Ziua de 2 februarie 1943 reprezintă sfârşitul Bătăliei de la Stalingrad: Armata Română pierdea 156.000 de ostaşi – morţi, dispăruţi şi prizonieri

În Bătălia de la Stalingrad, Armata Română a angajat 26 de divizii româneşti care au luptat alături de forţele Axei. Victoria Armatei Sovietice în celebra Bătălie de la Stalingrad marchează un moment de cotitură în desfășurarea războiului, în timp ce Armata Română pierdea 156.000 de ostaşi – morţi, dispăruţi şi prizonieri.

Deși a rezistat cu mult peste așteptări atacurilor masive și furibunde ale sovieticilor, Armata a 3-a Română, foarte slab echipată și copleșită numeric de către forțele inamice, neprimind întăriri din partea germanilor, deși le-au solicitat cu disperare, a fost în cele din urmă pulverizată în cadrul unui atac de amploare, desfășurat în cadrul operațiunii Uranus.

Tactica sovieticilor a fost una rudimentară, dar eficientă. Au aruncat în luptă toate efectivele de care au putut face rost după ce comandanții sovietici și-au dat seama despre intențiile germane și au format o nouă armată, a 62-a, sub comanda lui Vasili Ciuikov, formată atât din trupele neregulate aflate în retragere din fața germanilor, cât și din forțe proaspete aduse din adâncurile Rusiei, o armată care avea misiune să apere orașul cu orice preț.

Nici măcar acum la aproape opt decenii de la acele clipe de groază prin care a trecut Armata Română, eroii români de pe frontul de est nu sunt cinstiți, nu sunt amintiți, nu li se închină nici poezii, nici cântece patriotice. Paradoxal, Germania își aduce aminte de morții săi de pe frontul de este, deși tocmai Germania este inițiatorul întregului acelui război monstruos.

Dacă până și Germania a avut puterea de „a se împăca” cu trecutul, România de ce nu o face nici măcar acum? De ce nu li se oferă eroilor căzuți pe frontul de est același respect ca și tuturor morților căzuți prin celelalte războaie duse pentru apărarea Patriei?