Doctorul Dumitru Uţă a fost unul dintre Sfinţii închisorilor comuniste, un adevărat doctor fără de arginţi. A stat închis la Aiud din ’41 sau ’42 până în 1964. Din ’47 – ’48 a stat în Zarcă (clădirea celor ne-reeducabili) până la eliberare. Era un om cu o profundă credinţă în Dumnezeu şi o mare dăruire faţă de semeni.
Fusese lăsat de Dumnezeu şi cu un bun chip: înalt, cu ochii albaştri, cu o mică chelie şi mustaţa tunsă scurt… După ce l-a vindecat pe directorul închisorii Aiud, maiorul Munteanu, de tifos, a devenit vocea cea mai cu greutate după director din închisoare, asta până în ’47 – ’48. Aşa avea voie să iasă oricând dorea din penitenciar pentru a face rost de medicamente şi altele, şi se întorcea de fiecare dată foarte încărcat, cu sacii plini. Odată chiar a tulburat conducerea cu câte a putut să strângă, medicamente străine, ş.a., aproape un vagon. Toată lumea temniţei îi cerea ajutorul, gardienii şi toată funcţionărimea îl chemau frecvent la ei, pe acasă, pentru felurite probleme de sănătate ale rudelor şi cunoscuţilor.
Astfel a cunoscut-o pe Veronica, fiica unui gardian, pe care a meditat-o la engleză… Veronica atât a fost de mişcată de acest om încât l-a aşteptat 20 de ani să se elibereze. Prin 1967 s-au căsătorit, după ce ea l-a căutat. Se pare că, împlinindu-se în cele ale duhului, dr. Uţă nu se gândea deloc la căsătorie. S-a căsătorit cu Veronica numai pentru a-i răsplăti aşteptarea şi dragostea. Acesteia i-a devenit, cum ea va spune mai târziu, un adevărat ”părinte sufletesc’”. Dumitru Uţă uimea cu marea lui putere de muncă, uita pur şi simplu să mănânce, încât de multe ori cei apropiaţi îl hrăneau…
În timpul epidemiilor era atît de dăruit încît lăsase toate şi asistenţii săi, care voiau să-l ajute, aveau de făcut câte o mie de vaccinuri pe zi.
Ţinea cu evlavie post şi dădea celorlalţi bucăţica de carne ce se întâmpla să vină mai întotdeauna Miercurea sau Vinerea. La un moment dat s-a ivit ocazia de a se putea face recurs şi a fi astfel eliberaţi, lucru pe care l-au cerut mulţi.
Urmăriți Glasul.info și pe Google NewsI s-a propus şi doctorului Uţă aceasta, la care el a răspuns: ”Unde pot fi eu de mai mult folos, aici sau afară?” Şi a rămas în închisoare. A stat în celulă un an de zile cu Părintele Marcu şi cu Alexandru Ştefănescu, care-şi aminteşte cum împreună au citit Sf. Scriptură în întregime. Doctorul era cel care citea cu voce tare pentru toţi. Doctorul Uţă îşi fabricase singur tot felul de instrumente chirurgicale, pense, bisturie, cu care opera în închisoare. S-au întîmplat cazuri cînd medicinişti din Bucureşti au venit la Aiud ca să înveţe de la el medicină. La ieşirea din închisoare i s-a dat un post de medic, la ţară. Toată ziua era la „spital” pe care singur şi-l dotase. În scurt timp a devenit omul cel mai iubit, preţuit peste toate satele din împrejurimi. Nu primea nici o plată pentru munca lui. Şi cît ar fi vrut oamenii să-şi arate cumva recunoştinţa! Numai că doctorul lor nu mânca aproape nimic, ci numai fructe, dar nici de acestea nu primea… Sătenii s-au gândit ce s-au gândit şi au găsit o cale mai discretă de a-i dărui câte ceva: îşi deşertau în grădină, pe neobservate, traistele cu fructe. Şi astfel toată vara şi toamna puteau fi văzute, ca-n poveşti, grămezi de fructe sub pomii din grădinuţa doctorului Uţă. Securitatea s-a alarmat de popularitatea ce-o câştigase.
S-a hotărât de sus, ca doctorului să i se dea un post în Bucureşti, ca astfel să i se piardă ”aura”’… – doctorul a cerut Spitalul 9, neurologia. Nu i s-a dat voie să-şi dea ultimele examene şi a fost ţinut astfel pe o poziţie mai umilă… Însă s-a impus prin marea lui dăruire şi competenţă, încât toţi îi spuneau ”doctorul cel mare” – aici îl găseşte Veronica prin ’67.
Vor avea un fiu, Mircea. Dorinţa doctorului Uţă era ca fiul lui să-I slujească lui Dumnezeu, adică să devină preot, lucru care s-a şi întâmplat. A lăsat soţiei şi fiului această mare învăţătură ca moştenire: de a face pentru aproapele, totul, ca pentru Hristos. Veronica a continuat să-i scrie cu regularitate Părintelui Marcu cerându-i mereu sfatul.
- Mărturia părintelui Atanasie Ștefănescu, Mărturisirea unui creștin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pag. 43-45; Revista Rost, Anul X, numărul 106 din februarie 2012, p. 31
Doctorul Uţă slujind jertfelnic în temnițele comuniste
Dragostea și dăruirea Doctorului Uţă în penitenciarul din Alba Iulia
La începutul lui septembrie 1944, armatele române și sovietice ajunseseră la Sibiu și Alba Iulia. (…) Însoțiți de o căruță plină cu dosare și actele pentenciarului am pornit spre penitenciarul din Alba Iulia. Fiind între două fronturi, salvarea noastră în închisoare era mai sigură decât în libertate. Ironia soartei! Înaintam încet.
Înainte de pârâul Galda, la 2 kilometri de Teiuş, trecea o altă coloană de maşini, tancuri şi tanchete sovietice drapate cu secera şi ciocanul, în strigătele şi uralele soldaţilor cocoţaţi pe ele. Pe un tanc Tarnovschi, înfăşurat într-un drapel roşu, beat, striga şi gesticula cu pumnul strâns, bucuria victoriei. Eram în linie cu Valeriu Gafencu şi Marin Naidim.
– Iată, proba celor ce v-am spus cu vreo doi ani în urmă!
Ajungând la pârâu am căzut toţi în apă de sete şi oboseală, bând apa ca vitele din locul unde ne aflam.
Mai toţi ne-am descălţat bocancii scorojiţi şi înaintam cu greu pe asfaltul fierbinte. Aproape de Alba Iulia lumea ieşise pe câmp, încercând să adune ce mai era cu putinţă, înainte de a fi distrus sau prădat de sovietici. (…)
Am mai făcut opriri până la Alba Iulia, căci tălpile picioarelor erau răni sângerânde şi eram epuizaţi de căldură şi de efortul mersului. Se înnopta de-a binelea când intram în Alba Iulia, mai mult de-a buşilea, alţii duşi pe braţe de cei mai rezistenţi, iar în căruţa ca un car mortuar, unul peste altul erau aruncaţi ca sacii cei complet sleiţi. La poarta penitenciarului gardienii însoţitori au predat căruţa cu dosare, acoperite de trupuri. Mai bine de două ore a durat intrarea pe poartă. Intram şi cădeam ca buştenii doborâţi de vânt. Nu mai putea nimeni nici vorbi. (…)
Pentru a nu fi expuşi unui control sovietic, maiorul Muscă, comandantul închisorii, ne-a rugat insistent să ne adăpostim în celule, putându-ne odihni pe paturi şi a ne feri de răcoarea nopţii, căci puţini mai aveau peste cămaşă şi izmene, altă îmbrăcăminte. Părea că şi oasele erau prea grele pentru a le mai purta cu noi… Deşi erau câte 4 paturi suprapuse în celule, ne-am înghesuit câte doi într-un pat. Înainte de a mai simţi ceva, abia schiţând o cruce peste faţă, am adormit ca într-un leşin al morţii. (…)
A doua zi dimineaţa abia ne-am trezit. Eram ţepeni, mulţi cu febră mare, câţiva cu insolaţie. Atunci am cunoscut dragostea şi capacitatea de dăruire a doctorului Uţă. Slăbit şi aproape paralizat de efortul drumului, însoţit de camarazii Sandu Ştefănescu şi Florea Trandafir, tot olteni, a cerut directorului accesul la infirmeria închisorii şi, târându-se de la om la om în curtea unde ieşisem la soare, ne dezinfecta rănile, ne încuraja cu vorba sa calmă dar categorică să rezistăm cu încrederea că numai Dumnezeu ne va reda sănătatea.
Trupurile ni s-au refăcut uimitor de repede. După două săptămâni toţi eram restabiliţi.
O intervenție pentru salvarea fizică și morală a deținutilor de drept comun
Când am revenit în Aiud, în Octombrie 1944, deţinuţii de drept comun erau cazaţi în Secţiile din temniţa veche, câte 10-20 inşi în cameră. Trăiau o viaţă de mizerie şi promiscuitate morală în „gaşcă”, având un şef care impunea modul de viaţă. Alimentele la care aveau dreptul erau înjumătăţite de şef, iar deţinutul mânca resturi. Banii la care aveau dreptul pentru a-şi cumpăra de la „Cantina” închisorii mămăligă, slănină sau săpun erau jucaţi la rişcă, barbut, poker şi câştigaţi întotdeauna de şef.
Cei tineri constituiau „obiectele” plăcerilor sexuale ale celor mai în vârstă, ale şefului în mod curent. Unii erau bolnavi de boli venerice; blenoragia, şancrul şi şancrul sifilitic erau generalizate în mediul lor. Peste toate se adăuga starea de mizerie igienică în care trăiau: murdari, nespălaţi, plini de bube şi furuncule. Doctorul Uţă a alarmat administraţia intervenind pentru tratarea fizică şi morală a acestor nefericiţi.
Şefii au fost izolaţi la Zarcă câte unul în celulă şi li s-a aplicat tratament medical adecvat, ca şi colaboratorilor lor apropiaţi. Asupra victimelor, pe lângă tratament medical s-a încercat trezirea morală. Mulţi se scăldau, sărmanii de ei, ca porcii în mocirlă, unul altuia făcându-se draci, cum spun Sfinţii Părinţi. Câţiva au rupt cu păcatul şi au venit la Biserică; am înţeles că pe cel ce vrea cu adevărat să se mântuiască şi Dumnezeu îl ajută.
Doctorul Uţă, subdirectorul Mareş, tifosul exantematic şi… un „şantaj sfânt”
Primele victime [ale epidemiei de tifos din inchisoarea Aiud] au fost între cei de drept comun. Apoi au urmat şi ai noştri. Doctorul Uţă a alarmat administraţia. Scopul stăpânilor era de a ne extermina, dar Dumnezeu a vrut să ne salveze altfel.
S-a îmbolnăvit subdirectorul Mareş. Doctorul Uţă, în care avea mare încredere, i-a confirmat boala. Mareş s-a alarmat căci mai înainte murise avocatul Măntăluţă, un bărbat voinic, de o bunătate excepţională. Un simptom biologic al evoluţiei bolii este ridicarea temperaturii peste 40 de grade. Dacă inima rezista 2-3 zile, scăpa cu viaţă. Avocatul nu avea inima perfectă şi n-a rezistat; aceasta, judecând omeneşte. Dumnezeu avea un loc de lumină pregătit pentru bunătatea sufletului lui; acceptându-şi boala, cununa lui va fi mai strălucitoare.
– Dacă mă faci bine nu ştiu cum o să te răsplătesc…, dacă mă scapi de moarte, pe riscul meu, te fac şi eu scăpat din puşcărie!, i-a promis Mareş.
– Dacă aveţi inima sănătoasă şi vrea Dumnezeu, scăpaţi.
– Cere-mi orice, a zis Mareş nerăbdător.
– Dacă mă scăpaţi pe mine din închisoare, scap numai eu de suferinţă. Dar dacă faceţi ce vă spun, scăpaţi şi dumneavoastră şi toată închisoarea de tifos exantematic. Mai întâi vă fac control la inimă şi, pentru că aveţi familie, vă voi izola în rezerva spitalului penitenciar până vă faceţi bine, ca să nu duceţi vreun păduche acasă să păţiţi ce a păţit acel gardian căruia i-a murit copilul.
După un control minuţios s-a încredinţat că Mareş era un maramureşean sănătos din toate punctele de vedere. Mai puţin, la suflet.
– Veţi scăpa, l-a încurajat Uţă, dar numai sub supravegherea mea. Începând din acest moment trebuie să faceţi ce vă spun.
– Fac orice, se agita Mareş.
– Semnaţi un act oficial pe numele meu, din partea penitenciarului, o delegaţie specială cu care să mă duc la Cluj, la foştii mei profesori şi colegi de facultate, şi să aduc de acolo medicamente: DDT, praf şi lichid, aparatură medicală şi alimente concentrate. Toate acestea vor sosi cu un vagon special pe adresa penitenciarului. Documentele de expediţie vă obligaţi să le distrugeţi. Cu oamenii mei deparazitaţi toate ungherele închisorii.
– Îmi ceri prea mult.
– Atunci, veţi muri. Eu nu vă voi îngriji. Sunt deţinut şi n-am această obligaţie. Încredinţaţi-vă medicilor dumneavoastră, în care aveţi încredere!
Nu era şantaj, ci o adevărată jertfă. Pe Mareş viaţa celorlalţi nu-l interesa. Singura valoare pe pământ era el. Acesta este în ultimă instanţă materialismul comunist. În situaţia disperată a acceptat propunerea.
Doctorul Uţă a plecat îmbrăcat civil la Cluj, a expediat pe adresa penitenciarului Aiud un vagon cu alimente concentrate (zahăr, grăsimi, vitamine) şi medicamente. Trei-patru echipe a câte trei-patru oameni, cu pompe pentru DDT (dietil-difenil-tricloretan) şi cu sticle pentru analcid lichid efectuau deparazitarea. Un gardian obtuz la minte încerca să-i oprească să intre pe etajul lui. Sandu Ştefănescu, bun colaborator al doctorului Uţă la toate acţiunile sanitare, care dispunea de o prezenţă de spirit deosebită, de un curaj rar întâlnit şi o agilitate excepţională, într-o fracţiune de secundă l-a imobilizat pe gardian, l-a dezarmat şi l-a încuiat într-o celulă. Apoi l-a adus pe doctorul Uţă şi pe un alt gardian şi i-a spus:
– Dumneata nu vezi cum mor oamenii? Vrei să duci acasă păduchii infectaţi de tifos? Îţi poţi îmbolnăvi nevasta şi copiii şi veţi muri cu toţii. Ar trebui să-i sărutaţi mâinile doctorului Uţă, nu să-l opriţi să vă vindece.
Miliţianul şi-a cerut iertare. Sandu i-a întins pistolul, centura şi cheile şi a dat mâna cu el:
– Acum iartă-mă şi dumneata pe mine, dar vezi că nu pentru mine am procedat aşa, ci pentru tine.
Tifosul din Aiud s-a eradicat, nu şi foamea. Cine nu murise de tifos, murea de foame. Alimentele aduse de la Cluj erau mai mult un simbol decât o rezolvare a situaţiei. Mai ales că multe au fost furate de gardieni.
- Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 97,99-100,129, 131-132
Doctorului Uță, decanul deținuților de la Aiud
Un alt caz, care poate fi numit pe bună dreptate senzațional, a fost acela al doctorului Uță, decanul deținuților, cu cei mai mulți ani de închisoare. Și el refuzase categoric reeducarea și colonelul Crăciun avea contra lui o ură deosebită, considerându-l, alături de Prințul Alexandru Ghica, unul din liderii rezistenței legionare din Zarcă. Și doctorul Uță avea o serie de boli acumulate de-a lungul celor peste 20 de ani de închisoare.
Într-o zi, după o izolare prelungită probabil, s-a prăbușit pe pat, a leșinat și a intrat într-un fel de comă. Mai mult, chiar răsuflarea îi pierise aproape de tot încât arăta ca un mort. Camarazii din celulă au făcut un zgomot infernal, cerând plutonierului de serviciu să-l scoată de acolo pentru că a murit! Înspăimântat, acesta a chemat doi securiști cu o targă care l-au luat pe doctorul Uță.
Cum acesta deschisese ochii între timp și prinsese să răsufle puțin, cei care-l purtau au socotit că e bine să-l cheme pe colonelul Crăciun să-l întrebe ce să facă. Crăciun a venit repede și văzând că Uță era acum conștient, i-a zis:
– Ei doctore, vezi unde te-a dus încăpățânarea ta. Semnează declarația de desolidarizare de Mișcarea Legionară, care vezi unde te-a dus, și eu voi da ordin să fii tratat de doctorul Aurel Marin, care știi ce priceput este.
Uță l-a privit în ochi pe Crăciun și i-a spus doar atât:
– Sunteți prea bun, d-le colonel, dar locul meu este alături de ceilalți camarazi ai mei… în Zarcă. De altfel simt că m-am vindecat. Duceți-mă înapoi acolo.
– Duceți-l în Zarcă, a strigat furios Crăciun, să moară acolo ca un câine turbat!
Și ordinul s-a executat. Dar nici doctorul Uță nu a murit acolo cum ar fi vrut colonelul Crăciun.
- Puiu Năstase, Temerarii, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica, Editura Metafora, Constanța, 2004, pp. 392-393
”Am așteptat timp de 17 ani eliberarea viitorului meu soț”
Veronica Motolea l-a cunoscut pe Dumitru Uță în casa unchiului ei, la care venise în vacanță. Războiul se terminase și oamenii aveau speranța că viața își va relua cursul normal. Deși încă deținut în colonia de muncă, Dumitru spera și el că își va termina studiile și va avea o viață a lui. Cine putea ști că în închisoril va fi introdus regimul de exterminare a celor pentru care viața nu poate fi trăită fără Dumnezeu? Dragostea celor doi avea de așteptat douăzeci de ani, până ce Dumitru a fost eliberat și, restabilit după suferințele fizice și sufleteși din închisoare, s-a putut căsători cu cea care îi împărtășea credința:
”Aveam doar 17 ani. Eram elevă la Liceul Titu Maiorescu. De Sf. Ion, în 1947, am venit la unchiul Raica, care era contabil la Penitenciarul Aiud. Unchiul avea doi copii, pe Luci și Meli, care s-au îmbolnăvit. Unchiul l-a chemat pe Dumitru Uță, de care auzise, ca să-i trateze copiii. Atunci l-am cunoscut pe Dumitru. Unchiul vobise în casă despre el. Aveam emoții și aveam teamă de necunoscut. Din primele cuvinte schimbate cu el, am remarcat că este un om bun și credincios. Dumitru avea să vină în fiecare zi în casa unchiului meu, pentru a-i trata copiii bolnavi. Odată, pe când îmi pregăteam lecțiile, s-a uitat la cărțile mele de franceză și germană și s-a oferit să mă ajute. Meditațiile au continuat și după ce copiii s-au făcut bine.
În vacanța de Paști am plecat din nou la Gârbova, unde a venit și unchiul, însoțit de Dumitru, să o consulte pe Paraschiva, mama unchiului meu, care s-a îmbolnăvit. Când a plecat, mi-a făcut și mie o vizită, la casa părinților mei. După aceea a mai făcut și alte vizite. L-am întâlnit și la școală, unde el preda ”igiena”. Îmi era profesor, suplinind o vreme pe profesorul titular care era bolnav. Așa am avut prilejul de a ne cunoaște mai bine.
În data de 5 ianuarie 1948, Dumitru Uță mi-a făcut o vizită neașteptată la Gârbova. Venise la mătușa mea Paraschiva pentru tratament, după care a trecut și pe la mine. Era împreună cu unchiul Raica. Am început cursurile în 8 ianuarie al aceluiași an, iar Dumitru a reluat meditațiile cu mine. După circa două săptămâni, Dumitru vine la unchiul Raica și-i spune că pe viitor nu mai poate veni să-l viziteze, pentru că directorul penitenciarului, Guțan, i-a făcut observație. În inima mea se născuse ceva special pentru el. Cred că și în a lui. La plecare mă roagă să-i scriu. Nu am fost de acord. Mintea și inima mi s-au răvășit; câte nu i-aș fi scris, dar mă gândeam să nu ajungă scrisoarea în altă parte și să avem neplăceri. Înainte de plecare Dumitru mi-a mărturisit: ”M-am legat foarte mult de tine. Dacă Bunul Dumnezeu ne ajută să fim împreună, eu te-aș ruga să fii fată cuminte!”, iar eu i-am răspuns: ”Îți promit că te voi aștepta până la eliberarea ta”. Această așteptare pe care i-am promis-o i-a dat o mare bucurie și pace sufletească extraordinară.
De-a lungul celor 23 de ani de detenție Dumitru a contactat un TBC și o ciroză hepatică. După eliberarea sa în anul 1964, bolnav fiind, Dumitru a fost internat pentru o perioadă de doi an la spitalul Cluj și din Borșa, pentru a-și reface sănătatea. Tot timpul l-am vizitat la Cluj și la Borșa. Ajunsesem să ne facem planuri de viitor. Stabilisem locul de întâlnire la București. După ieșirea din spital, Dumitru a plecat la București, la prof. Constantin Uță, fratele lui.
După eliberare, Dumitru a fost frustrat de mai multe drepturi:
a) Nu i s-a aprobat să susțină ultimele examene pentru a-și lua diploma de medic. Cererile au fost respinse de Ministerul Învățământului;
b) Nu i s-a aprobat să urmeze cursurile Institutului Teologic din București, cererile fiindu-i respinse de mai multe ori;
c) A fost chemat de foarte multe ori la Miliție și i s-a interzis să comunice cu foștii deținuți politici;
d) S-a angajat la Spitalul nr. 9 din București, secția Neurologie II, pe postul de asistent medical, neacceptându-se avansarea lui.
Ca director de școală la Gârbova, am participat la concursurile organizate între școlile din Raion, obținând de mai multe ori locul I. Ca urmare am fost transferată la București, la Ministerul Învățământului.
Am fost chemată la Miliție pentru a mă convinge să nu mă căsătoresc cu un deținut politic. M-au ținut mai multe ore închisă într-o încăpere, să mă mai gândesc. Seara târziu mi-au dat drumul, cu amenințări. Cu toate astea m-am căsătorit cu Dumitru, fiind convinsă de alegerea corectă făcută.
Munca în Ministerul Învățământului nu a fost ocolită de necazuri. Am suferit și am fost frustrată de multe drepturi. La revizuirea cadrelor din 1973, pentru că eram căsătorită cu un fost deținut politic, am fost destituită din toate funcțiile și am fost transferată la Secția proiectare.
Pacea sufletească și bucuria de a fi împreună ne-au fost tulburate de un eveniment care ne-a schimbat radical viața: cutremurul din anul 1977 îl prinsese pe Dumitru de gardă. A urmat mobilizarea medicilor pentru următoarele 24 de ore. Am fost și eu și Mircea, copilul nostru, la spital, să-l cercetăm pe Dumitru. Acolo l-am găsit în plină activitate, obosit și nemâncat. M-a impresionat foarte mult situația de criză de la Spitalul Central. Coridoarele erau pline de oameni care stăteau pe jos. Nu mai văzusem niciodată o asemenea tragedie. În urma efortului, lui Dumitru i s-au reactivat ciroza și TBC-ul. De data asta ciroza devenise autoimună. Doctorii îi mai dădeau speranță de viață doar 3-4 luni. Medicamentele le-am procurat repede cu ajutorul colegilor din Ministerul Învățământului și Ministerul Sănătății. Tratamentele făcute la Spitalul Municipal i-au prelungit viața cu încă 4 ani. Dumitru se pensionase din motive de sănătate, iar la 5 februarie 1980 și-a încredințat sufletul în mâinile Dreptului Judecător, lăsând în inima mea o mare durere. Era o despărțire de un suflet curat, drept și bun, de om smerit, răbdător, foarte credincios, cu dragoste de Dumnezeu și de cei bolnavi.”
- Veronica Uță, Revista Rost, Anul X, numărul 106 din februarie 2012, p. 32-33, material pregătit de Ioana Alina Dida, apud Fericiți cei Prigoniți
RO14BTRLRONCRT0356966001 (lei) | RO61BTRLEURCRT0356966001 (euro)
Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApppentru a primi postările noastre și acolo.
Istoria ilustrata a Transilvaniei
By: Ioan Bolovan, Ioan-Aurel Pop
Ardealul. Tinuturile de pe Olt. Tinuturile de pe Mures
By: Silvestru Moldovan
Dictionarul numirilor de localitati cu poporatiune romana din Ungaria
By: Silvestru Moldovan
Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat
By: Corvin Lupu
Oranki amintiri din captivitate
By: Dimitrie Bejan
Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale
By: Tiberiu Tudor
Mihai Eminescu despre Unitatea Românilor
By: Gică Manole
