8 Septembrie 1944 – Preotul maghiar din satul Ozd predă trupelor maghiare doi ciobani români, care duşi la Luduş sunt executaţi prin împuşcare şi îngropaţi

8 Septembrie 1944 – Jertfa de la Luduș, jud. Mureș

Istoria neamului românesc este plină de momente de durere, dar și de pilde de demnitate și jertfă. Un astfel de episod, prea puțin cunoscut astăzi, s-a petrecut la 8 septembrie 1944, în inima Ardealului, la Luduș, județul Mureș.

În acele zile tulburi de război, când frontul se muta spre vest, iar trupele horthyste încercau cu disperare să-și mențină dominația asupra Ardealului de Nord, românii din satele mureșene trăiau clipe de teroare și umilință. Două destine românești aveau să fie frânte atunci, pentru simplul fapt că erau români și nu au renunțat la rădăcina lor.

La Ozd, sat cu populație mixtă, preotul maghiar al locului, în loc să fie păstor de suflete și om al păcii, alege să se facă unealtă a urii etnice. El îi predă trupelor horthyste pe doi ciobani români, oameni simpli, truditori ai gliei, care nu făcuseră altceva decât să-și poarte turmele pe câmpurile moștenite din străbuni. Cei doi sunt duși la Luduș, acuzați pe nedrept, judecați sumbru de gloanțe și executați fără milă. Fără cruce, fără cântare, sunt aruncați într-o groapă, ca și cum viața lor nu ar fi avut nici o valoare.

Iată cum era redat tragicul incident în presa românească a vremii:

“1944 LUDUŞ, jud. Mureş -8 septembrie 1944-, preotul maghiar din satul Ozd predă trupelor maghiare doi ciobani români, care duşi la Luduş sunt executaţi prin împuşcare şi îngropaţi.La 8 septembrie 1944, satul Ozd, județul Târnava Mică interbelic, azi județul Mureș, preotul maghiar din localitate predă trupelor maghiare doi ciobani români. Aceștia au fost duși sub escortă în orașul Luduș, unde au fost executați prin împușcare”

Dar pentru noi, românii, viața lor are valoare și jertfa lor are rost. Acești ciobani anonimi, victime ale trădării și ale urii, devin simboluri ale rezistenței românești în fața unui regim de ocupație care nu ezita să lovească în cei nevinovați. Ei sunt frați de suferință cu sutele și miile de români uciși în acele vremuri, de la Ip și Treznea până la Sărmașu și Moisei.

Ludușul de astăzi trebuie să-și amintească mereu că pământul pe care calcă e stropit de sângele martirilor români. Datoria noastră este să nu lăsăm ca numele lor să fie îngropat în uitare, așa cum trupurile le-au fost îngropate atunci, în grabă și fără cinste.

Astăzi, la peste opt decenii de la acele cumplite clipe, să-i pomenim pe cei doi păstori ai neamului nu cu lacrimi de neputință, ci cu jurământ de veghere: că nu vom mai îngădui niciodată ca pământul românesc să fie călcat de străini care să ucidă, să dezrădăcineze și să umilească.

Din suferința lor se naște puterea noastră. Din sângele lor curge datoria noastră. Și din amintirea lor se înalță chemarea către unitate națională și apărarea veșnică a Ardealului românesc.

Cinste veșnică ciobanilor români martirizați la Luduș în 8 septembrie 1944!