GLOANȚE LA SINAIA… Adevărul în moartea premierului Duca.

de Florin DOBRESCU

Ne-am obișnuit ca istoriografia oficială să trateze evenimente precum cel din ziua de 29 decembrie 1933 în maniera simplistă de genul: „Primul ministru I G Duca este împușcat de trei legionari în gara Sinaia.” Și atât! Evident, o astfel de prezentare pune în lumină doar o anumită perspectivă, secvențială, asupra evenimentului istoric. Puțini au fost istoricii consacrați care s-au aplecat cu atenție și onestitate asupra tragediei din decembrie 1933, care a marcat nu doar familia primului ministru de atunci, ci mii de familii românești.

Tocmai pentru că vrem ca românii să-și cunoască adevărata istorie și mai ales să tragă învățăturile necesare pentru a nu mai repeta greșelile trecutului, ne vom opri astăzi nu atât de mult asupra evenimentului în sine, ci mai ales asupra contextului în care s-a produs, cauzelor care l-au determinat și precedat.

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApp pentru a primi postările noastre și acolo.


libris.ro

Dar pentru asta trebuie să pătrundem în atmosfera României anului 1933. O perioadă grea, tristă, marcată de privațiuni și austeritate pentru majoritatea românilor.

Banii vorbesc… Un FMI interbelic

Suntem în vara anului 1933. O știre fierbinte ținea prima pagină a edițiilor principalelor ziare. Pe străzile Capitalei, vânzătorii de ziare strigau cât îi ținea gura: “Primul ministru îl acuză pe controlorul Rist! Declarațiile dlui Vaida Voievod! România ar putea suspenda plata datoriei externe.” Pentru a ne lămuri, să intrăm puțin în contextul acelor ani.

Lovită de recesiunea mondială, în 1929, România care avea deja o datorie externă mare, fusese ne

Realitatea Ilustrată din februarie 1933 și o imagine sugestivă pentru modul în care salariații erau afectați de măsurile de austeritate.

voită să contracteze alte împrumuturi. Acestea fuseseră condiționate, conform clauzelor contractuale, de instituirea unui adevărat control străin asupra finanţelor ţării. Guvernele Maniu-Mihalache (1930) și Iorga-Argetoianu (1931) se dovediseră pline de solicitudine față de instituțiile creditoare externe.

O telegramă cifrată trimisă la sfârșitul lui 1930 de ambasadorul francez la București, Gabriel Puaux, către Phillipe Berthelot, secretar în cadrul Ministerului de externe francez, considera criza  acută din România ca pe o ocazie excelentă de a acorda împrumuturi în schimbul unor garanții prin care țara noastră avea să fie controlată total, iar Carol II împiedicat să arondeze regatul sistemului financiar german, asemenea bunicului său Carol I. Cam aceasta era abordarea Franței “prietene” care profita de un moment greu al aliatei sale România pentru a o înrobi economic. La ordinul expres al Ministerului francez de Externe, Banca “De Paris et des Pays Bas”, condusă de Horace Finally, bancher evreu provenit din Ungaria, avea să aprobe noul împrumut. România a acceptat pe lângă Banca Națională numirea unui consilier tehnic care să supervizeze operațiunile economice ale guvernului. Desemnat pentru această funcție avea să fie Charles Rist, evreu francez, reputat profesor de economie, specializat la Sorbona.

Pentru fiecare nou împrumut, experții bancari soseau în România, instalându-se în birourile Băncii Naționale și ale Ministerului de Finanțe. Într-o vreme în care traiul se înrăutățea pe zi ce trecea,

Charles Rist

românii obligați la o austeritate înspăimântătoare asistau la spectacolul opulent al perindării prin România a delegațiilor conduse de Charles Rist. Onorat cu salarii uriașe, acesta și colaboratorii săi se lăfăiau în automobile de lux, fiind găzduiți la Hotelul Athenee Place și tratați la cele mai scumpe restaurante. Toate acestea, inclusiv călătoriile Paris-București și retur, erau susținute din bugetul tot mai costeliv al statului român. Acest bancher devenise un fel de dumnezeu al României, având dreptul de a decide cine mai avea sau nu dreptul de supraviețui într-o Românie în care largi categorii sociale defavorizate trăiau dincolo de limita sărăciei, și în care foamea și frigul făceau victime.

Controlorii străini își depășiseră repede atribuţiile de supraveghere a finanţelor statului, începând să facă imixtiuni brutale în treburile economice interne. “Sfaturile” lor deveniseră indicații obligatorii vizând măsuri economice drastice, care aveau să afecteze crunt traiul zilnic al cetățenilor României. În numele imperativului acumulării unor economii capabile să achite ratele anuale, guvernului român i se impunea reducerea salariilor (așa numitele curbe de sacrificiu), concedieri masive în instituțiile statului, anularea unor măsuri cu caracter social, așa cum fusese Legea conversiunii datoriilor agricole. (Nathan Z. Lupu – Planul de la Geneva [acordul de colaborare tehnico-consultativă între România și Societatea Națiunilor].: Implicațiile lui politice în România. 1932-1933, Editura politică, 1973) România se confruntase cu numeroase proteste și greve, unele din ele soldate cu morți și răniți.

Noile împrumuturi, negociate de Rist, fuseseră dezavantajoase sub aspectul dobânzilor, iar guvernul nu putea folosi decât jumătate din sume, restul fiind destinați plății vechilor datorii. România fusese nevoită să modifice legislația, permițând accesul investitorilor străini în domenii precum mineritul, extracția petrolieră, exploatările forestiere și regiile autonome. Sub pretextul garantării plății datoriilor, guvernul a înființat Casa Autonomă a Monopolurilor, destinată exploatării produselor de strictă necesitate. (Anton Caragea – Pagini de istorie ascunsă, Ed. Cartier, 2004)

Dar controlorii financiari nu făceau imixtiuni doar la nivel economic. Așa cum se întâmplă în astfel de cazuri, ei interveneau și în viața politică internă a țărilor creditoare. România nu a făcut excepție în acest sens. Speriat că băncile care îl acreditaseră nu-și vor mai recupera banii din cauza declinului economiei românești care generau deja nemulțumiri sociale și greve, la 26 mai 1932, Charles Rist adresase regelui un protest oficial, solicitând demisia guvernului Iorga-Argetoianu. Sub amenințarea încetării relațiilor cu România, el avansa un nou plan, deosebit de drastic, de “redresare”, ce prevedea noi măsuri de austeritate, precum reducerea salariilor, creșterea impozitelor şi o cerere de ajutor adresată Societăţilor Naţiunilor spre a pune România sub tutelă.

În acest context venise la putere guvernul Alexandru Vaida-Voievod, în august 1932. Presat de înrăutățirea situației economice interne și de necesitatea unei reeșalonări a datoriilor, acesta fusese nevoit să semneze, la 18 ianuarie 1933, așa numitul „Plan de la Geneva”, prin care, pentru o perioadă de patru ani, erau impuşi trei experţi economici, conduși de același Charles Rist, pentru a asista Banca Naţională şi a reglermanta problema datoriilor externe. Practic, guvernul român se obliga să pună în întregime  economia națională sub controlul creditorilor străini, fapt ce aducea atingere însăși suveranității naționale. (Marin C. Stănescu – Stânga politică din România în anii crizei (1929-1933), Ed. Mica Valahie, București, 2002, p.20)

Dar patriotul om politic transilvănean a decis că e timpul să scoată țara din mâna lui Rist. El nu a depus instrumentele de ratificare a pactului de la Geneva la Societatea Naţiunilor, luând măsuri de excludere a bancherului francez de la luarea deciziilor guvernamentale. Rist a fost scandalizat  în august 1933, când Vaida Voievod l-a indicat ca principal responsabil de deprecierea situației economice, anunțând oficial suspendarea plăților datoriilor externe și refuzând să îl mai accepte drept consilier financiar.

Abia în 1934 România avea să se debaraseze definitiv de acest diabolic Rist. Dar până atunci, el avea să joace un rol nefast în tragicul episod din jurul lui I G Duca.

Toate drumurile duc la Paris…

I G Duca

Cu doar o lună înainte, în iulie 1933, președintele Partidului Național Liberal, I G Duca, se aflase într-o vizită la Paris. Scopul real al vizitei, pe lângă cel al negocierii unui nou împrumut extern, fusese obținerea lobby-ului în favoarea venirii la guvernare în România. El a criticat pe primul ministru Alexandru Vaida Voievod, pe care l-a acuzat că ar fi prea slab, incapabil să oprească ascensiunea Gărzii de Fier, pe care chiar ar fi sprijinit-o. Între noi fie vorba, afirmația nu este lipsită de realitate. Încă de când era ministru de interne, în guvernul Maniu-Mihalache, Vaida Voievod adoptase față de Corneliu Zelea Codreanu o atitudine de bunăvoință. El era adeptul ideii că elanul generos și dezinteresat al tineretului nationalist nu trebuia reprimat brutal, ci – printr-o înțeleaptă politică de apropiere – folosit în mod constructiv de către guvern. În acest sens el îi acordase un anumit suport lui Codreanu, recomandându-I să înființeze un partid politic, motiv pentru care fusese numit de ceilalți politicieni “nașul Gărzii de Fier”. Un vechi militant legionar, Traian Puiu, evoca în memoriile sale cum, în perioada guvernării Vaida, existase un acord între Siguranță și legionari, aceștia infiltrându-se în organizațiile comuniste, deferindu-i pe comuniști organelor polițienești. (Traian Puiu, Începuturi de viață legionară, Madrid, 1988)

Printre alte contacte la nivel înalt, Duca a avut o întrevedere și cu Charles Rist. El a apreciat nemulțumirile bancherilor față de politica lui Vaida-Voievod și și-a oferit disponibilitatea de a fi un partener cooperant la nivel guvernamental. Dar Rist nu avea doar revendicări de ordin economic în schimbul influenței necesar venirii la putere a lui Duca. Ca și ceilalți factori oficiali francezi, și el își condiționa sprijinul politic de un angajament care i s-a cerut lui Duca: oprirea ascensiunii politice a Mişcării Legionare, prin destructurarea acesteia.

Un alt interlocutor al lui Duca a fost Horace Finaly, bancher francez de origine maghiară, directorul Banque de Paris et des Pays Bas (PARISBAS), care și el a insistat pentru desființarea Gărzii de Fier.(Alex-Mihai Stoenescu : Istoria loviturilor de stat în România, vol.3, Cele trei dictaturi, Ed. RAO Books, 2010), Liderul liberal s-a angajat să termine cu „problema legionară”, iar după întâlnirile oficiale, el a făcut declarații presei pariziene, anunțând public acest deziderat. (Francisco Veiga : Istoria Gărzii de Fier 1919-1941 Mistica ultranaționalismului, Ed. Humanitas, 1995) Fapt care va fi imediat exploatat de presa naționalistă din România, care va invoca aceste declarații ca un argument al ideii că „politica și economia României sunt guvernate de marea finanță iudeo-masonică”.

Imediat după declarațiile de la Paris ale lui I G Duca, la București, presa de stânga, controlată de patroni de etnie evreiască (“Presa din Sărindar”, cum era cunoscută în epocă, de la numele străzii unde se aflau tipografiile ziarelor “Adevărul”, “Dimineaţa”, “Lupta”), lansează o campanie calomnioasă, în care Garda de Fier este acuzată că ar poseda o fabrică de bani falşi la Răşinari şi că este finanţată de Mussolini şi Hitler, dar în acelaşi timp şi de evrei, de Elena Lupescu şi chiar de Moscova.

La 1 octombrie 1933, Partidul Național Liberal lansa programul de guvernare, care prevedea atribuţii sporite pentru regimul parlamentar – constituţional, flexibilizarea administraţiei, reducerea şomajului şi a impozitelor și mai ales atitudini drastice împotriva mişcărilor anarhice. Referirea la legionari era clară.

Și cum presiunile dinspre Franța erau tot mai mari, presa liberală începe să anunțe criza guvernamentală pe care tot ei o puneau la cale. În ziarul „Adevărul” din 9 noiembrie 1933, Al. Gruia anunţa la rubrica  „Ultima oră”: „Criza ministerială a izbucnit. D. Dr. Al. Vaida-Voevod a oferit regelui demisia”: „D. Al Vaida-Voevod  va recomanda regelui pe şeful celui mai puternic partid din opoziţie, dl. I.G.Duca. Preşedintele partidului liberal are, după cum ne-a asigurat membrii guvernului cu care am stat de vorbă azi dimineaţă, cele mai multe şanse. Este posibil să se încerce întâi alcătuirea unei combinaţii în care să intre gruparea dlui George Brătianu şi d. Octavian Goga”. În articolul „Cum şi de ce a căzut guvernul Vaida” se face o predicţie: „Este sigur că în cazul unui guvern Duca noile alegeri vor avea loc la mijlocul lunii Decembrie, iar viitorul Parlament se va întruni la începutul lui Ianuarie”. La 15 noiembrie 1933, „Adeverul” dă de veste: „Eri a demisionat d. Vaida şi a fost însărcinat d. Duca cu formarea guvernului”: „Sosirea d. Duca la palat a provocat mari ovaţiuni în rândurile mulţimei ce staţiona pe stradă. După terminarea audienţei (la rege, n.n), ieşind din curtea palatului i s-a făcut din nou o manifestaţie de simpatie. Regele a cerut d-lui Duca să-i facă o expunere a modului cum crede d-sa că s-ar putea soluţiona criza de guvern.  Şeful partidului liberal a spus că partidul său stă la dispoziţia Coroanei. Regele i-a mulţumit d-lui Duca şi i-a comunicat că va aviza asupra soluţiei”.

Despre modul perfid în care Duca, sprijinit de Nicolae Titulescu, asemenea majorității politicenilor interbelici, înțelesese să orchestreze o adevărată serie de intrigi pentru doborârea guvernului Vaida, vorbește Grigore Gafencu, diplomat de carieră și un adversar al legionarilor: „Stăpân pe mijloacele de informare ale străinătății, a participat la alarmarea centrelor apusene cu privire la „primejdia Gărzii de Fier” și a adus la cunoștința regelui, în calitate de intermediar „dezinteresat” ostilitatea Parisului împotriva lui Vaida, pe care el o provocase. La Titulescu, elementul personal e totdeauna hotărâtor. Denunțarea marii primejdii hitleristo-fasciste în Romania și apoi desființarea acestei primejdii, prin hotărârea, stăruința și meritul său îi părea un succes ușor și însemnat, menit să întărească situația sa privilegiată de unic reprezentant al României față de străinătate, de unic reprezentant al strainătății în România. Astfel a venit la putere Jean Duca, protejat de Titulescu, cerut de Paul Boncour, dorit de „presa democratică”, impus de camarila evreiască …

Democrație la porțile Orientului

Despre democrația românească interbelică nu se poate vorbi decât în termenii unui grotesc simulacru. Și aceasta în ciuda faptului că, începând din 1923, regatul român, devenit România Mare, beneficia de una dintre cele mai democratice constituții, comparabilă în Europa acelor ani doar cu legea fundamental a Belgiei. Reforma electorală care consfințea votul universal, inițiată de Regele Ferdinand, laolaltă cu cealaltă reformă, agrară, ar fi trebuit să aducă, pentru prima oară, pe meleagurile acestea aflate în gura Balcanilor, spirirtul democrației pluripartidiste autentice.

Din păcate, ca și reforma agrară, reforma electorală nu a avut efectul scontat, de ridicare a spiritului civic și conștiinței politice a cetățenilor României Mari. Prevederile constituționale și chiar cele ale legilor organice aveau să rămână deseori la stadiul de literă moartă, căci moravurile balcanice ale clasei politice și funcționărimii corupte erau cele care făceau legea în realitate, în funcție de interesele de moment ale unui guvern sau altuia.

Cu excepția alegerilor din 1937, toate cele 10 scrutinuri electorale desfășurate în România dintre 1920 și 1938, au fost cîștigate de partidul guvernamental, deci de cei care organizau alegerile. Într-o țară în care instabilitatea politică s-a reflectat în perindarea a nu mai puțin de 33 de guverne într-un interval de 20 de ani, și a cărei clasă politică a fost caracterizată – cu infime excepții – prin arivism, corupție, trafic de influență și furt generalizat din avutul public, devenise practic o cutumă ca partidul ce primea de la Rege investitura guvernamentală să organizeze alegeri pe care să le câștige prin utilizarea tuturor samavolniciilor, de la falsificarea de voturi și mituirea alegătorilor, până la utilizarea Jandarmeriei pentru violentarea electorilor opoziției și chiar a candidaților, ori instituirea carantinei în localități-fief ale opoziției fără motiv întemeiat. Istoricul austriac Oliver Jens Smith, a cărui perspectivă asupra legionarismului nu este deloc apreciativă, ci dimpotrivă, afirmă că “violența nu străbate doar viața lui Codreanu, ci caracterizează în genere societatea românească a vremii sale. (…) Viața politică a României Mari era marcată de violență verbală și fizică; limbajul politic exaltat și demonizarea adversarilor politici erau elemente caracteristice aproape tuturor partidelor. Mai ales în campaniile elctorale, violența nu rămânea apanajul legionarilor; cuziștii, agenții electorali ai Partidului Liberal, dar și susținătorii Partidului Național-Țărănesc se năpusteau cu pumnii asupra adversarilor, iar uneori foloseau și arme. Înaintea asasinării lui Ion Gheorghe Duca, mulți politicieni din opoziție au creat aproape o stare de spirit a linșajului. Organele de ordine acționau deseori brutal, nu doar împotriva extremiștilor, ci mai ales împotriva păturilor lipsite de privilegii, precum țăranii sau muncitorii.” (Oliver Jens Smith – Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului”, Editura Humanitas, București, 2017, pag. 356)

Contemporanii acelor ani au fost marcați de confruntările neobișnuit de dure dintre activiștii partidelor politice în timpul campaniilor electorale, consemnând în memoriile lor atmosfera de război care domnea în toată țara înaintea scrutinurilor. Avocatul Nicolae Păun descrie până unde ajungeau pasiunile politice la începutul anilor 1930, evocând o încăierare între două tabetre politice adverse, liberali și țărăniști. Aceștia au recurs la folosirea, de o parte și de cealaltă, a armelor de foc. La acea vreme, revolverul era un accesoriu la îndemâna oricui și lesne de procurat în România. Protagoniștii nu fuseseră membri de rând ai celor două partide, ci “tot ce aveau ei mai reprezentativ în viața politică locală, cu funcții de mare răspundere în organele legislative sau administrative.” Gloanțele au rămas mărturie în pereții Tribunalului, iar două familii au rămas îndoliate: de la liberali Alexandru Ionescu-Brădeanu, latifundiar și parlamentar de mai multe ori, iar dintre țărăniști avocatul Constantin Boiangiu. Prin anii 2000, în cimitirul Dumbrava din Buzău încă mai stătea mărturie crucea avocatului Boiangiu, în care ere săpată însemnarea: “Împușcat de liberalii duciști, în 1932”…

Caricatură despre abuzurile guvernului Duca, în Miscarea nr. 885 din 22 decembrie 1933

Așadar, cu un an înaintea uciderii lui I G Duca, revolverul era deja consacrat ca armă politică în România. Nu e de mirare că în acei ani circula un cântec, care parodia aceste moravuri politice, cu versuri însăilate pe melodia șlagărului “Ce stai, Ghiță, supărat?”, celebru în epocă și imprimat, printre alții, de diseurul Dorel Livianu. Pastișa suna astfel, după cum mi-a cântat-o un fost deținut politic: Ce stai, Duca, supărat, / Ori n-ai oameni la votat? / Măi, Duca. / Ba am oameni și putere / Că mă bat în revolvere, / Duca…

Și în campania electorală din noiembrie-decembrie 1933, avea să fie la fel.

La începutul lui decembrie 1933, Garda de Fier își anunțase candidații în șaizeci și șase de județe. Dar depunerea listelor întâmpinase obstrucții și abuzuri, legionarii fiind nevoiți să recurgă la tot felul de mijloace la fel de neobișnuite pentru a se înregistra la birourile electorale. Făcuse senzație cazul istoricului Vasile Cristescu, care pentru a înfrânge refuzul biroului electoral al județului Vlașca, la Giurgiu, reușise să înregistreze candidaturile sub amenințarea unei grenade.

Probabil că la astfel de incidente se referea oficiosul liberal Viitorul, în acele zile, despre “acțiunea violentă a Gărzii de Fier”, pe care o considera „mai periculoasă decât cea a comuniștilor”, anunțând că „orice mișcare de provocare și de anarhie va fi sancționată. România nu poate fi lăsată pradă grupărilor extremiste de dreapta sau de stânga, mai ales în momentele de astăzi”. (,,Viitorul”, anul XXV, nr.7758, din 4 decembrie 1933)

Doar că Viitorul nu pomenea nimic de abuzurile guvernamentale. În schimb, în felul acesta probabil că liberalii pregăteau terenul pentru justificarea loviturii pe care urmau să o dea. Nu doar Gărzii de Fier, ci și democrației.

Într-o circulară din 4 decembrie 1933, Corneliu Zelea Codreanu reacționase și îi acuzase public pe I. G. Duca, N. Titulescu, V. Iamandi, I. Inculet, Victor Antonescu, Valer Roman, G-ral Dumitrescu, Comandantul Jandarmeriei, Eugen Cristescu, directorul Siguranţei, ca fiind principalii vinovaţi pentru sălbatica represiune împotriva Partidului “Garda de Fier” şi a membrilor acestuia. (Ziarul „Cuvântul”, 24 Decembrie 1933)

Legionari maltratați în timpul campaniei elctorale din 1933.

Campania electorală a fost presărată de abuzurile guvernului, după obicei. Violenţe, împiedicarea exercitării drepturilor democratice, oprirea echipelor de propagandă ale opoziţiei de a intra în comune şi sate, sub pretextul “carantinei”, folosirea forţelor Ministerului de Interne în reprimarea opoziţiei au fost evenimente care au ținut capul de afiş al ziarelor. Erau vizate de abuzuri atât PNŢ, cât şi Partidul Poporului (Averescan), dezbaterile parlamentare pe tema acestor abuzuri urmând să figureze pe ordinea de zi a Parlamentului în primele luni ale anului 1934. (Monitorul Oficial, ianuarie-aprilie 1934)

Primul mort al acestei campanii electorale avea să cadă la 27 noiembrie 1933, la Constanţa. În timp ce lipea afișe electorale, studentul Virgil Teodorescu avea să fie împușcat prin spate de un poliţist, care ulterior avea să fie avansat şi trimis într-o altã regiune spre a i se pierde urma. La înmormântarea lui, avea să se cânte pentru prima oară “Imnul legionarilor căzuți”, compus special pentru acel moment de comandantul legionar Simion Lefter de la Iași

La Iaşi, pe fondul masivelor represalii guvernamentale împotriva studenţimii cu vederi de dreapta, care protestau împotriva măsurilor represive luate de guvern împotriva propagandei electorale a Partidului “Garda de Fier”, studenţii naționaliști se baricadaseră în căminul studenţesc de la Râpa Galbenă, fiind asediaţi de uriaşe efective ale Jandarmeriei. Indignați, numeroși cetățeni ai Iașului s-au solidarizat cu studenții, aruncând acestora alimente pe ferestrele căminului. Poliția face din nou exces de zel și îl împușcă mortal pe șoferul Constantin Niță, în timp ce arunca pâine studenților asediați. Crima a rămas fără urmări în privința făptașului.

Pe 9 decembrie 1933, în comuna Daia  din județul Vlaşca (azi Giurgiu), era ucis în bătaie de jandarmi, ţăranul Nicolae Bălăianu, pentru că făcea propagandă în favoarea Gărzii de Fier. Desigur, ucigașii nu au fost trași la răspundere.

Un alt legionar este asasinat la Tecuci, pe 12 decembrie. Este vorba de croitorul Toader Toma.

Ziua când statul de drept a murit…

Grup de legionari deținuți la Fortul 13 Jilava. Decembrie 1933.

“Interzicerea partidului Garda de Fier a fost un act nedemocratic și abuziv. Acest partid se înscrisese legal la alegeri și înțelegea să participela procesul electoral după regulile sale democratice. Nu intenționa să facă revoluții,, să dea lovituri de stat și nici nu avea posibilitatea să  influențeze într-un fel rezultatul alegerilor. Acceptase jocul politic, așa cum era el definit în România de atunci.” Analiza aparține istoricului Alex Mihai Stoenescu, un cercetător căruia nu i se poate imputa nici un fel de simpatie legionară. Tocmai de aceea am folosit formularea sa, pentru că ea conține termenii cei mai adecvați pentru ceea ce s-a întâmplat la 9/10 decembrie 1933 în România.

Atunci, practic, statul de drept a încetat să existe. Constituția a fost suprimată chiar de guvern, adică de instituția care era chemată, prin lege, să vegheze la respectarea ei. Garantul legalității a devenit autor al ilegalității. Iar terorismul de stat s-a dezlănțuit împotriva unei anumite categorii de cetățeni, în cele mai oribile modalități, care în genere constituie apanajul regimurilor totalitare.

Nu doar că a dizolvat abuziv un partid politic, eliminându-l din cursa electorală în care se înscrisese legal, dar în acea noapte guvernul Duca a declanșat un val de arestări. După unii istorici e vorba de peste 2000 de persoane, în vreme ce Corneliu Codreanu mergea cu estimările pân la 18.000. Această cifră este, cu siguranță, exagerată, dar toate sursele istoriografice sunt de acord că arestările au fost de ordinul miilor. Ei au fost bătuți, reținuți fără mandate, iar câțiva chiar asainați. Buletinele de vot au fost retipărite, eliminându-se semnul electoral al Gărzii şi listele cu candidaţii acestui partid. Sediile partidului au fost devastate, bunurile fiind confiscate, ca și arhivele. Torturile Poliției și Siguranței au fost cumplite.

Cu puțin timp înaintea dizolvării Gărzii de Fier, la sediul legionar din casa generalului Cantacuzino-Grănicerul, avusese loc o ședință a Consiliului Politic al partidului gardist, la care participaseră Ionel Moţa, Nae Ionescu, dr. Ion Banea, g-ralul Zizi Cantacuzino, ing. Gheorghe Clime și alții. În ciuda opoziţiei lui Corneliu Zelea Codreanu, care considera lipsită de onoare ascunderea sa, toţi ceilalţi opinaseră pentru ca liderul Legiunii să dispară pentru un timp. Argumentul forte fusese fusese furnizat de Nae Ionescu. Personalitate influentă a epocii, beneficiind de relații în toate zonele sistemului politic, inclusiv în zona Palatului Regal și serviciilor de informații, filosoful arătase că se afla în posesia unor informații certe referitoare la intențiile cercurilor guvernamentale de a-l asasina pe Codreanu, în urma arestării lui. Căpitanul acceptase să cedeze în fața unanimității camarazilor săi, pentru el urmând o perioadă de viață clandestină, trăind în reședința generalului Cantacuzino, iar ulterior în casa colonelului Zăvoianu, până în primăvara anului viitor, când va exista certitudinea înlăturării pericolului existent.

Din ascunzătoare el avea să transmită prin intermediul generalului Cantacuzino, în zorii zilei de 10 decembrie 1933, un ordin către toți legionarii, cărora le cerea să aștepte “cu calm și cu aceiași neînvinsă eroință desfășurarea furtunii”, supunându-se “măsurilor justiției în ale cărei virtuți am crezut și vom crede nemărginit”, iar voturile estimate la peste 200.000 să le acorde lui Iuliu Maniu în Ardeal, lui Gheorghe Brătianu în Vechiul Regat și lui Averescu în circumscripțiile unde acesta candida personal.El excludea susținerea cuziștilor, atribuindu-le deficiențe de character și suspectând că sunt preferați de bancherii străini ca urmare a naționalismului lor lipsit de viabilitate. Este evident efortul de a imprima oamenilor săi calmul și de a evita din partea acestora orice reacție de contraatac care ar fi escaladat situația de acută criză, destabilizând și vulnerabilizând țara.

Istoricul german Armin Heinen descrie astfel atmosfera imediat de după dizolvarea Gărzii: “Decizia de dizolvare din 9 decembrie , contrasemnată doar de Consiliul de Miniștri, ca și mijloacele forțelor de ordineau violat toate principiile statului de drept. Arestări fără dispoziții judecătorești, reținere de personae care nu aparțineau Legiunii, reacții excesive ale polițiștilor și ale jandarmilor au creat o stare de spirit , pe fundalul căreia nu Legiunea, ci acțiunea statului aprovocat critica opiniei publice.” (Armin Heinen – Legiunea “Arhanghelului Mihail”. Ocontribuție problema fascismului international, Ed. Humanitas, București, 1999, p. 241)

Și toate aceste fărădelegi fuseseră premeditate până în cel mai mic amănunt. O discuție purtată de Constantin Argetoianu cu I G Duca la 16 noiembrie 1933, așadar cu trei săptămâni înainte, arată fără echivoc care erau planurile lui Duca: „Duca mi-a spus că prima lui datorie este defiinţarea Gărzii de Fier şi că o va face cu prilejul alegerilor. Nu va lăsa Garda să candideze. Probabil că o va dizolva, în ultima zi a depunerii candidaturilor, ca să împiedice pe gardişti să candideze pe liste camuflate… Acest probabil era un eufemism; așa cum l-a pronunțat se vedea bine că hotărârea sa era luată. Mi-am permis să-i observ că comite o noupă grșeală. Ce sau cine s-ar prăpădi  dacă câțiva gardiști – 10 sau 20 – ar intra în Cameră? Sunt toți sbmediocri și în Parlament se vor curăți prin propria lor ărostie pe câtă vreme, prin dizolvare, îi va îndârji și va spori popularitatea lor în țară. Ujn  current popular, mai ales în straturile populare nu se poate înăbuși prin violență. Băieții sunt dârji, și la lovituri vpr răspunde prin lovituri – va curge sângele. Duca s-a uitat lung la mine:  Ştiu, Argetoianu… dar nu pot să fac altfel. Mi s-a pus această condiţie sine qua non, şi e singura care mi s-a pus. Am primit-o”.

De altfel, represiunea guvernului Duca împotriva Gărzii de Fier este fără precedent până la acea data în istoria parlamentarismului românesc de până la acea data. O recunoaște și Constantin Argetoianu, care pune pe seama bestialităților comise și atentatul de la Sinaia, căruia avea să-[ cadă victimă Duca. “Din toată cearta asta rămâne cert că Titulescu este autorul moral al dizolvării Gărzii de Fier. În seama Partidului Liberal, dacă nu și a lui Duca, rămâne modul cum a fost executată măsura și toate brutalitățile comise cu acest prilej. Pe acestea le-a platit cu viața Duca, căci ceea ce a exasperat pe gardiști n-a fost dizolvarea (pe care o mai făcuse și Mihalache), ci bătăile, arestările, schingiuirile și omorurile Poliției. (Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice)

Și în toată această atmosferă de dictatură, în ziua de 20 decembrie au loc alegerile, care, este de înțeles, sunt castigate cu 51 % de Partidul Național Liberal. Iată ce consemna Constantin Argetoianu în jurnalul său, cu acest prilej: “20 decembrie 1933. Azi alegeri pentru Cameră. Zăpada enormă căzută…..(va face ca) delegații opoziției să nu ajungă la secțiile de vot lăsând astfel guvernului cale deschisă pentru toate matrapazlâcurile electorale. Șeful nostru de la Hotin, bătut și sechestrat. O femeie omorâtă la Sighișoara, un alegător ucis la Dolj, asistenții și delegații arestați în mai multe județe, iată, fără să mai vorbesc de câteva bătăi și nenumăratele sechestrări în Basarabia, bilanțul pre-electoral al Uniunii Agrare”. (Constantin Argetoianu, „Însemnări zilnice” (1933-1937)

Mai multe pe: MAGAZIN CRITIC

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApppentru a primi postările noastre și acolo.


Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram Glasul.info, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri

Showing 1-8 of 13 Books

Istoria ilustrata a Transilvaniei

By: Ioan Bolovan, Ioan-Aurel Pop

O istorie generală a unei țări, a unei provincii sau a unei regiuni are obligația să recompună prezentul oamenilor care au trăit în trecut în funcție de rolul jucat de fiecare entitate, grupare, etnie, confesiune componentă. Dar, ca toate celelalte istorii, nici aceasta nu poate răspunde tuturor problemelor spinoase ale trecutului și prezentului Transilvaniei. Totuși, încearcă să explice, din perspectiva întregii

Ardealul. Tinuturile de pe Olt. Tinuturile de pe Mures

By: Silvestru Moldovan

Silvestru Moldovan face parte din acele generatii de romani ardeleni care stiau totul: vorbeau, citeau si scriau in romana, maghiara si germana, ceea ce le-a creat libertatea de a se misca in orice regiune a Principatului, de a sta de vorba cu oricine in limba aceluia si de a cunoaste cel putin trei culturi. Asemenea intelectuali au rasarit din pamantul

Dictionarul numirilor de localitati cu poporatiune romana din Ungaria

By: Silvestru Moldovan

Aceasta carte face parte din colectia Infoteca a editurii Scripta si reprezinta o reeditare dupa un secol a unui instrument lexicografic de baza pentru cultura romaneasca. Practic, este o imensa arhiva ordonata, care ofera informatie de prim interes in compartimente definitorii ale Transilvaniei istorice: populatie, asezaminte de cult, denumirea localitatilor in expresie romaneasca, maghiara si germana.

Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat

By: Corvin Lupu

Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat - Corvin Lupu

Oranki amintiri din captivitate

By: Dimitrie Bejan

Oranki amintiri din captivitate, ParinteleDimitrie Bejan

Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale

By: Tiberiu Tudor

Tratatul cu Ucraina. Istoria unei tradari nationale - Tiberiu Tudor

Mihai Eminescu despre Unitatea Românilor

By: Gică Manole

Mihai Eminescu despre Unitatea Romanilor - Gica Manole

Scantei de peste veacuri

By: Dumitru Almas

Scantei de peste veacuri - Dumitru Almas
1 2


Drepturi de autor! Informaţiile publicate de glasul.info pot fi preluate de alte publicaţii online doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.

Site-ul Glasul.info nu răspunde pentru opiniile comentatorilor, responsabilitatea formulării din comentarii revine integral autorului comentariului. Ne rezervăm dreptul de a șterge comentariile cu tentă rasistă, xenofobă,care incită la ură, sau la violență.


Constantinescu-Motru Ioan

Analist politic și ziarist

Lasă un răspuns

Next Post

Virgil Maxim despre 30 decembrie 1947

joi dec. 30 , 2021
În 30 Decembrie 1947 a avut loc decapitarea politică a statului, abdicarea (citeşte alungarea) regelui, cu urmări grave pentru ţară şi pentru poporul românesc. Stalin pregătea hegemonia politică sovietică peste bietele popoare est-europene. Românii trebuiau îngenuncheaţi la acelaşi nivel cu popoarele din Uniunea Sovietică, căci din punct de vedere economic statul […]

Poate vă place și:

libris.ro