1 Septembrie 1940 – Strigătul ostașului român pentru apărarea hotarelor
În toamna zbuciumată a anului 1940, România se afla prinsă în cleștele marilor puteri, iar sfâșierea granițelor ei de către dictatele străine aducea amar și durere în sufletul fiecărui român. Pierderile teritoriale din acel an negru au lăsat în urma lor nu doar pământ răpit, ci și răni adânci în conștiința națională.
La 1 septembrie 1940, Secția N.S.D.A.P. din România transmitea la Berlin un raport care surprindea o realitate grăitoare: în rândurile armatei române se născuse un curent puternic, o dorință arzătoare de a apăra cu arma hotarele țării. Ofițerii și soldații, umiliți de pierderile dictate fără voia lor, nu mai suportau gândul înfrângerii și al resemnării. În adâncul cazărmilor, în șoaptele ședințelor de front, în inimile tinerilor cu tricolorul la chipiu, mocnea aceeași credință: România trebuia apărată!
Acest raport, ajuns la urechile străinilor, este astăzi o dovadă vie a spiritului de sacrificiu al armatei române. Nu era vorba doar de datoria față de neam sau de stat, ci de o chemare sfântă a pământului strămoșesc. Ostașul român simțea că, fără hotarele sale, fără libertatea de a-și păzi vetrele, nu mai putea exista ca neam.
Istoria a reținut suferința acelui septembrie, dar a consemnat și bărbăția tăcută a celor care, chiar în momente de slăbiciune politică, n-au încetat să viseze la o Românie întreagă și neatinsă. Raportul către Berlin arată limpede: nu s-a stins niciodată focul din sufletul soldatului român, chiar și atunci când conducătorii au fost constrânși la compromis.
Astăzi, privind înapoi, putem spune cu demnitate că jertfa și curajul soldaților noștri au fost temelii pe care s-a sprijinit renașterea României în anii următori. Faptele lor ne amintesc că dragostea de țară nu se negociază și că, oricât de grele ar fi vremurile, poporul român are în inima sa puterea de a înfrunta furtunile istoriei.
„Cu arma în mână sau cu pieptul gol, românul nu s-a plecat niciodată în fața celor ce i-au râvnit pământul.”