20 Ianuarie 1920 – Guvernele României, Cehoslovaciei și Regatului sârbilor, croaților și slovenilor cer Conferinței ambasadorilor să interzică revenirea pe tronul Ungariei a habsburgilor, subliniind că ei nu vor tolera o asemenea tentativă
La 20 ianuarie 1920, România, alături de Cehoslovacia și Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, a transmis Conferinței Ambasadorilor un mesaj ferm și lipsit de echivoc: revenirea Habsburgilor pe tronul Ungariei era inacceptabilă. Poziția comună a acestor state tinere, consolidate prin jertfă și voință națională, exprima apărarea hotărâtă a noii ordini europene născute din victoria dreptului popoarelor la autodeterminare.
Pentru România, această luare de poziție era mai mult decât un act diplomatic; era o garanție de securitate și demnitate națională. După Marea Unire din 1918, stabilitatea regională și respectarea tratatelor deveniseră condiții esențiale pentru pace. Orice tentativă de restaurare habsburgică risca să redeschidă rănile trecutului imperial și să submineze echilibrul obținut cu greu.
Mica Înţelegere (cunoscută şi sub numele Mica Antantă)
“Mica Înţelegere (cunoscută şi sub numele Mica Antantă) a fost o organizaţie politică defensivă, o alianţă între Cehoslovacia, Regatul Iugoslaviei şi Regatul României, formată în 1920 și 1921, pentru a se apăra de revizionismul maghiar (în urma Tratatului de la Trianon care prevedea că partea de nord a Republicii Croația și Voivodinei intrau în cadrul Regatului Sârbilor, Slovacia și Rutenia – azi Regiunea Transcarpatia din Ucraina – era cedată Cehoslovaciei, iar Transilvania și partea răsăriteană a Banatului reveneau României) și pentru a împiedica întoarcerea la putere a Casei de Habsburg.
Mica Înțelegere, inițiată de ministrul de externe al Cehoslovaciei, Edvard Beneš, ca organizație de securitate regională, a apărut prin semnarea succesivă de convenții bilaterale de alianțe între Cehoslovacia și Iugoslavia (14 august 1920), România și Cehoslovacia (Convenția de alianță defensivă româno-cehoslovacă, 23 aprilie 1921) respectiv România și Iugoslavia (7 iunie 1921).”
Referitor la aceste tratate, omul politic Take Ionescu se simțea dator să explice astfel semnarea tratatelor de către România:
„Un război nu se termină cu semnarea tratatelor de pace. El se continuă chiar în sufletele popoarelor, iar datoria oamenilor de stat este de a crea și menține o stare a lucrurilor care să convingă pe cei ce ar năzui să răstoarne ordinea nou stabilită de lipsa de sens și chiar de pericolul unei asemenea încercări” (Take Ionescu)
Solidaritatea dintre cele trei state a prefigurat spiritul Micii Înțelegeri: cooperare, vigilență și responsabilitate istorică. Prin această poziție comună, România a arătat că știe să-și apere interesele nu doar prin arme, ci și prin diplomație lucidă, punând mai presus de toate libertatea națiunilor și pacea durabilă în Europa Centrală.
