Demonismul mediatic
Luând ca reper cuvintele marelui teolog Dumitru Stăniloae „credinţa nu este antiştiinţifică, dar ea respinge ideea că ştiinţa e totul; văzând mărginirea ei la cele materiale, nu putem reduce lumea la materie, sărăcindu-o”, am constat cu tristeţe, că persoane cu funcţii de răspundere pe linie de învăţământ în ierarhia Bisericii Ortodoxe, dau dovadă de o evidentă incultură pedagogică, de o argumentaţie derizorie atunci când sunt puşi în situaţia de a pleda pentru necesitatea predării religiei în şcoli. O astfel de incompetenţă şi diletantism se poate vedea, din păcate, şi la mulţi dintre profesori, ba chiar şi la inspectorii şcolari de specialitate. Aceleaşi probleme le descrie fără menajamente şi marele pedagog Constantin Cucoş în cartea sa „Educaţia religioasă”. Educaţia în spiritul valorilor religioase nu este numai o chestiune a clericilor ci şi a laicilor. Unde este vorba de educaţie trebuie să fie prezent şi pedagogul. Mediile de informare vizuală au influenţă nefastă asupra tinerilor drept pentru care educaţia religioasă compensează lipsa educaţiei familiale şi şcolare. Chiar dacă tindem către o societate democratică, un minim de cenzură axiologică şi deontologică trebuie să prezideze activitatea specifică de mediatizare. Nu se poate transmite orice şi oricum. Nu e drept şi moral ca mass-media să năruiască printr-un simplu gest ceea ce construieşte şcoala, familia, Biserica, etc. Şi instanţele mediatice trebuie să fie responsabilizate în perspectiva realizării unor sarcini educativ. Etalarea crimelor pe primele pagini de ziar, vizualizarea în detaliu a consecinţelor unui fapt criminal, produc un şoc psihologic cu urmări de multe ori imprevizibile şi întârziate asupra cititorilor, auditorilor sau telespectatorilor. Imaginile se sedimentează în străfundurile fiinţei noastre, generând tot felul de nevroze sau dereglări de comportament.[1] Iată deci care este rolul educaţiei religioase în şcolile româneşti.
Privind consecinţele lamentabile care decurg din practicarea unui învăţământ religios superfial, se poate concluziona că numai solidaritatea de concepţie şi de metodă a pecialiştilor pedagogi, dar şi teologi ne poate feri de alunecarea pe panta improvizaţiei şi derizoriului. Realizând un învăţământ religios de calitate ne putem lipsi de o religie degradată în credulitate şi superstiţie, astfel toate acestea degenerează în „forme hibride de magie măruntă şi religiozitate maimuţărită.”[2]
Demonismul mediatic[3]
Tendinţa de a demoniza mass-media, aparţine unor falşi ortodocşi din România. Ar trebui să ne întrebăm ce câştigăm cu această atitudine dacă nu găsim o alternativă viabilăpentru remedierea acesteia? Se observă că mass-media zilelor noastre a abdicat de la rolul educativ şi că promovează cu nonşalanţă desfrâul, divertismentul “estival” scâbros şi lasciv, muzica deşănţată, astrologia, vrăjitoria, teorii aparent stiinţifice despre lume şi viaţă, fenomenele U.F.O. şi paranormale, sincretismul religios şi, mai nou, învăţătura cultelor neoprotestante. Azi vulgaritatea şi prostul gust au devenit, din păcate, sinonime cu libertatea de expresie! “Asta cere publicul” se spune ca un pretext scuzabil, însă, fără doar şi poate, gusturile se mai şi educă. Dar să nu dăm vina doar pe comunicarea mediatică în sine, ea este, după cum îi spune şi originea, un “mijloc”, un… simplu mijloc. Cei ce alegem suntem noi, cei ce ascultăm radioul, cei ce privim la televizor şi cei ce citim ziare. Putem lupta, spre exemplu, împotriva unei aşa mari invenţii cum este televiziunea? E rău televizorul? El e doar un mijloc… Noi, cei ce alegem, alegem bine sau rău. Tot la fel, am putea spune că şi descoperirea hârtiei sau a tiparul sunt lucruri rele, căci se tiparesc puţine cărţi bune şi mult prea multe cărţi proaste. Nu este onest să-i învăţăm pe creştinii noştri să aibă discernământ, să aleagă ce-i bun de acolo “aşa cum albina culege nectarul din florile bune”? Parintele Teofil de la Sâmbata de Sus, în stilul său, spunea că, dacă televizorul nu-i stricat, este bun. Şi Părinţii Bisericii spuneau în acelaşi duh că nu vinul e rău, ci beţia, nu femeia e rea, ci curvia etc. Biserica se adresează prin excelenţă tuturor fiilor ei, nu doar unor enclave care detestă societatea deschisă şi demonizează mass-media…. Biserica nu ne îndeamnă să ieşim din societatea civilă, să întoarcem spatele lumii… Trebuie să trăim în lume, ca şi cum nu am face parte din ea în sensul pe care Sfântul Pavel, prin excelenţa deschis către lume, îl prezintă în Epistole când spune: Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutam pe aceea ce va sa fie (Evrei 13, 14). Acelaşi neînfricat Apostol afirma: Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, sezând de-a dreapta lui Dumnezeu; Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ (Coloseni 3, 1-2). Cum se face că tocmai autorul acestor versete, Sfântul Pavel, este prin excelentă un om al comuniunii şi comunicării, un om al lumii? Evident că, cine traieşte în cetate şi întoarce spatele lumii reale, cine rămâne indiferent sau impasibil faţă de cele ce se întamplă în lume, trădează puţina iubire faţă de oameni (excepţie făcând monahii care au părăsit lumea nu pentru că au detesta-o, ci chiar din dragoste pentru ea; mulţi cred, pe bună dreptate, că pentru rugaciunile lor Dumnezeu mai ţine lumea). De aceea, cred că se cuvine să ne călăuzim după Sfântul Pavel, căci el mărturisea cu dragoste Evanghelia pe pământ şi inima îi era permanent la Cer. Este adevărat, după cum afirma şi Danion Vasile, că “mass-media este Evanghelia zilelor noastre; este lumina după care se călăuzesc masele de oameni care aşteaptă vestea cea bună a fericirii pământeşti”[4].
E o realitate. Totul se învârte azi în jurul comunicarii mediatice. Ea e o forţă ce nu ar trebui să o mai neglijăm, ea formează, ea creşte tinerii de azi. Nu câştigăm nimic dacă o demonizăm. Dacă ochii şi urechile a milioane de români sunt îndreptaţi spre presa, radio şi televiziune este şi datoria noastră, a celor ce mărturisim după putere Cuvântul Mântuitorului, de a veni şi pe acest drum în întampinarea acestora mici pentru care Hristos a murit. Bineinţeles că Evanghelia trebuie să fie vestită pe calea tradiţională a pastoraţiei; predica se ţine de la amvon, catehizarea se face în biserică şi la orele de religie, dar nu ne mai putem îngadui să ignoram acest mijloc prin care Cuvântul lui Hristos poate ajunge la oamenii ce-şi spun: “nu le am p-astea cu Biserica”… Chiar dacă aceste șabloane sunt necesare pentru transmiterea mesajului evanghelic se poate spune astfel, că Biserica lui Hristos trebuie să mergă dincolo de tipare și coduri, să găsească căile accesilile pentru sufletele credincioșilor în funcție de pregătirea lor intelectuală și fondul lor sufletesc.
Urmăriți Glasul.info și pe Google NewsIonel Cioabă, 14 februarie 2014
[1] Constantin Cucoş, Educaţia Religioasă, Ed. Polirom, 1999, pag 115
[2] Ibidem, Mircea Eliade, Sacrul şi profanul
[3] articol publicat în sǎptǎmânalul Polemika, an IV, nr 150, 14-20 august 2009,
[4] Laurenţiu Dumitru, Tinerii pe calea Întrebărilor, apud.Danion Vasile, Cartea nuntii. Cum sa-mi intemeiez o familie?, Editura Nemira, 2003, p. 101 (reeditata şi la Editura Egumenita).
Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApppentru a primi postările noastre și acolo.
Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat
By: Corvin Lupu
Oranki amintiri din captivitate
By: Dimitrie Bejan
Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale
By: Tiberiu Tudor
Mihai Eminescu despre Unitatea Românilor
By: Gică Manole
