Ostilitatea romanilor faţă de formaţiunile statale getice din bazinul hidrografic al Dunării, din spaţiul carpato-balcano-danubiano-pontic, a început în momentul în care aceştia au înţeles că, în timp ce geții erau în măsură să-şi asigure, cu forţe proprii, mijloacele de supravieţuire din teritoriile pe care le ocupau, ei romanii, erau obligaţi să-şi procure elementele de subzistenţă prin jaf şi cuceriri armate din zonele limitrofe, intr-un final chiar si in Dacia, cucerind o parte a ei.
Edictul imperial din anul 303 condamnă cu vehemenţă pe adepţii noului cult religios creştin, ceea ce conduce la un puternic val de persecuţii din timpul domniei lui Diocleţian (284 – 305). Documentele istorice înregistrează un număr deosebit de mare de martiri, în vechiul teritoriu dacic din Dobrogea, din dreapta Dunării, la Tomis (Constanţa), Axiopolis (Cernavodă), Halmyris (Razelm), Dinogeţia, Noviodunum (Isaccea), Durostorum (Silistra).
Legenda lui Dacus – Danus şi cat de goţi au fost geţii?
Proclamarea, prin Edictul imperial de la Mediolanum, Milano, din anul 313, a libertăţii de credinţă şi a egalităţii în drepturi, pentru toţi creştinii din Imperiul roman, face ca persecuţiile împotriva acestora să înceteze.
În anul 325, Constantin cel Mare (324 – 337), protector al creştinismului, instalat la Bizanţ ca unic suveran al Imperiului Roman, a convocat primul Conciliu Ecumenic, ţinut la Niceea, unde se pun bazele dogmatice, liturgice şi canonice ale bisericii creştine. Noua structură organizatorică ecleziastică este baza viitorului ortodoxism, cu specificul propriu de conducere autocefală a bisericii.
Cand puterea politica a Romei isi pierde importanţa, structura superioară ecleziastică, a vechii religii păgâne, adoptă creştinismul sperând să’şi păstreze, totuşi, o anume notă de independenţă. În anul 330, noile reforme constituţionale fac ca senatele din Roma şi din Constantinopol să devină simple consilii orăşeneşti.
Goţii (daca ei nu au fost getii), războinici instalaţi în teritoriul dacic de la nord de Dunăre, după ce s’au aliat cu dacii localnici au preluat conducerea ostilităţilor militare împotriva Imperiului Roman de la sudul Dunării. Confruntarea l’a determinat pe împăratul Constantin cel Mare să încheie cu aceştia o pace, în anul 332, pentru o durată de 30 de ani, în care conflictele armate încetează. Alianţa dacilor cu goţii nu este bine văzută de Roma ecleziastică.
Urmăriți Glasul.info și pe Google NewsPerioada de dominaţie romană în Dacia de la nord de Dunăre şi ultimele persecuţii religioase de după anul 303, la care au fost supuşi locuitorii din Dobrogea, din Scytia Minor, i’a îndepărtat pe daci de Roma şi i’a făcut să se apropie mai mult de noile structuri religioase de la Constantinopol.
În plan religios, una din acuzele grave pe care Roma creştină ecleziastică le aduce celor de la Constantinopol este că aceştia, pe baza curentului “origenist”, ar fi adoptat câte ceva din elementele de dogmă proprii religiei geto-dacilor.
Ca exemplu Silviu N. Dragomir îl citează pe teologul alexandrin Origene, apologet creştin (185 – 254 e.n.) care, apărându’şi opţiunile “împotriva lui Celus”, consemnează:
“Apoi, fiindcă noi creştinii cinstim pe cel prins şi mort, el crede că noi am făcut la fel ca geţii, care îl cinstesc pe Zamolxe”.
Rezultă că ostilitatea faţă de tot ce era de sorginte dacică, chiar şi cu privire la practica religioasă, dăinuia mai de mult, de dinainte de oficializarea religiei creştine din 325.
Mircea Eliade remarcă concludent că: “Nemurirea getică devine nemurire creştină…”.
Simion Mehedinţi precizeaza că strămoşii noştri autohtoni geto-daci au fost “pe jumătate creştini înainte de a se fi ivit Hristos pe pământ”.
Nemaiavând acces la forţa armată, care acum era dirijată din noua capitală a imperiului, structura ecleziastică de la Roma, de după anul 325, îşi consolidează mai mult poziţia politică, înţelegând să stăpânească prin religie, ceea ce până atunci rezolvaseră cu forţa armelor.
S-a încercat o apropiere şi cu dacii de pe ambele maluri ale Dunării, dar dacii care adoptaseră creştinismul direct de la sursă, datorită şi poziţiei geografice mai apropiate de Constantinopol, au refuzat să colaboreze cu trimişii Romei, în care au recunoscut atât pe reprezentanţii militarilor pe care’i alungaseră cu cca o jumătate de veac în urmă, cât şi pe continuatorii clericilor, care dirijaseră măsurile de represiune a fraţilor lor din dreapta Dunării, din Scytia Minor.
Refuzul dacilor de a colabora cu Roma însemna şi refuzul cooperării economice, căci aici în Dacia era principalul izvor de resurse alimentare şi de subzistenţă. Astfel Roma este împinsă spre măsuri extreme.
Ca urmare, structura ecleziastică de la Roma, refuzată de daci, înţelege să’i pedepsească pe aceştia interzicând cu stricteţe până şi pronunţarea numelui de dac şi de Dacia, începând din vremea împăratului Iulian Apostatul (361 – 363). Chiar şi Traian este pus la index de biserică, ca persecutor al creştinilor.
Iulian Apostatul a fost primul care a înlocuit denumirea etnică de geţi cu cea falsificată de goţi, pe baza prezenţei vremelnice, de moment, dar reale, a goţilor în zonă. Împăratul Iulian Apostatul, deşi de acord cu interdicţia de utilizare a denumirilor de dac şi de Dacia, şi-a câştigat titulatura datorită stării de conflict cu biserica, deoarece încercând să renunţe la creştinism, ia o serie de măsuri anticreştine (a redeschis templele păgâne şi a dat un edict de toleranţă pentru păgâni, donatişti şi evrei) fapt care i’a adus cognomenul de “Apostata”.
Măsurile au fost revocate la moartea sa (363). Interdicţia de utilizare a denumirilor de dac şi de Dacia a presupus şi a condus şi la scoaterea din circulaţie a scrierilor anterioare, cu referire la daci, situaţie care a făcut să dispară din operele din antichitate a peste 200 de referiri a numeroşi autori greci şi romani, dintre care cei mai importanţi au fost: Ablaviu, Claudius, Aelianus, Lucius Ampelinus, Apianus, Caniniu, Arian, Aristotel, Cassiodorus, Dio Cassius Coceianus, Cezar, Dio Crisostomos, Cicero, Clemens din Alexandria, Criton, Demostene, Dexipp, Dio din Prusia, Dionisiu din Alexandria, Diodor din Sicilia, Eusebius din Cesareea, Iosephus Flavius, Frontius, Galen, Hellanicos, Herodot, Hesychios din Alexandria, Hieronimus, Horaţiu, Iordanes, Iulian Apostatul, Lactantius, Titus Livius, Lucan, Lucian din Samosata, Ammisnus Marcellinus, Meandru, Trogus Pompeius, Pomponius Mela, Ovidiu, Platon, Pliniu cel Bătrân, Plutarh, Prophyrios, Prosper, Ptolemeu, Rufinus, Sofocle, Solimus, Strabon, Suetoniu, Tacitus, Traian, Tucidide, Valerius Maximus, Vergilius, Xenophon. Primul care aplică această interdicţie este istoricul oficial al imperiului, Eutropius, care, la 364, spune că “dacii” nici nu mai există, că aceştia au dispărut din istorie când au fost cuceriţi şi învinşi de Traian.
Aflând de această formă de persecuţie, Eminescu scrie “Rugăciunea unui dac”, în anul 1879, în care redă miezul conflictului de la data când s’a hotărât interdicţia de a se mai folosi numele de Dacia şi de daci. Cu alte cuvinte, de atunci, de cu peste 135 de ani în urmă, Eminescu aflase de interdicţia impusă în secolul IV asupra utilizării denumirilor de dac şi de Dacia.
În 4 septembrie 476 e.n., cade Imperiul Roman de Apus. Ultimul împărat roman, Romulus Augustulus (475 – 476), este detronat de Odoacru, căpetenia mercenarilor germanici, care trimite la Constantinopol insignele imperiale ale fostului Imperiu Roman de Apus. Interdicţia de folosire a numelui de dac şi de Dacia se menţine cu stricteţe.
În anul 551 Iordanes, folosind cheia get-got, preia importante date istorice despre geto-daci în lucrarea sa “Getica”, intitulată şi “Despre originea şi faptele Geţilor”.
În dorinţa de a conserva date istorice condamnate la pieire, Iordanes, după ce ia cunoştinţă de Istoria Goţilor scrisă de Cassiodor (480 – 575 d.Hr.) în 12 volume, azi dispărută, pe care a lecturat’o, după spusele sale, în trei zile, adaugă la aceasta date din istoria geto-dacilor, despre a căror pomenire ştia că există interdicţia impusă de Roma ecleziastică.
Astfel, la istoria mai recentă a goţilor (dupa Iordanes, sosiţi în 235 d.Hr.), el include date din multimilenara istorie a geţilor declarând: “Am făcut în expunere unele adaosuri potrivite, din istorici greci şi latini, amestecând în cuprins, la mijloc şi la sfârşit, multe pe care le’am socotit utile”. Deşi intitulează cartea “Getica”, el atribuie întreaga istorie prezentată, goţilor.
Acea inversare de denumiri, get-got, a salvat de la cenzura vremii importantele informaţii din opera lui Iordanes, care’i priveau pe “daci” şi care astfel au fost preluate, menajate şi păstrate cu grijă de cei interesaţi, ca fiind mărturii de istorie antică a popoarelor germanice. Eroarea a fost înlăturată în 1853 de Iacob C. Grimm.
Cărturarul Heinrich Pantaleonis prezintă în “Cartea eroilor naţiunii germane”, tipărită la Basel între anii 1562 şi 1578, date istorice din Getica lui Iordanes şi le conferă contemporaneităţii. Dar referindu’se de la Zamolxe, la Burebista şi Deceneu, el evocă “eroi ai naţiunii dacice”, informaţii salvate astfel de crunta cenzură a vremii impusă de structura ecleziastică de la Roma.
Pentru conformitate, aveți aici un link unde puteți lectura cartea lui Panteleonis în format digital:
Teutscher Nation Warhafften Helden 1578 – ”CARTEA EROILOR NAȚIUNII GERMANE”
Scrisă în trei volume de Heinrich Pantaleonis, și’a propus să descrie “viața tuturor persoanelor germane de înaltă reputație”. În această lucrare tipărită la Basel 1578 au fost incluse și personalitățile geto-dacilor și ne lamurește și cine sunt ei: “…dergestalt haben fie der Scythen/Cimerien/Gothen/Gethen/Massagethen/Samagethen/Tirsagethen/Ostrogothen und Visigothen namen behalten…”(pag 46).
Cartea a fost realizată în două variante. Prima, în limba latină, cea de’a doua, “înmulțită și îmbunătățită” de autor, în limba germană, “încât și omul de rând să poată afla cu ușurință istoriile germane, de la începutul lumii și până la vreme arătată, prin persoanele reprezentate în ordinea ordinii”.
Lucrarea denotă o bună cunoaștere a textelor antice, cu rare scăpări sau inconsecvențe, fiind o compilație a textelor antice. Autorul rareori intervine în narațiunea antică, redată însă prin cuvintele sale, adăugând în general, elemente menite să facă legătura cu lumea germană, ori să dea culoare evenimentelor relatate.
SURPRIZELE ISTORIEI – FRAȚII NOȘTRI DE LA RIN
Acum doi ani s’au implinit 100 de ani de la aparitia operei ”DACIA PREISTORICĂ” scrisa de marele erudit NICOLAE DENSUȘIANU si apărută în anul 1913, parintele protoistoriei romanesti, autor marginalizat si la ora actuala de catre ,,specialistii” nostri, considerat drept autor de SF-uri istorice, unii din invidie iar altii din incapacitatea de a-l intelege.
Este o lucrare dificila si ca de altfel si la Eminescu si fiindca tot pomenind de genialul poet, cineva spunea ca il vede pe Eminescu undeva sus, alaturi de Dumnezeu; ei bine, acolo este si locul lui Densusianu, un alt geniu al poporului roman. Vorbind despre raspandirea poporului pelasg in nord-vestul Europei, N. Densusianu afirma:
,,Cea mai veche populatiune a Germaniei mari sau barbare, care se intindea de la Rhen (Rin) până in Vistula si cuprindea totodata peninsulele numite astazi Danemarca, Suedia si Norvegia, au format-o arimii”. ,,…Armis sau Hermes, interpretul zeilor, dascalul cel genial al lumii vechi, autorul alfabetului si al astronomiei,”… era ,, marele parinte al gintii arimice de la Carpați”.
Desigur ca la prima vedere , afirmatiile marelui erudit par simple fabulatii, mai ales pentru sfertodocți. Surpriza si confirmarea vine însă de la un autor german, Heinrich Pantaleonis, de origine elvețiana, nascut la Basel, 13 iulie 1522, care a trăit cu aproximativ patru secole înaintea lui Densușianu, care în lucrarea “CARTEA EROILOR NATIUNII GERMANE”, tipărită la Basel între anii 1562-1578, realizata în doua variante, una in latina iar alta in germana, în ideea că ,,si omul de rand să poată afla cu usurinta istoriile germane de la începutul lumii si pana la vremea arătată prin persoanele reprezentate in ordinea ordinii”, descrie ,,viața tuturor persoanelor germane de înaltă reputație…, care… prin virtutile lor, prin marea lor autoritate… au impodobit si au facut mare patria”.
Si ceea ce este mai socant, pentru noi desigur, probabil că pentru germani , nu, este faptul ca printre ,,personalitatile care au facut mare patria” (germană) îi gasim pe strămoșii noștri: Dacus – Danus – von Daco (pag 28), Zamolxis (pag 76), Deceneas – Diceneus (pag 77, 106), Anthimus der Gothen Konig (pag 77), Antheas der Gethen Konig (pag 86), Sitalchus (pag 87), Dromgethes der Gothen Konig in Scythia (pag 92), Boerobist – Berobista Konig in Teutschem Land (106, 111), Schorio, Cotiso der Dacier Konig (pag 113), Comosicus, Bathon în Pannonia, Coryllus der Gothen Konig in Scythia (pag 121), Dorpaneus der Gothen Konig (pag 152) si inclusiv Decebalus der Dacier Konig (pag 154), toate aceste personalitati fiind descrise cu multa acuratete de catre autor care prezinta si cele mai importante evenimente din viata lor.
Foarte interesantă este descrierea primei personalitați, pe care istoria noastră a ignorat’o; este vorba de Dacus (Danus), ,,al treilea tovarăș al lui Tuiscon (zeu german, fiul cerului și al pământului), rege înzestrat cu mare seriozitate și pricepere si pe care Tuiscon l’a așezat în calitate de duce sa stăpânească țara de dincoace și de dincolo de Istru, de asemenea spre miază-noapte, până la Sarmația.
După aceasta a condus un mare popor al dacilor către marea germana (Marea Baltică) și la popoarele de miază-noapte și la insule si după parerea unora a constituit pe denmarci sau danezi… Vechii locuitori ai acestei țari s’au numit cimbrii sau cimmerieni. S’a stabilit însă ca țara pe care au locuit’o mai întâi, numita de la Dacus, Dacia, formează în ziua de astazi Marea Valachie…” (la 1578 când e scrisă cartea !).
Avem așadar o confirmare a originii numelui de Danemarca (de la Danus), dar și a Danubiului (cele doua fluvii care uda-traverseaza țara lui Dan; u-a uda, bius, biss-doi).
Orice comentariu e de prisos; ar mai trebui totuși amintit că tradiția pune construirea cetății Sarmisegetusa pe seama regelui Sarmis (Armis, Hermes ) considerat a fi patriarhul sarmaților, popor considerat ulterior, de catre istorici, de neam germanic (?), din care iși revendică originea polonezii, deși Densușianu demonstrează destul de clar că sarmații (sarmii, armii sau arimii) erau de fapt pelasgii carpatici.
Tot din Carpați se trag și massa-geții (geții cei mari), a căror stăpânire s’a întins până în peninsula coreeană, numiți ulterior de catre istorici, alani (popor germanic). Dar, atâta timp cât istoricii noștri tac, cred că vom mai aștepta destul de mult pentru a oficializa adevărul istoric și clarificarea definitivă a confuziei geți-goți. Poate într’o zi vom ieși din zodia lui Trevonian care a spus: “Propaganda învingătorilor devine istoria învinşilor”.
Cartea a fost realizată în două variante. Prima, în limba latină, cea de’a doua, “înmulțită și îmbunătățită” de autor, în limba germană, “încât și omul de rând să poată afla cu ușurință istoriile germane, de la începutul lumii și până la vreme arătată, prin persoanele reprezentate în ordinea ordinii”.
Lucrarea denotă o bună cunoaștere a textelor antice, cu rare scăpări sau inconsecvențe, fiind o compilație atextelor antice. Autorul rareori intervine în narațiunea antică, redată însă prin cuvintele sale, adăugând în general, elemente menite să facă legătura cu lumea germană ori să dea culoare evenimentelor relatate.
Cred că Panteleonis, contrar opiniei eronate ale unor istorici și unor neaveniți, nu face nicio confuzie între geți și goți, în epocă circulând ambii termeni și după cum chiar el arată, între geți, goți, sciți, cimerieni, masageți, samogeți, tissageți, tyrageți, ostro-goți și vizi-goți, nu sunt diferențe, sunt doar nume ale aceluiași mare popor împărțit în ginți.
Singura slăbiciune care ne-o demostrează este apartenența sa etnică la ginta germană, ceea ce-l duce să revendice evident, subiectiv, apartenența tuturor eroilor la națiunea germană. Ceea ce mă face să cred că polonez fiind, eroii cărții sale ar fi aparținut evident națiunii poloneze, sau rusești dacă era născut la Moscova.
Eroare elementară pentru oricare alt autor sau istoric, care atribuie identități unor popoare medievale, după limbile vorbite de fiecare națiune și care sunt sedimentate de vocabulare reînnoite, urmare împrumuturilor, descoperirilor tehnologice, sau adoptării de alfabete sau gramatici noi.
Aceste schimbări duc în timp la formarea unor culturi regionale, a etniilor moderne și implicit la noile state moderne create pe osatura fiecărei noi etnii și acociate limbii vorbite pe un teritoriu determinat de circulația ei. Originea națiunilor europene rămâne însă, acceași, filonul getic de la Marea Neagră.
Că românii și germanii, sunt înrudiți nu o spune doar Pantaleonis, prin alăturarea tuturor eroilor acestor neamuri antice și medievale, ci și genetica modernă. Georgeta Cardoş și Alexander Rodewald, în cartea Genomul uman, Cercetări de paleogenetică moleculară la populaţiile vechi din Epoca Bronzului şi a Fierului de pe teritoriul României – evidenţierea relaţiilor genetice cu populaţia românească şi alte populații europene actuale, scoate printre altele în evidență, similitudinile genetice între românii și germanii moderni (vezi diagrama):
”…Analiza datelor de ADNmt şi nuclear corespunzătoare indivizilor din populaţia veche din Epoca Bronzului şi a Fierului de pe teritoriul României în comparaţie cu populaţiile europene actuale a relevat următoarele: variabilitate genetică redusă, atât la nivel mitocondrial cât şi la nivel nuclear, în cadrul populaţiilor vechi din Epoca Bronzului şi a Fierului de pe teritoriul României în comparaţie cu populaţiile moderne europene, inclusiv cu populaţia românească actuală; această variabilitate genetică redusă ar putea fi rezultatul unei organizări sociale şi culturale locale în grupuri mici, parţial izolate reproductiv….”
Ceea ce reiese cu claritate, în ceea ce privește populațiile actuale ale României și Germaniei, datorită migrațiunilor de’a lungul mileniilor, metoda aleasă de comparație (NEI) ne arată SIMILITUDINI ALE GENELOR noastre. Dar se observă pe diagramă că toate cele 9 populații alese pentru comparație au un trunchi comun: populațiile străvechi din epocile bronzului și fierului. Cu alte cuvinte, deși vorbim limbi diferite, ne înrudim genetic deoarece toți europenii se trag din același străvechi și mare neam getic.
Surse:
[1] Dacia Magazin, reader.digitale-sammlungen.de[2] thraxusares.wordpress.com
RO14BTRLRONCRT0356966001 (lei) | RO61BTRLEURCRT0356966001 (euro)
Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApppentru a primi postările noastre și acolo.
Istoria ilustrata a Transilvaniei
By: Ioan Bolovan, Ioan-Aurel Pop
Ardealul. Tinuturile de pe Olt. Tinuturile de pe Mures
By: Silvestru Moldovan
Dictionarul numirilor de localitati cu poporatiune romana din Ungaria
By: Silvestru Moldovan
Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat
By: Corvin Lupu
Oranki amintiri din captivitate
By: Dimitrie Bejan
Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale
By: Tiberiu Tudor
Mihai Eminescu despre Unitatea Românilor
By: Gică Manole
dovezile sunt multe ca gotii erau geti. am gasit in suedia(de unde au venit gotii) in fageras si boda portul popular ca si cel din romania. kulikowski a publicat in cartea sa (late roman and its cities) titulatura regelui euric(eruig, ervig) din spania care este: nunc tempore potentis getarum eruigii(ervigii) regis. deci titulatura regelui vizigot este de rege getarum. pe urma in cronica anglo saxona liber monstruorum scrisa in anglia de anglo saxoni in secolul XVII acestia il numesc pe regele din suedia hygelac al geatilor il numesc rex getarum si in cronica francilor apare rex gotorum. in italia si spania unde au fost gotii sunt costume populare ca in romania. cuvintele din biblia gotica ulfila sunt multe comune cu romana si latina si acestea care sunt comune cu romana nu se gasesc in nici o limba germana veche sau noua