Pe 20 august 1907 pãrintele Lazăr Iernea a fost amendat cu 100 coroane pentru cã a îndemnat poporenii din Ciumești sã ținã la limba lor româneascã.
Lazăr Iernea (n. Sintea (azi în județul Arad) 18 martie 1844 – m. 11 septembrie 1909, Ciumești, Satu Mare) a fost un preot patriot român din zona Satu Mare, prigonit de către unguri pentru că apăra limba română și drepturile identitare și naționale ale românilor, ctitorul bisericilor din Bicãu și Iegheriște. A fost supranumit santinelă a românismului în părțile sătmărene.
În zorii veacului al XX-lea, când românii din Transilvania și din nord vestul României de azi erau supuși presiunilor sistematice de maghiarizare, un preot din Ciumești, județul Satu Mare, s-a ridicat ca un adevărat apărător al credinței și al neamului său. Numele său era Lazăr Iernea, născut la 18 martie 1844 în satul Sintea din județul Arad, un om al Bisericii dar și al națiunii, care și-a pus toată viața în slujba limbii și a demnității românești.
La 20 august 1907, părintele Iernea a fost amendat cu suma de 100 de coroane de către autoritățile maghiare pentru „vina” de a-și fi îndemnat enoriașii din Ciumești „să țină la limba lor românească”.
Într-o epocă în care stăpânirea străină încerca să șteargă orice urmă a identității românești prin școală, administrație și chiar în biserică, glasul acestui protopop era un adevărat strigăt de veghe. Faptul că a fost pedepsit arată nu slăbiciunea lui, ci tăria cu care își îndeplinea misiunea: aceea de a rămâne santinelă a românismului în părțile sătmărene.
Însă faptele sale de jertfă nu s-au oprit aici. Încă din 1885, în cadrul adunării generale a ASTREI, părintele Iernea a votat împotriva introducerii unui impozit menit să finanțeze învățarea obligatorie a limbii maghiare. În 1896, episcopul Mihail Pavel l-a numit protopop onorar și asesor consistorial, recunoscând în el un om de neclintit în zelul său preoțesc și național.
În 1903, a mers împreună cu alți preoți sătmăreni la Lugoj pentru a-l saluta pe noul episcop de Oradea, dr. Radu, semn al solidarității și unității clerului românesc din Transilvania. Tot în același an, la 3/16 septembrie, a fost interogat de Tribunalul din Satu Mare, împreună cu 32 de săteni, pentru că îi încuraja pe români să nu se plece poruncii de a-și lepăda limba strămoșească.
Ctitor al bisericilor din Bicǎu și Iegheriște, părintele Lazăr Iernea nu a fost doar un preot, ci un adevărat apărător al neamului său. Moartea sa, la 11 septembrie 1909, la Ciumești, a lăsat în urmă nu doar zidiri de piatră, ci și o zidire sufletească trainică, întărită prin pilda curajului și a dăruirii pentru românism.
Astfel, ziua de 20 august 1907 rămâne o filă de jertfă în istoria noastră, când un slujitor al altarului a fost pedepsit pentru că a spus ceea ce fiecare român știa în adâncul inimii sale: că limba românească este sufletul neamului și că a o apăra înseamnă a apăra însăși ființa noastră națională.
Astăzi, la peste un veac de la acel incident, numele lui Lazăr Iernea merită a fi rostit cu cinste, alături de toți acei preoți și cărturari care, prin credință și prin cuvânt, au ținut aprinsă flacăra românismului în vremuri de grea încercare.
