La 16 noiembrie 1364 începea domnia lui Vladislav Vlaicu (Vlaicu Vodă) în Țara Românească

Vladislav I, a fost domnitorul Țării Românești între 1364 și cca. 1377. Deși inițial a acceptat suzeranitatea maghiară, Vladislav I a constituit însă o amenințare permanentă pentru coroana ungară, zădărnicind nu doar planurile de aservire a Țării Românești către Regatul Ungariei, ci eliberând pe deasupra și Banatul Bulgariei de sub ocupație maghiară.

A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. Acceptând suzeranitatea maghiară, Vladislav I a primit pe această cale ca feude ținuturile Amlașului,  Severinului și Făgărașului. La titlurile moștenite în Țara Românească, voievodul Vlaicu Vodă își adăuga și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369).

Tensiunile încordate cu Regatul Ungariei aveau să dea în clocot în timpul campaniei maghiare împotriva țarului bulgar de la Vidin, Ivan Srațimir, cumnatul lui Vladislav.  După cucerirea Banatului Bulgariei și aservirea sa către Regatul Ungariei, maghiarii capătă curaj și sub entuziasmul noii cuceriri avansează spre Țara Românească din două direcții diferite, dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi.

Însă incursiunea maghiară în Țara Românească s-a dovedit un eșec plătit scump, Vlaicu învingând pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, oastea voievodului transilvănean. După acest moment Vlaicu Vodă devenea și mediatorul situației din Bulgaria, acolo unde la solicitarea localnicilor și în virtutea relației de rudenie cu familia conducătoare bulgară, voievodul român are o intervenție armată prin care înlătură ocupația maghiară și la 29 august 1369, reușește eliberarea lui Srațimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare.