29 iulie 1859 – O convenție discretă, dar strategică: Cuza și Kossuthiștii – o alianță neștiută pentru dezvoltarea Principatelor Române
În vara anului 1859, într-o Europă în fierbere, aflată la granița dintre imperii și idealuri, se semna la Torino un document rar și profund semnificativ pentru istoria modernă a românilor. Pe data de 29 iulie, Alteța Sa Domnitorul Alexandru Ioan Cuza încheia, prin trimisul său Ioan Bălăceanu, o convenție secretă cu Directorul Emigrațiunii Maghiare Kossuthiste, condus de revoluționarul maghiar Lajos Kossuth, alături de Ladislau Teleki și generalul Klapka, nume sonore ale revoluției maghiare.
Această înțelegere între Principatele Unite și exilații maghiari venea într-un context delicat: Imperiul Austriac privea cu suspiciune unirea Moldovei cu Țara Românească, iar revoluționarii europeni căutau în continuare breșe pentru reluarea marilor mișcări naționale eșuate în 1848.
Un împrumut de arme cu potențial exploziv
Convenția prevedea „împrumutarea” a 10.000 de puști și o mare cantitate de muniții și echipamente militare, aflate în posesia Directorului național maghiar, cu destinația „pentru Principatele Dunărene”. În schimb, Cuza își lua angajamentul ca, în termen de doi ani, aceste arme să fie returnate dacă Ungaria ar fi avut nevoie de ele pentru recâștigarea independenței.
Practic, românii și maghiarii revoluționari, deși despărțiți adesea de conflicte istorice, încheiau un pact de neagresiune și cooperare discretă, animat de dorința de a slăbi puterea imperială austriacă și de a-și asigura libertatea națională.
Diplomație tăcută, voință de fier
Ce este remarcabil în această convenție este moderația și inteligența strategică a lui Cuza, care acceptă acest „împrumut”, dar impune o serie de clauze esențiale, armele nefolosite trebuiau să rămână sub pază românească, dar sub observația unui agent numit de Directorul maghiar, acest agent nu putea dispune de arme fără aprobarea expresă a Domnitorului român. Se stipula clar că nicio armă nu putea fi folosită pentru interese politice în Principate, ci doar pentru libertatea Ungariei.În caz de dizolvare a Directorului maghiar, se recunoștea un mecanism legal de predare a controlului către un succesor recunoscut.
O punte între revoluții și națiuni
Deși adesea istoria româno-maghiară e văzută prin prisma rivalităților și confruntărilor, această convenție demonstrează o altă fațetă: cooperarea între două popoare care aspirau la libertate, demnitate și autodeterminare, într-o Europă dominată de imperii.
De asemenea, gestul lui Cuza arată deschiderea diplomatică a Principatelor Române spre relații internaționale mature, chiar înainte de obținerea independenței depline. El folosește armele nu pentru război, ci pentru a construi o rețea regională de sprijin reciproc între popoarele asuprite.
Un episod uitat, dar esențial
Astăzi, când ne gândim la unificarea românilor și la lupta pentru independență, rar se amintește acest episod diplomatic de la Torino, o înțelegere scrisă, semnată cu echilibru, între români și emigrația maghiară revoluționară.
Este un fragment de istorie ce merită redescoperit, ca dovadă că în momentele cheie ale destinului național, curajul, rațiunea și deschiderea către celălalt pot fi arme mai puternice decât orice tun sau baionetă.
29 iulie 1859, o zi în care Alexandru Ioan Cuza, domn al unui stat tânăr, se dovedea și un om de stat înțelept, vizionar și pregătit să negocieze cu lumea.
