie cu împrumuturile contractate n-a scăzut dobînzile cămătăreşti şi a făcut cu putinţă ca averi de mii de franci să se vînză, prin dobînzi, dobîndă la dobînzi, clauze penale, pentru un capital originar de 6-7 franci. Prin amanetare de averi imobiliare, prin amanetare de venituri se poate produce iluzia creditului, nu creditul adevărat.
Aşadar succesul operaţiei răscumpărării se datoreşte pe de-o parte amanetării venitului tutunurilor, care nu figura în convenţiile Strusberg şi Bleichroeder, pe de alta însă condiţiilor excepţional de splendide ce li s-au făcut acţionarilor, cărora li s-a creat o poziţie strălucită în comparaţie cu cea care-o aveau înainte. Ca dovadă n-avem decît să comparăm cursul acţiilor înaintea vestirii răscumpărării cu cursul pe care-l au astăzi.
Nimic mai lesne de produs, nimic mai greu de mănţinut ca iluzia economică. În ziua în care nu vom mai avea nimic de amanetat gestiunea financiară a partidului liberal se va arăta în toată spăimîntătoarea ei goliciune, deşi partidul are obiceiul de-a se retrage de la putere cînd se-nfundă lucrurile şi de-a lăsa ca alţii să le descurce, alţii să astupe golurile. Cum e problematică răscumpărarea din punt de vedere economic, tot aşa e şi banca de scont şi circulaţiune.
Aşa-numita ariditate a materiilor economice şi financiare consistă în împrejurarea că cestiunile se tratează nu ca prin viu grai şi în mod intuitiv, ci întrebuinţîndu-se abstracţiuni subtilizate, al căror corelat material, al căror trup oarecum, nu se pune în evidenţă pentru înţelegerea cititorului. Acesta e deci amăgit de perspectivele splendide cari par a reieşi din abstracţiunile pe hîrtie şi scapă din vedere principiul suprem că orice teorie, fie spusă în forma cea mai abstrasă posibilă, cată neapărat să poată fi redusă la ceva văzut şi pipăit, cată să poată fi controlată prin realitate; substratul material e piatra de probă a oricărui adevăr. Îndealmintrelea totul se reduce la o scamatorie de vorbe.
La ce se reduc materialiceşte, real, toate espresiile economiei politice, precum producţiune, consumaţiune, reproducţiune, schimb, comerţ etc.?
Ce e producerea?
Se ia un instrument, chiar braţul fie, şi se aplică asupra unui obiect cu scopul de-a-l preface într-un lucru de o valoare mai mare.
Ce e consumarea? E uzarea, tocirea unui instrument prin muncă. În această categorie intră toate obiectele consumării. Alimentaţiune, locuinţă, îmbrăcăminte — toate sînt accesorii neapărate ale celui mai fin şi mai practicabil instrument de muncă: puterea omenească. Ce este apoi capitalul în bani, în mobile, imobile — decît muncă strînsă?
În realitate, cine voieşte a preface materiile organice ale pămîntului în materia organică numită grîu cată să are, să samene, să treiere etc. şi toată munca aceasta dă drept rezultat un obiect, pe care omul îl schimbă pe alt obiect, pe îmbrăcăminte de ex., în care iar s-au înmagazinat munca producătorului de lînă, a ţesătorului, a boiangiului, a croitorului etc. O serie îmagazinată de muncă se schimbă pe o alta — deci, în ultimă redacţiune, se schimbă nu numai marfă pe marfă, ci muncă pe muncă.
Omul însă nu schimbă direct marfa ce-o are pe cea care-i trebuie, căci tranzacţiunea ar fi greoaie. De aceea s-au căutat o marfă care să se poată da în schimbul tuturor soiurilor de muncă, obiect care se scoate greu şi e rar în raport cu trebuinţa ce e de el şi care are calitatea că se poate împărţi şi subîmpărţi fără ca totalul lui să piarză din valoare, apoi alte calităţi prin cari lesne îl poţi recunoaşte, precum greutatea lui constantă, neoxidarea, sunetul, înlesnirea de a-i recunoaşte amestecurile suferite etc.; acest obiect e metalul numit nobil: aurul şi argintul.
Omul are tendenţa de a-şi capitaliza munca în lucruri cît s-ar putea de statornice, de nesupuse stricăciunii; şi-ntr- adevăr o sumă cît de mare de muncă se poate statornici pe de-a-pururea în obiecte lucrate din aceste metaluri, obiecte care, chiar topindu-se, nu-şi pierd pe deplin valoarea lor, pe cînd altele sînt supuse uzării şi deteriorării.
Aceste metaluri sînt deci marfă ca oricare alta.
E banul de hîrtie o marfă? Se poate face ceva dintr-un ban de hîrtie care să reprezinte măcar a mia parte din valoarea ce stă înscrisă pe dînsul?
Nu — căci acel petec de hîrtie n-are în sine nici o valoare şi însemnează ceva numai prin munca ce stă scris pe el că o reprezintă, are valoare prin marfa metalică despre care petecul zice că ea esistă ca obiect de schimb al muncii indicate, dar nu e la-ndemînă. Astfel dar banul metalic e reprezentantul cu valoare al altor valori, cel de hîrtie — reprezentantul fără valoare al lor. Cînd se vede necesitatea banului de hîrtie, care are calităţi opuse celui metalic? Unul e o marfă, cellalt nu, unul, împărţit el însuşi, nu-şi pierde valoarea, cellalt se poate nimici cu foarfecele, unul, putînd servi ca instrumentul de muncă la o serie de industrii de artă, cellalt nu, unul ban, altul nimic în sine.
Banul de hîrtie, fie al statului, fie al unei bănci naţionale, fie a unui simplu negustor privat ca cele din Veneţia e un înscris prin care se constată că cel care-l emite are să primească neapărat valoarea înscrisă pe el, dar că în momentul de faţă nu i-a sosit încă în schimb marfa universală, metalul. E deci o hîrtie de credit.
În statele agricole munca, prin natura ei, e mărginită şi foarte puţin elastică; ea nu poate produce decît obiecte de- un număr cert, de-o valoare certă. Dintr-un pogon de pămînt se poate scoate maximul cutare de grîu şi nimic preste acesta. Putereafizică a omului, care nu poate fi urcată, cu tot eserciţiul posibil, decît la un maxim oarecare, e mărginită, ca şi puterea pămîntului care, cu toată gunoiarea, nu ajunge iar decît la o producţiune certă ş.a.m.d. Caracterul muncei fizice, în care inteligenţa joacă un rol mic, e deci mărginirea, neaugmentabilitatea, simplitatea, greociunea.
Cu totul altfel stă însă cu arta şi industria, la cari puterea fizică joacă un rol secundar, inteligenţa pe cel principal. Acolo consumarea nu stă în nici un raport cu producţia, căci se consumă o pînză şi cîteva colori şi se produce un tablou, se consumă un foarfece şi se taie planul unei îmbrăcăminţi a cărei valoare stă tocmai în croială, se consumă fire de tort şi se fac dantele. Valoarea muncei industriale e deci augmentabilă în infinit. Munca agricolă e grea şi fără spori mare, munca industrială uşoară şi cu un spor, virtualiter cel puţin, nemărginit.
Pentru produsul muncei agricole se vor găsi totdauna bani în numărătoare. Nu fiecine poartă dantele, dar oricui [î]i trebuie grîu. Fie-n Indii, fie-n insulele greceşti, fie-n Asia Mică e silit de absoluta necesitate ce o are ca să dea în schimb marfa ce i se cere, metal nobil. Se schimbă deci un obiect de utilitate universală pe altul tot asemenea. Din contra, obiectele industriale au trebuinţă de debuşeuri, adică de locuri unde să se simtă, ba chiar să se producă în mod artificial necesitatea lor, şi aceste debuşeuri sînt adeseori depărtate. E drept că, sosite la locul unde ele trebuiesc, se vor şi preface în metal, dar, pînă ajung acolo, producătorul lor originar are nevoie de a primi la mînă o adeverinţă că a muncit pentru valoarea cutare şi cutare; acea adeverinţă e banul de hîrtie.
Principiul hîrtiei fiduciare este: se-mpuţinează munca, trebuie să se împuţineze şi banii de hîrtie, sporeşte munca, sporesc banii de hîrtie. E evident că elasticitatea cu care se-mulţesc sau se-mpuţinează banii de hîrtie e bazată pe elasticitatea producţiunei industriale, care se poate înmulţi cu totul în desproporţie cu numerarul existent. O producţiune augmentabilă în infinit are nevoie de un reprezentant augmentabil, care să poată fi supus aceloraşi fluctuaţiuni cărora le e supusă industria, care să poată spori şi scădea cu ea.
Vedem dar că deosebirea de ban de material şi ban de hîrtie e însuşi deosebirea între muncă şi muncă, între producţiunea brută mărginită şi producţiunea industrială nemărginită. Munca e substratul a toată economia politică.
Credem că destul de clar am vorbit despre proporţia neapărată care trebuie să existe între ban de hîrtie şi producţie, precum e asemenea clar că o ţară esclusiv agricolă nu prea are nevoie de bani de hîrtie. Obiectele industriale cari-i trebuiesc din străinătate nu le poate cumpăra cu hîrtie, obiectele ce ea le produce nu voieşte să le dea pe hîrtie străină.
Ţara agricolă vinde grîne, ia marfă metalică şi o dă pe marfă industrială, şi tot procesul economic s-a mîntuit. Simplă ca şi munca agricolă ar trebui să fie organizarea unui stat agricol şi trebuinţele lui. Cînd trebuinţele de consumţiune sînt mai mari decît poate fi producţiunea la care e avizat, atunci ruina sigură îl aşteaptă şi pe individ şi pe stat, oricari ar fi espedientele timporare de mîntuire.
Cît despre industrie — adecă despre putinţa de-a imprima obiectelor o valoare însutită sau înmiită de cea care-a avut-o înainte de-a le atinge mîna noastră — ea nu se poate înfiinţa şi nu s-a văzut încă nicăiri înfiinţîndu-se fără protecţie. Protecţia iar nu se poate exercita decît de un stat politiceşte puternic. Cînd însă eşti legat prin tractate de comerţ şi prin necesitatea de-a trăi de azi pe mîine, de-a lăsa pe lucrătorul tău cu mîinile-n sîn, pentru că cel din ţara vecină lucrează în condiţii mai avantagioase, deci mai ieften decît al tău, atunci nu poate fi vorba de sporirea şi de specializarea muncii tale, ci, din contra, ea se simplifică din ce în ce mai mult, iar sporiul ei e restrîns la un maxim oarecare, dictat de însuşi natura producţiunii.
Dar — ni se va zice — toată teoria aceasta despre dualismul imanent al banului ca mijloc de schimb, atîrnător de chiar dualismul muncii omeneşti: producţiune brută şi producţiune industrială, nu are a face cu banca noastră, pentru că nu emitem bani de hîrtie în propriul înţeles al cuvîntului, ci bilete de bancă, bazate pe tranzacţiuni reale, împlinite înlăuntrul ţării. De vor exista asemenea tranzacţiuni, banca va emite hîrtie, de nu, nu.
Într-adevăr, daca lucrul ar fi ceea ce seamănă, n-ar fi de zis nimic contra lui. Oportună sau neoportună, banca s-ar reduce la un rizic de capitalii private rămase neîntrebuinţate în lăzi din cauza lipsei de tranzacţiuni reale, petrecute înlăuntrul ţării, sau la rizicul de-a fi întrebuinţate într-un mod prea mărginit, încît acţionarii n-ar primi dividendele ce sperau a le căpăta. Pierdere ar fi, nu-i vorbă, dar ruinat n-ar putea fi nimene. Capitalul ar fi totdeuna sigur.
E însă astfel cu banca noastră?
Principiul stabilit, dar înconjurat prin o dispoziţie, e că banca nu poate emite decît 1/3 de bilete acoperită cu fondul ei metalic, 2/3 bazate pe poliţe, pe tranzacţiuni reale, pe scont real, cu termen scurt.
Daca acest principiu s-ar urma cu exactitate n-ar fi primejdie. Însă legea prevede ca banca să preschimbe în bilete de ale ei cele 26 de milioane de bilete ipotecare emise de guvern, cari, cu toată obligaţiunea de-a fi plătite din desfacerea moşiilor ipotecate, nu reprezintă o tranzacţiune proprie de bancă. Într-un moment de criză banca n-ar putea răspunde deci pentru aceste 26 milioane, din care moment ea trebuie să soliciteze şi ar primi privilegiul cursului forţat. Din acel moment însă ea devine o fabrică de hîrtie-monetă.
Ceea ce ne întristează mai mult este că, nici în materii de o gingăşie atît de mare şi cari pot implica ruina totală, nu se discută cu răceală şi avînd de temei natura lucrurilor, ci curat succesul momentan.
Succese momentane au avut însă toate întreprinderile hazardate şi pe asemenea succese, bazate nu pe natura economică a lucrurilor, ci pe iluzii produse pe cale artificială, s-a ridicat toate acele mii de întreprinderi cari deodată numai se prăvălesc în abis, sărăcind o mulţime de lume nevinovată.
Numai realitatea muncii, făcută în condiţiile cerute de economia politică, cu plusul ei neapărat de producţiune peste consumaţiune, rezistă la toate crizele şi la toate zguduirile şi numai pe realitatea acestei munci se poate baza orice institut serios.
[30 aprilie 1880]
Așa cum putem vedea, Eminescu argumenta faptul că economia unei țări trebuie măsurată cu instrumente empirice concrete, nu cu abstracțiuni goale. Neîncrederea lui Eminescu față de principiul infinitezimal, cel puțin aplicat la economie, este similară cu sensibilitățile lui Gottfried Feder din Manifesto for the Abolition of Enslavement to Interest on Money. Această carte scurtă dar lucidă a fost tradusă și ca Manifesto for Breaking the Financial Slavery to Interest. Mai jos sunt câteva dintre temele de bază ale lui Feder:
Capitalul speculativ vs. Capitalul productiv
“Unde trebuie să înceapă abolirea sclaviei dobânzii? Cu capitalul speculativ! De ce? Pentru că acest capital, comparat cu oricare mare capital industrial, este atât de atotputernic încât marile puteri financiare pot fi atacate efectiv numai prin abolirea sclaviei dobânzii. 20 la 1 este proporţia capitalului speculativ faţă de marele capital industrial”.
„Nevoia nelimitată a dobânzii este blestemul întregii umanităţi muncitoare!”
“Dobânda, adică influxul de bunuri obţinute fără efort şi la nesfârşit numai pe baza posesiunii de bani fără niciun adaos de muncă, a determinat creşterea marii finanţe.”
„Curbele dobânzii arată la început o creştere destul de graduală; dezvoltarea devine apoi mai rapidă până când, mereu mai amplă şi ducând cu sinetotul, creşte ea însăşi peste orice limită umană şi tinde la infinit. Curba capitalului industrial, prin contranst, rămâne finită!”
Despre înşelătoria marxismului
„Acum este aproape surprinzător să vezi cum lumea ideilor socialiste a lui Marx şi Engels, de la Manifestul Partidului Comunist până la Programulde la Erfurt (mai ales Kautsky), şi chiar liderii sociali obişnuiţi menajează interesele capitalului speculativ ca la un ordin. Sfinţenia dobânzii este tabu; dobânda este sfânta sfintelor; nimeni nu a îndrăznit până acum să se atingă de ea. În vreme ce proprietatea, nobleţea, securitatea persoanei şi a proprietăţilor, legile Coroanei, privilegiile şi convingerile religioase, onoarea ofiţerilor, patria şi libertatea sunt mai mult sau mai puţin în afara legii, dobânda este sfântă şi inatacabilă”.
“Social-democraţia este condamnată pentru că se bazează pe ideologia marxistă, care nu recunoaşte diferenţa radicală dintre capitalul industrial şi cel speculativ.”
Despre camătă şi război
„Ideea dobânzii la împrumut este invenţia diabolică a marelui capital cămătăresc; ea permite viaţa de trântore leneş a unei minorităţi de magnaţi pe seama poporului muncitor şi a potenţialului productiv al acestuia din urmă; aceasta a dus la diferenţe profunde, de nereconciliat, la ura de clasă, din care a izvorât războiul între cetăţeni şi fraţi.“
“Marii magnaţi se iţesc într-adevăr ca forţa conducătoare ultimă din spatele imperialismului mondial anglo-american; nimic altceva”.
Despre camătă în istorie
“În Evul mediu cămătarilor li se aplica adesea un tratament dur; fermierii sau cetățenii care erau escrocați se adunau împreună și-i ucideau pe profitori.”
“Ar trebui accentuat în mod special faptul că chiar cultura noastră contemporană, chiar internaţionalizarea relaţiilor economice fac din principiul dobânzii ceva atât de criminal. Retrospectiva istorică anterioară ar trebui de asemenea să nu fie privită ca furnizând o analogie cu circumstanţele de azi. Când babilonienii i-au cucerit pe asirieni, romanii pe cartaginezi, germanii pe romani, nu a fost o continuare a înrobirii prin dobândă; nu existau atunci puteri mondiale. Războaiele nu erau finanţate din împrumuturi ci cu ajutorul bogăţiilor acumulate în timpul păcii. David Hume a dat o imagine foarte frumoasă a acestor lucruri în Eseul despre creditul public. Numai epoca modernă, cu continuitatea sa în ce priveşte posesia şi legea internaţională, permite capitalului speculativ să crească la infinit”.
În concluzie, Eminescu și Feder par a fi încercat să elimine formele moderne de cuantificare din economia politică, pentru a le înlocui cu unele concrete, empirice. Pentru ambii gânditori economici, ideile infinitezimale matematice moderne servesc doar la justificarea cametei, cel puțin în măsura în care aceste sisteme aritmetice sunt aplicate economiei. Astfel de sisteme pot fi folositoare pentru știință și tehnologie, dar nu-și au locul în economie.
Sursa: www.estica.eu
RO14BTRLRONCRT0356966001 (lei) | RO61BTRLEURCRT0356966001 (euro)
Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApppentru a primi postările noastre și acolo.
Istoria ilustrata a Transilvaniei
By: Ioan Bolovan, Ioan-Aurel Pop
Ardealul. Tinuturile de pe Olt. Tinuturile de pe Mures
By: Silvestru Moldovan
Dictionarul numirilor de localitati cu poporatiune romana din Ungaria
By: Silvestru Moldovan
Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat
By: Corvin Lupu
Oranki amintiri din captivitate
By: Dimitrie Bejan
Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale
By: Tiberiu Tudor
Mihai Eminescu despre Unitatea Românilor
By: Gică Manole
