Zoe Petre – o mincinoasa nerusinata si inca tolerata

Recent, a apărut un manual de istorie pentru clasa a XII-a, coordonat de istoricul (?) Zoe Petre. În această carte există un capitol mincinos şi duşmănos privind România şi „holocaustul“, în vremea în care ţara a fost condusă de Ion Antonescu. Se fac afirmaţii mincinoase, fără nici un fel de acoperire documentară. În continuare, prezint cîteva date privind situaţia populaţiei evreieşti, din timpul guvernării lui Ion Antonescu, indicînd, totodată, sursele de documentare, titlul lucrărilor, autorii, editurile şi anul apariţiei cărţilor.

Prezenţa evreilor pe teritoriul locuit de români datează nu de multă vreme, cu migrări masive doar în ultima sută de ani. Ei au fost primiţi cu toleranţă, au prosperat şi au început să domine financiar, dar reprezentînd, prin tradiţia şi religia proprie, un corp neasimilabil, străin de Interesele Naţionale ale României.

Zoe Petre – o mincinoasa nerusinata si inca tolerata

Cu toată toleranţa şi înţelegerea Poporului Român, în vremuri de restrişte evreii au avut o purtare neloială, ba chiar ostilă. În timpul Primului Război Mondial, în luna decembrie 1916, cînd armatele duşmane conduse de generalul Mackensen au ocupat o mare parte din teritoriul ţării, inclusiv Bucureştii, evreii s-au pus la dispozitia ocupantului, în calitate de ghizi, de fapt, de „cozi de topor“.

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApp pentru a primi postările noastre și acolo.


librarie.net

Erau colaboratorii Poliţiei Secrete germane în cercetările şi arestările care se operau, dirijau trupele de ocupaţie către familiile înstărite, incitîndu-i pe inamici la devastări şi fapte reprobabile. Ca urmare a denunţurilor evreilor au fost arestaţi fruntaşii vieţii politice care au rămas în Bucureşti şi au refuzat să colaboreze cu inamicul. Unii dintre ei erau bolnavi, alţii erau în vîrstă şi nu au putut să plece cu Guvernul, cu Regele, cu Parlamentul şi autorităţile, care s-au retras şi s-au stabilit în Moldova, pe micul teritoriu rămas încă liber al Regatului României.

Este dureros şi regretabil faptul că unii membri ai guvernului şi autorităţilor centrale, germanofilii din timpul neutralităţii, ascunzîndu-şi cu greutate satisfacţia catastrofei naţionale, se pregăteau să nu urmeze guvernul ţării şi pe rege în refugiul de la Iaşi.

Ei rămăseseră, totuşi, în Bucureşti pentru a înscrie în Epopeea Neamului paginile de ruşine pe care le-au cunoscut doar puţine alte popoare – francezii, de exemplu –, cu colaboraţioniştii Germaniei în Al Doilea Război Mondial! În cartea Impresii, păreri personale din timpul razboiului – jurnal zilnic, 13 august 1916-31 decembrie 1918, a lui Vasile Th. Cancicov, fost deputat în Vechiul Regat, la paginile 217-240, sunt scrise următoarele:

«Printre primii arestaţi de nemţi în Bucureşti au fost prof. Constantin Rădulescu-Motru, „omul Parlamentului şi takist“, deputatul Vasile Th. Canciov, „omul lui Take Ionescu“, deputatul Iancu Procopiu, directorul ziarului L’Independence Roumaine, „omul lui Brătianu“, chimistul Ştefan Minovici, Ionică Pilat (cumnatul primului-ministru), dr. Grigore Cantacuzino, Constantin Băicoianu, Paul Rădulescu, Ionel Protopopescu-Pache; Dem. Burileanu, profesor universitar, Ion Berindei, arhitect, dr. Constantin Cantacuzino, profesor universitar ş.a. Iniţial, komandatura germană hotărâse deportarea celor arestaţi în Anatolia. Ulterior, s-a revenit asupra acestei măsuri şi au fost deportaţi de către trupele germane în Bulgaria, în localitatea Trojan, dar numai o parte dintre cei arestaţi, printre care a fost şi profesorul Constantin Rădulescu-Motru» (vezi paginile 336, 337, 329, 290).

La intrarea nemţilor în Capitală, românii au fugit ori s-au ascuns. Numai evreii (cei peste 20.000) şi germanofilii, în majoritate străini, au ieşit în întîmpinarea trupelor inamice, oferindu-le sticle de vin, coniac, pîine, flori. Consternat de comportarea acestor oameni, Vasile Th. Cancicov s-a apropriat de un copil de vreo 12 ani, care împărţea ţigarete dintr-un coşulet.

„După ce compania germană a trecut, l-am întrebat de curiozitate:

–       De ce naţie eşti dumneata?

M-a privit cu dispreţ şi mi-a răspuns:

–       Eu nu sunt român, eu sunt evreu!“ (vezi paginile 207 şi 208).

Ura evreilor împotriva Poporului Român este mai veche. De ce atîta ură? Explicaţia este una singură. Evreii din toată Europa hotărîseră, încă din 1829, înfiinţarea Israelului european pe teritoriul Moldovei, de la Nistru pînă în Munţii Carpaţi: de aceea s-au opus cu înverşunare revenirii Basarabiei la Patria-mamă.

Numai că ruşii, care sunt un popor creştin-ortodox, ca şi românii, nu au admis aşa ceva. De fapt, aceşti evrei din Europa sunt, în cvasitotalitatea lor, evreii (ashkenazii), care nu sunt „evrei“ de neam din Palestina (sefarzii), ci urmaşi ai khazarilor – neamul turcic care a adoptat cultul mozaic, după anul 940 –, dar vor să fie consideraţi „evrei“ şi să se substituie evreilor autentici din Palestina; de aceea, între sefarzi şiashkenazi există un război surd, ocult, iar, de la o vreme, făţiş, chiar ostentativ şi, uneori, spectaculos, prin arderea drapelului Israelului  (cf. www.nkusa.org).

Evreii s-au dovedit atît de duşmănoşi încît Petre Carp, care rămăsese în Bucureşti pe timpul ocupaţiei germane, văzând cu ochii lui acest comportament antiromânesc, el, care apărase instalarea evreilor în ţară şi care susţinea împămîntenirea în bloc a lor, a declarat: „În ceea ce priveşte populaţia evreiască, trebuie să-mi revizuiesc total concepţiile“.

Evreii erau intermediari în relaţiile de exploatare a poporului român (vezi Constantin Kiriţescu, Istoria Războiului pentru Întregirea României 1916-1918, Editura Casa Şcoalelor, 1921, vol. 3). În luna iunie 1940, cînd Armata Roşie a ocupat Basarabia, Nordul Bucovinei şi Nord-Vestul judeţului Dorohoi, evreii au trecut de partea ruşilor, avînd, la fel, un comportament profund antiromânesc, de-a dreptul criminal.

Evreii aclamau intrarea sovieticilor în ţară, barau calea ostaşilor români în retragere, care aveau ordine să nu răspundă la nici un fel de provocări. Evreii îi provocau pe soldaţii şi ofiţerii români, supunându-i la tot felul de umilinţe: îi scuipau, îi dezbrăcau, îi dezarmau, îi stropeau cu apă fiartă şi excremente, le smulgeau epoleţii de pe umerii ofiţerilor, batjocorind, astfel, Armata Ţării în care trăiau şi duceau viaţa cea mai bună. (Le-o fi plăcînd, acum, să trăiască în Israel, în Fâşia Gaza, în Teritoriile Ocupate abuziv, unde se aruncă în ei cu pietre, se trage în ei cu gloanţe şi, uneori, chiar cu rachete sovietice la mîna a doua?! (Cf. Vasile I. Zărnescu, „Holocau$tul, evreii şi palestinienii“.) De-aia se grăbesc să vină, buluc, în România, ca să facă, acum, Israelul de rezervă?!

În acei ani, evreii au ucis soldaţi români, preoţi, învăţători, profesori, funcţionari şi chiar populaţie civilă. La intrarea în localităţi şi oraşe, ostaşii sovietici priveau nedumeriţi aceste scene de groază şi nu le venea să creadă că populaţia evreiască, ce trăise pînă atunci în bune relaţii cu românii, este capabilă de asemenea atrocităţi. În foarte multe cazuri au intervenit ostaşii sovietici şi i-au salvat – din solidaritate ostăşească, în primul rând –, pe militarii români. După încheierea ultimatumului dat de U.R.S.S. şi instaurarea regimului de teroare, evreii, în timpul ocupaţiei sovietice, persecutînd populaţia românească, deveniseră „mai ruşi decât ruşii“.

Comportamentul evreilor din aceste teritorii răpite i-a îngrozit pe militarii Armatei Roşii şi chiar pe conducătorii Uniunii Sovietice, avînd, ulterior, consecinte grave asupra evreilor din U.R.S.S. şi chiar din ţările care au căzut în sfera de influenţă sovietică. Evacuarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei a fost pentru Armată o adevarată ruşine că s-a lasat insultată şi atacată de evreii comunişti, fără a reacţiona (vezi arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond Marele Cartier General, dosar 3828).

Fostul prim-ministru Argetoianu spunea: „Nu toţi evreii sunt comunişti, dar toţi comuniştii sunt evrei“. De aceea a fost omorât la Penitenciarul de la Sighet, la 26 Ianuarie 1955 (în ziua lui de naştere), de faimosul gardian evreu poreclit „Pithecantropul“, după care i-au ţinut cadavrul vreo săptămînă în ghena de gunoi!

Crezând că sovieticii vor trece Prutul şi în România, mii de tineri evrei, diriguiţi de comunişti, s-au constituit în „soviete locale“ în oraşele din Moldova, pentru primirea invadatorilor, ca „eliberatori“. Au ocupat primăriile, prefecturile şi au atacat regimentele militare româneşti. În acest scop, la Dorohoi, evreii puseseră stăpînire pe prefectură, primărie şi pe cazarma regimentului de infanterie, alungînd ofiţerii şi sustrăgînd armament.

A trebuit să intervină Divizia a 7-a de la Roman, de care aparţinea regimentul: curajosul ei comandant, colonelul Iliescu, a rechiziţionat în grabă maşini şi căruţe şi s-a deplasat la Dorohoi, cu o formaţiune militară puternică, să restabilească ordinea şi securitatea.

Evreii din cazarma regimentului, văzînd această forţă militară, s-au refugiat cu armamentul sustras în cimitirul evreiesc şi, din spatele monumentelor funerare, trageau în militarii care-i urmăreau, iar militarii trăgeau în ei, rezultînd morţi şi răniţi – ceea ce evreii aveau să denumească „Pogromul din Moldova“, dar uită că ei au provocat o rebeliune care ar fi fost reprimată în orice ţară. În timpul terorii khazaro-staliniste de după 1945, colonelul Iliescu a fost torturat şi a murit în închisoarea de la Aiud.

Nu se spune un cuvânt despre REPUBLICA SOVIETICĂ SOCIALISTĂ BOTOŞANI, înfiinţată de evrei în Aprilie 1944. De altfel, în toate oraşele din Moldova se împuiseră khazarii. De exemplu, farsorul Teşu Solomovici se laudă, cu nostalgie, că s-a născut în „Focşaniul evreiesc“!

De aceea, după ce a scris tot felul de mizerii ideologice comuniste în presa din România, sub nume exclusiv româneşti, a „aliat“ în Israel, a făcut acolo serviciul militar şi alte servicii, apoi s-a întors în România să facă iarăşi „presă“, să scrie şi să rescrie cărţi şi să facă alte afaceri necurate. (Conform opiniei unor coreligionari de-ai lui, Teşu Solomovici a comis unele escrocherii şi în Israel, păcălindu-i inclusiv pe evreii lui. De aceea, unii chiar i-au tras o bătută zdravănă, ca pe maidan, încît nu mai are curajul să meargă pe „pămîntul făgăduinţei“!

Căci Talmudul impune ca evreii să îi escrocheze numai pe goimi, deci interzice categoric înşelarea unui evreu de către alt evreu, sub pedepsele cele mai severe. Vezi, în acest sens, cazul judecătorului evreu Goldstein, în cartea d-lui Ion Coja, MARELE MANIPULATOR şi asasinarea lui Culianu, Ceauşescu, Iorga, Editura Naţiunea, 2012, pag. 143). În acest context, facem şi presupunerea că acest judecător Goldstein o fi fost rudă cu anarhistul terorist Max Goldstein, care, în 1920, a pus o bombă în clădirea Parlamentului României, ucigîndu-i pe ministrul Justiţiei, Dimitrie Greceanu, pe senatorii Demetriu Radu şi Spirea Gheorghiu şi rănindu-i pe alţi 12 parlamentari, printre care pe preşedintele Senatului, generalul Constantin Coandă!

Crimele, atrocităţile, excesele evreilor i-au determinat pe mulţi intelectuali, oameni politici şi oameni de stat din România şi din alte state să protesteze împotriva acţiunilor lor. Chiar istoricul Nicolae Iorga nu a mai rezistat, văzînd adevăratele dimensiuni ale tragediei, şi a publicat, în numărul din 6 iulie 1940 al ziarului Neamul Românesc, fulminantul articol intitulat „De ce atîta ură?“, din care menţionez un pasaj:

„Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi toleranţa noastră. Am acceptat acapararea şi stăpînirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor de ucigaşi sangvinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins tîrguri, şi oraşe, şi sate. Fraţii noştri îşi părăseau copii bolnavi, părinţii bătrîni, averile agonisite cu trudă. În nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvînt bun, măcar de o fărîmă de milă. Li s-au servit numai gloanţe, au fost sfîrtecaţi cu topoarele, destui dintre ei şi-au dat sufletul. Li s-au smuls hainele şi li s-au furat ce aveau cu dânşii, ca, apoi, să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic“ (cf. Gabriel Constantinescu, Evreii în România, Editura Fronde, Alba Iulia – Paris, 2000, pag. 184).

Pentru faptele lor antiromâneşti deosebit de grave, unii evrei au fost pedepsiţi, iar alţii, consideraţi elemente duşmănoase Statului Roman, au fost duşi peste Nistru, ceea ce ar fi făcut oricare alt stat. În privinţa vieţii evreilor autohtoni în timpul războiului, grăitoare sunt mărturiile refugiaţilor evrei din Polonia. Printre evreii refugiaţi s-au remarcat rabinii din Polonia: Roja Corteac şi, în special, Aba Cubner.

Cubner şi-a exprimat uimirea văzînd o comunitate evreiască atît de numeroasă, care se ocupa cu comerţ şi afaceri în economia de stat, trăindu-şi în linişte viaţa de zi cu zi. Cubner a fost surprins de faptul că, după atîţia ani de război sîngeros, evreimea din Bucureşti şi din întreaga Românie are familii şi continuă să trăiască de parcă tragedia războiului nu ar fi existat:

„Am întîlnit nu numai oameni de-ai noştri, umbre ale dezastrului, ci, pentru prima oară după ani buni, am văzut o o comunitate evreiască încă în viaţă, cea din România. Aveam în faţă un aer proaspat, asemănător celui dinaintea Potopului, de parcă furtuna încă nu se abătuse asupra lor şi nici nu urma să vină vreodată. Băcanul îşi deschide prăvălia în centrul Bucureştiului fără griji. Evreimea de aici îşi continuă viaţa, dă viaţă unor familii, se bucură de orice. Înainte să trecem graniţa spre România nu ştiam că aici au supravieţuit 350.000 de evrei. Şi, cu toate că primul instinct a fost acela de bucurie că întîlnim atîţia fraţi de sînge, inima noastră plîngea de dor şi durere, căci, nu departe de acest loc, unde trăieşte o prosperă comunitate evreiască, o alta, cea de la Treblinka şi Maidanek, a fost înghiţită cu milioanele. Mi-a fost greu să mă deprind cu minunea păcii şi cu blestemul îngheţului“. (Extras din cartea Rezistenţa spirituală a evreilor români, în timpul Holocaustului 1940-1944, de Iacov Geller, pag. 392, 393).

Ion Antonescu n-a închis şcolile evreieşti, le-a lăsat să funcţioneze într-o semiclandestinitate discretă. A redeschis toate şcolile evreieşti din România, închise de regimurile precedente, şi au fost înfiinţate multe altele; a fost creată pentru prima dată în România o Universitate Tehnică Evreiască, cu 13 facultăţi: construcţii civile, arhitectură, electromecanică, chimie industrială etc. Au fost create pentru tinerii evrei un Conservator şi o Şcoală de Artă (muzică, teatru, arte plastice, coregrafie).

Au fost înfiinţate o Facultate de Medicină particulară evreiască cu mai multe specializări şi un institut pedagogic. Au fost reînfiinţate cele două teatre evreieşti (la Bucureşti şi Iaşi), desfiinţate de legionari. A fost înfiinţată o (bună) gazetă evreiască, după ce presa fusese suprimată de guvernul Goga-Cuza. Autorii evrei şi-au putut publica lucrările fără nici un fel de cenzură etc. Incredibil, în ce ţară din lume s-a întamplat aşa ceva? Nu poţi să crezi!

Cîţi români nu ar fi preferat să stea închişi în lagărele de la Târgu Jiu, Caracal, Craiova, Turnu Severin sau să traiască în cantonamentele din Transnistria, în loc să moară pe front, sau, în cel mai fericit caz, să se întoarcă mutilaţi de acolo. O mică parte dintre ostaşii români, care au căzut prizonieri la ruşi, au reuşit să se întoarcă în ţară. În timp ce ostaşii români mureau zilnic cu miile pe front, evreii tineri erau mobilizaţi pe loc, avînd singura obligaţie să cureţe o oră zilnic zăpada de pe străzi.

Şi nici aceasta muncă nu o faceau, îi plăteau pe proştii de români să lucreze în locul lor. Aceasta măsură a luat-o Ion Antonescu, ca să-l păcălească pe Hitler şi a reuşit. Ostaşii români mureau pe front să apere ţara şi viaţa şi averile evreilor din România. După 1944, averile care au aparţinut evreilor au fost restituite şi evreii care au emigrat au fost despăgubiţi de statul român.

Toate acestea se întîmplau în timp ce pe front mureau zilnic mii de ostaşi români, iar tinerii evrei se distrau, studiau, duceau o viaţă îmbelşugată, fără muncă. Pentru a păcăli Poporul Român şi pe aliaţii germani, Ion Antonescu i-a mobilizat şi pe tinerii evrei la locurile de muncă, plătindu-i cu solda de soldat de pe front, conform decretului nr. 3964, din 6 decembrie 1940, al generalului Ion Antonescu, iar celor mai săraci li se dădeau, în plus, cîte 25 de lei pe zi, conform regulamentului de aplicare din 14 iulie 1941.

În schimb, Ion Antonescu a trimis pe front 15.000 de universitari (profesori şi studenţi) şi 5.000 de elevi aparţinînd Frăţiilor de Cruce în batalioanele 990-994, care au murit aproape toţi, iar cei foarte puţini care au mai rămas în viaţă au fost luaţi prizonieri de sovietici. Şi vin, acum, evreii şi spun că au fost asupriţi, prigoniţi, persecutaţi, lichidaţi fizic şi mai cer şi despăgubiri de „Holocaust“! Au pus pe tapet, preluând-o din Occident, minciuna holocau$tului, pe care Arthur Robert Butz o numeşte The Hoax of the Twentieth Century: The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry, MINCIUNA SECOLULUI XX – adică cea mai mare miciună a secolului XX!

Edificatoare este mărturia arhitectului Camil Roguski, care a intrat la Facultatea de Arhitectură în anul 1942, fiind înscrişi 40 de studenţi (facultatea de stat). La Facultatea particulară evreiască, înfiinţată în acel an, au intrat 200 de studenţi. După 1948, facultăţile particulare s-au desfiinţat şi evreii au devenit studenţi de drept la facultăţile de stat. Camil Roguski scrie următoarele:

„Am început facultatea 40 de studenţi şi am terminat 240“ (în cartea Ceauşescu – adevăruri din umbră (Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 2001, la pagina 72). Dramatică a fost situaţia la Facultatea de Medicină din Bucureşti, cînd, la începutul anului de învăţămînt 1945-1946, s-au prezentat mulţi tineri evrei, cerînd să fie înscrişi în anul 5 (cinci!) de studiu, fără, însă, a prezenta vreo dovadă că absolviseră anii anteriori. Ei motivau că din cauza legilor rasiale nu putuseră să urmeze cursurile oficiale ale învaţămîntului de stat, dar că se pregătiseră la facultatea particulară evreiască. Au protestat atît studenţii români, cît şi cadrele didactice de la Facultatea de Medicină din Bucureşti. A rămas celebru, în analele medicinii, discursul-protest al prof. dr. Iacob Iacobovici, preşedintele Societăţii de Chirurgie, care a declarat: „Aceasta nu e democraţie, aceasta este demonocraţie“ (vezi Neagu Cosma, Dominaţia comunistă 1944-1949, Editura Bravo Press, Bucureşti, 1996, pag. 32-35).

Mai puţin cunoscut este cazul lui Nicolae Cajal: în toamna anului 1944, cînd începuse dominaţia iudeo-comunistă şi devenise un factotum în România, Nicoale Cajal, la fel, a cerut – invocînd aceleaşi motive enunţate mai sus – să fie înscris direct în ultimul an, al şaselea!, al Facultăţii de Medicină.

Fireşte, a fost refuzat de către decanul Facultăţii de Medicină, dar, la presiunile Anei Pauker et comp., Nicoale Cajal a fost înscris, iar decanul, prof. univ. dr.  Gr. T. Popa, demis şi trimis la Canal (cf. Ion Coja,op. cit., pag. 149-150; 176-178; 189)! Ulterior, cum se ştie, medicul-făcut-pe-scurtătură Nicolae Cajal – chiar preşedintele Academiei Române – şi, pentru meritele sale, preşedintele Federaţiei comunităţilor evreieşti din România!

Ordinele şi dispoziţiile Mareşalului Ion Antonescu au determinat supravieţuirea evreilor din România şi este regretabil – ba chiar pe deplin condamnabil – că, astăzi, se găsesc unii evrei care dau dovadă de ingratitudine sau de reacredinţă şi îl acuză de fapte pe care nu le-a săvîrşit.

După evenimentele sîngeroase din decembrie 1989 (care, acum, se ştie cine le-a provocat, cine le-a întreţinut şi cine a profitat de pe urma lor), au apărut unii aşa-zişi istorici, foşti propagandişti comunişti – „lucrători cu gura“, cum erau numiţi, în batjocură –,  specializaţi în ideologia marxistă, care pretind că statul roman ar fi omorît 400.000 de evrei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Este curios că, înainte de 1989, aceşti istorici, denumiţi azi – în mod greşit – „holocaustologi“, deşi corect trebuie numiţi holocaustişti – nu au spus nici un cuvînt despre această problemă, deşi unii dintre ei trăiau în străinatate şi nu-i împiedica nimeni să scrie, conform propagandei evreieşti occidentale, dirijată de escroci ca Elie Wiesel.

Holocaustiştii pretind că în teritoriile aflate sub guvernarea lui Antonescu au fost exterminaţi peste un milion de evrei, pentru singura lor vină că s-au născut evrei. Nu se spune un cuvînt despre ostilitatea populaţiei evreieşti şi despre crimele săvîrşite de unii evrei în anii 1940-1941 în Basarabia şi Bucovina împotriva românilor.

La un proces, judecătorul întreabă: „Cine a ridicat primul mîna?“ Aşa şi noi trebuie să întrebăm: „De ce în restul teritoriului României nici un evreu n-a avut nimic de suferit?“ Se insistă asupra represaliilor de la Odesa, unde autorii acestei maculaturi pretind că au fost ucişi cel puţin 25.000 evrei localnici. Din partea satului român, ca urmare a provocărilor, atrocităţilor şi crimelor săvîrşite de o parte a populaţiei evreieşti, au fost nişte represalii izolate, avînd un caracter mai mult simbolic, de descurajare a repetării lor.

Nu trebuie uitat că Statul Român, în timpul războiului de pe frontul de Est, a pierdut peste 500.000 de ostaşi, în timp ce evreii au stat la odihnă, în ţară sau în Transnistria. De aceea, în timpul războiului, femeile spuneau: „De asta ne mor nouă bărbaţii şi copiii pe front, ca Antonescu să le facă ţară evreilor în Transnistria?!“ Multor evrei din Transnistria le-a părut rău cînd s-a întors frontul şi cea mai mare parte dintre ei au emigrat în ţările de peste ocean, iar, acum, ei sunt prezentaţi drept victimele ale „Holocaustului“.

Este revoltător faptul că acesti istorici evrei holocaustişti copiază unul după altul, fără să facă cea mai mică modificare a textului şi nu aduc nici o dovadă asupra afirmaţiilor din scrierile lor. Cifra de 25.000 de evrei localnici din Odesa este preluată întocmai din cartea lui Jean Ancel (anagrama lui Celan),Transnistria (Editura Du style, Bucureşti, 1998, vol. 2, pag. 70). Această cifră a fost inventată în timpul războiului de către fostul ministru de Interne al U.R.S.S., evreul Viktor Semionovici Abakumov, şi i-a fost transmisă lui I.V. Stalin.

Ca represalii pentru împuşcarea celor 25.000 de evrei din Odesa, de către autorităţile române, I. V. Stalin a ordonat executarea a 15.000 de prizonieri de război români la Saratov, pe Volga (vezi Jean Ancel, op. cit., pag. 70 şi 71). Comandantul politic al lagărului de prizonieri de război români era evreul Goldenberg (1911-1997), originar din oraşul Comrat, Basarabia, care, după 1945, s-a stabilit în România, unde a şi murit, fiind înmormîntat la Cimitirul Ortodox „Sfînta Vineri“, fig. 15, loc 263, din Bucureşti.

Evreii au refuzat să-l înmormînteze într-un cimitir evreiesc, iar în Cimitirul „Sfînta Vineri“, pe Aleea Ilegaliştilor, nu a vrut el. În mod sigur a făcut aceasta ca să-şi ascundă originea etnică. Acest evreu GOLDENBERG, cunoscut în România cu numele de Alexandru Bîrlădeanu, a fugit la sovietici în luna iunie 1940, unde s-a înrolat în Armata Uniunii Sovietice cu numele de Sasha Bardenco, şi cu gradul de colonel (!).

El a fost recunoscut de un fost student de la Universitatea din Iaşi, unde acest evreu Bîrlădeanu fusese asistent universitar. El nu a îndrăznit să vină în România decât în anul 1945, când a fost răsplătit cu înalte funcţii în conducerea Statului Român de evreica Ana Pauker, chiar şi cu un castel în oraşul Breaza, pe str. Naţiunii, nr. 9 (cel mai mare şi mai frumos imobil din Breaza).

Al cui a fost acest imobil şi cine îl stăpîneşte în prezent nu se ştie. Se pare că, în prezent, locuieşte în el fiul lui Mircea Răceanu, revenit din S.U.A. (acesta din urmă fiind unul dintre semnatarii „Scrisorii celor 6“, din 13 martie 1989). Ne merităm soarta, neam de tîmpiţi ce suntem, vorba filozofului Petre Ţuţea. O mai mare batjocură nici nu se putea! Parcă nu-ţi vine să crezi.

La cîteva zile după ce autorităţile sovietice executaseră 15.000 de prizonieri de război români, la Saratov, ca represalii pentru executarea a „25.000 de evrei“ din Odesa, de către autorităţile române, I. V. Stalin şi-a dat seama că s-a grăbit cu ordinul de execuţie şi i-a cerut lui V. S. Abakumov să aducă dovezi despre cei 25.000 de evrei împuşcaţi şi spînzuraţi la Odesa. Viktor S. Abajumov nu a putut dovedi decît circa 200 numărul celor executaţi pe străzile oraşului, şi circa 2.000, numărul celor care au fost masacraţi în bărcile de la Dalnik.

Acuzat ca instigator de crime, mareşalul Viktor S. Abakumov a fost condamnat la moarte şi executat la Moscova (vezi Constantin I. Kiriţescu, România în Al Doilea Război Mondial, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, vol. 2, pag. 57). Este mai mult decît revoltător faptul că, în cartea de istorie coordonată de evreica Zoe (Zoae) Petre (fostă Condurache, fostă Israel), se scrie că represaliile ordonate de Ion Antonescu, la Odesa, au dus la uciderea unui număr greu de evaluat (între 25.000 şi 40.000) de evrei aflaţi în oraş. O minciună mai mare nu este decît aceea cu cei 400.000 de evrei, înscrisă la Templul Coral!

Nu trebuie uitat că Armata Română, pînă la 16 octombrie 1941, pierduse 119.833 oameni, dintre care la Odesa 106.561. (Vezi General Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei Sovietice, Editura Fides, Iaşi, 1998, pag. 201). Ca atare, conchidem că şi cifra de 400.000 de evrei ucişi, exhibată la Templul Coral, este de aceeaşi factură: o minciună! Cifra totală a evreilor morţi, fie din cauză că au fost ucişi pe teritoriul românesc, fie că au pierit din cauza deportărilor în Transnistria, a bolilor etc., este dată de dr. Wilhelm Filderman, ca fiind de 15.000 (vezi Wilhelm Filderman, Populaţia evreiască în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Suedia, 1957, pag. 46).

România nu are nici o obligaţie faţă de statul Israel. Dimpotrivă, Israelul este dator Statului Român sute de miliarde de dolari pentru faptul că acesta a hrănit şi adăpostit, în ultimii 150 de ani, milioane de evrei care au fost alungaţi din toate ţările Europei, iar în timpul războiului a salvat de la moarte singură mai mult de jumătate de milion de evrei.
De aproape 150 de ani, evreii alungaţi din Germania, Galiţia, Polonia, Austria, Ucraina, Ungaria şi Rusia au fost primiţi, adăpostiţi, hrăniţi de Poporul Român. În nici o ţară din lume, evreii nu au trăit aşa de bine ca în România. De aceea, foarte mulţi evrei, la ora actuală, vor să (re)vină în România – unde au fost „holocaustizaţi“!
Este revoltător că Ion Antonescu, omul care a salvat de la moarte sigură mai mult de jumătate de milion de evrei, care a asigurat supravieţuirea a 2-3 milioane de evrei în timpul războiului, cînd au tranzitat teritoriul României, care a convins Puterile Aliate (cu toată împotrivirea Perfidului Albion) să permită instalarea evreilor în Palestina, cu toate acestea, deci, să fie, azi, acuzat de evrei ca Teşu Solomovici de antisemitism şi de crime de război – fapte pe care nu le-a săvîrşit!

Aceşti acuzatori ai Poporului Român urmăresc, în principal, două scopuri: primo – obţinerea unor sume fabuloase de dolari, drept despăgubire din partea Statului Român pentru aşa-zisele victime ale „holocaustului“, şi, secundo, să-i determine pe români să accepte imigrarea a sute de mii de evrei în România, ca să scape de răzbunarea arabilor pentru crimele comise de statul Israel în Palestina!

După unele surse, România ar fi impusă la plată către statul Israel, drept despăgubire pentru pretinsele pierderi de vieţi ale evreilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cu suma de 20 de miliarde de dolari: cîte 50.000 de dolari pentru „cei 400.000“ înscrişi pe soclul de la Templul Coral!

Ar fi cazul ca Guvernul României să facă publică această pretenţie a statului Israel şi care este răspunsul Statului Român la această spoliere a evreilor: mai exact, cît a plătit, pînă acum, din suma pretinsă (se vorbeşte de suma de 12 miliarde de euro, plătită pînă acum!).

Chiar aşa de tîmpiţi şi idioţi ne cred evreii! Dacă, în România, evreii au fost aşa de persecutaţi, prigoniţi, batjocoriţi, lichidaţi fizic, atunci de ce mai revin în ţară şi, culmea, vin şi fiii şi nepoţii lor, care sunt născuţi în alte ţări?! De ce nu merg în Volhinia, Podolia, Transnistria, Galiţia, Polonia, Ungaria şi chiar în Tambovskaya Oblasti, de unde au venit, iniţial, să-şi ceară acolo averile, pentru că în ţara noastră au venit cu mîinile goale şi au intrat ilegal, neinvitaţi, împotriva voinţei românilor?

După ce au fost primiţi, adăpostiţi, hrăniţi şi nu au fost predaţi nemţilor – cum a procedat Ungaria – pentru a fi internaţi în lagărele de muncă din Germania şi Polonia, evreii vin acum cu pretenţii. Au cerut cetăţenie română şi li s-a acordat cetăţenie evreilor care, înainte de 1989, nici nu ştiau unde este România sau care şi-o pierduseră la emigrarea din România.

Poporul Român are dreptul să ştie, nominal, cui s-a aprobat cetăţenie română după 1989. Este necesar să fie publicată lista tuturor persoanelor care au obţinut cetăţenie română după 1989. E sigur că evreii nu s-au întors să muncească! Au venit cu vechea intenţie de acum 150 de ani de creare a Israelului european pe actualul teritoriu al României. Războiul antisovietic a costat România peste 400 de miliarde de lei şi viaţa a peste 500.000 soldaţi, iar averile evreilor au fost puse la păstrare de Ion Antonescu pentru a fi restituite la terminarea conflagraţiei mondiale. În timp ce tineretul român murea pe front, Ion Antonescu nu ştia ce măsuri să mai ia pentru protejarea evreilor.

A înfiinţat CENTRALA EVREILOR, care era, de fapt, un stat evreiesc în interiorul Statului Român. Această măsură a lui Ion Antonescu i-a nemulţumit pe majoritatea românilor şi a lăsat consternată aproape toată lumea creştin-ortodoxă. Consecinţa imediată şi directă s-a văzut în iarna 1944-1945, cînd România nu a mai avut tineret naţionalist care să o apere de agresiunea iudeo-comunistă şi care să împiedice instalarea dictaturii comuniste. Acest lucru l-a înţeles Ion Antonescu cînd s-a aflat în faţa plutonului de execuţie. Plutonul de jandarmi români, refuzînd să-l execute pe Antonescu, a fost înlocuit cu un pluton de evrei îmbrăcaţi în uniforme cu mantale de piele din uniforma sergenţilor de stradă (vezi Preot Ştefan Palaghiţă, Garda de Fier spre reînvierea României, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1993, pag. 239).

Ion Antonescu nu reflectase niciodată asupra maximei că recunoştinţa omenească este o floare rară, iar recunoştinţa evreiască întotdeauna inexistentă. Ce imensă durere o fi simţit, văzîndu-se batjocorit şi împuşcat ca un tîlhar de drumul mare, privind rînjetele satisfăcute ale celor din plutonul de execuţie. Ultimele cuvinte ale Mareşalului ION ANTONESCU, înaintea execuţiei au fost: „Îmi pare rău că am distrus tineretul ţării, pentru interese străine“ – pentru interesele iudaismului mondial cu sediul la New York.

Nimeni nu trebuie să uite că, la începutul războiului cu Uniunea Sovietică, au plecat cu Armata Roşie peste 350.000 de evrei din Basarabia şi Bucovina, care au dispărut aproape în totalitate în gulagul rusesc. Dintre aceşti evrei plecaţi cu Armata Sovietică în retragere s-au întors numai circa 5.000 de persoane. De acest lucru nimeni nu spune un cuvînt. Se va şti vreodată cîţi evrei au fost omoraţi pe teritoriul U.R.S.S., în timpul războiului, de puterea sovietică? Niciodată.

Pentru că ei au fost omoraţi tot de către evrei. În timpul războiului, aproape toată conducerea U.R.S.S., ofiţerii din Armată, Securitate (N.K.V.D.) şi miliţie, erau evrei (autonumiţi „evrei“). De asemenea, evreii  nu trebuie să uite că, în România, unii dintre ei, în timpul războiului, ieşeau cu schiurile pe Calea Victoriei şi se distrau, chiar se şi fotografiau. La protestul locuitorilor Capitalei, Ion Antonescu a fost obligat să dea un Decret-Lege pentru confiscarea schiurilor şi aparatelor de fotografiat de la evrei. Acest lucru se întîmpla în timp ce pe front mureau zilnic mii de ostaşi români.

Constantin Rădulescu-Motru, văzînd comportamentul evreilor după ocuparea ţării de către trupele sovietice, în septembrie 1944, scrie următoarele:

„Evreii care pînă mai ieri nu ştiau cum să se ascundă, astăzi merg ţanţoşi pe stradă, ca şi cum ar fi venit de pe front; postulaţii de slujbe de toate categoriile înşirînd fel de fel de prigoniri imaginare, pe care pretind că le-ar fi suferit de la vechiul regim… în sfîrşit, un spectacol scîrbos, cum nu mi l-aş fi închipuit niciodată în Ţara Românească!“ (cf. Revizuiri şi adăugiri, 1944, pag. 290).

Stalin a fost îngrozit de comportamentul evreilor în timpul războiului şi a procedat în consecinţă – majoritatea evreilor din U.R.S.S. au fost deportaţi în peninsula Kola, în Kamceatka, în Sahalin, unde au murit aproape toţi. În Cernăuţi, înainte de invazia trupelor sovietice în 1940, un poet de ocazie, Itzic Danger pe nume, ţipa ca din gură de şarpe că regimul burghez de la Bucureşti nu i-a îngăduit niciodată să-l cînte pe marele Stalin.

Se spune că a dispărut, ulterior, într-un lagăr din Peninsula Kola (vezi Mihai Pelin, Legendă şi Adevăr, Editura EDARD, Bucureşti, 1994). Evreilor din România le e ruşine şi chiar frică să spună adevărul şi, în consecinţă, inventează tot felul de poveşti ca să scoată „mangoţi“: euroi şi dolărei. Dr. Sabin Manuilă, de origine etnică evreu, a fost, în timpul războiului, preşedinte al Institutului Central de Statistică din România şi bun prieten cu liderul evreilor, dr. Wilhelm Filderman; după război s-a refugiat în Statele Unite şi a publicat studii statistice, în care afirmă că majoritatea evreilor din Basarabia şi din Bucovina au fugit odată cu sovieticii şi că, de fapt, în România n-a existat nici un „Holocaust“ (vezi Jean Ancel, Transnistria, vol. 3, pag. 199).

Evreii trebuie să înţeleagă că au un stat al lor, fondat la 18 mai 1948 – Medinat Yisrael (Statul Israel) – şi să renunţe pentru totdeauna la acţiunile duşmănoase împotriva Statului şi Poporului Român. În anul 1948, cînd evreii au pus mîna pe conducerea Statului Român, cereau ca jumătate din populaţia ţării să fie băgată în puşcării sau, în cel mai fericit caz, să fie deportată în Siberia, pentru că românii au fost naţionalişti. Norocul românilor a fost cu acţiunea unor români patrioţi ca dr. Constantin I. Parhon, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi dr. Petru Groza (vezi Constantin Radulescu-Motru, op. cit., 1945 şi 1947).

În martie 1944, înaintarea trupelor sovietice a fost oprită pe Nistru. Evreii din nordul Moldovei au înfiinţat, cum am relevat mai sus, Republica Socialistă Sovietică Evreiască Botoşani. Atunci a înţeles Ion Antonescu că a fost manevrat tot timpul războiului de către evrei. Dar era prea tîrziu. Aceasta era recunoştiinţa evreilor.

Nu trebuie uitat comportamentul de-a dreptul criminal al evreilor din Radio, Televiziune şi Presă în timpul loviturii de stat din decembrie 1989, cînd au transmis ştiri false şi au incitat populaţia la crime şi la dezmembrarea Statului Român. A fost vreunul cercetat şi adus în faţa instanţelor de judecată?!

După decembrie 1989, evreii au acaparat majoritatea bogăţiilor Statului Român, nu prin muncă, ci prin mijloace necinstite: hoţii, înşelătorii, evaziuni fiscale, corupţie. Cine stăpîneşte bunurile mobile şi imobile este stăpînul ţării. Cîtă dreptate avea Dionisie Pop Marţian, în 1860, în lucrareaAnalele Statistice. Dionisie Pop Marţian (1829-1865) a fost primul român care a denunţat pericolul evreiesc şi a arătat că proprietatea fiecărui evreu este proprietatea evreimii mondiale (vezi Karl Marx, Însemnări despre români, Editura Carpath, Madrid, 1966, pag. 135).

Acesta este pericolul. Ceea ce n-au reuşit năvălitorii barbari, începînd cu anul 270, au reuşit conducerile post-decembriste ale României – să-i determine şi chiar să-i oblige pe români să-şi părăsească vetrele lor strămoşeşti. Relaţiile românilor cu ruşii s-au deteriorat de aproape 200 de ani, de cînd românii au permis instalarea evreilor pe meleagurile româneşti. Ne merităm soarta. Am avut milă de alogeni.

Ar fi bine ca fosta secretară P.C.R. Zoae Petre să citească cel puţin cărţile lui Wilhem Filderman şi Sabin Manuilă, şi să nu mai scrie murdării despre poporul român, căruia trebuie să-i mulţumească pentru că a primit-o, a hrănit-o, a adăpostit-o, a protejat-o şi a făcut-o om: „prof. univ. dr.“, iar acum are neobrăzarea să apară pe toate posturile de televiziune (căci e şi fotogenică!).

Altfel, dacă rămînea în Rusia, ar fi ajuns o destrămătură de fum în drum spre alte planete. De unde atîta ură împotriva poporului român la această iudeo-comunistă? De ce nu scrie Zoae Petre istoria poporului evreu? Mai ales că geneticianul Eran Elhaik, de la Şcoala de sănătate publică John Hopkins, Baltimore, S.U.A., conchide, pe baza unor cercetări ale ADN-ului, că „evreii“ actuali din Europa se trag din khazari! „Evreii de origine europeană, denumiţi aşkenazi, reprezintă aproximativ 90 la sută din cei peste 13 milioane de evrei care trăiesc în prezent în lume“.

Or, cuvîntul „ashkenazi“ este, cum se ştie, numele dat jüden-ilor proveniţi din khazari, spre a fi deosebiţi de sefarzi, evreii autentici, „de neam“, din Palestina! Sefarzii, categorisiţi de evrei, peiorativ, ca fiind „evrei fundamentalişti, mistici, bigoţi“ etc., sunt organizaţi, în S.U.A., în asociaţia Neturei Karta şi, cum am spus şi ilustrat mai sus, contestă virulent existenţa şi politica sionistă a statului Israel, făcînd diverse mitinguri cu care prilej incendiază, uneori, drapelul izraelian!

Este un paradox: după prima revoluţie anti-comunistă (anti-iudaică) reuşită din lume, evreii au pus mîna pe conducerea statului Român, pe bogăţiile României şi au transformat România într-o colonie a Israelului. Chiar Shimon Peres se lăuda, recent: „…am cumpărat România, Ungaria, Polonia…“ (sic).

În România, înainte de decembrie 1989, majoritatea funcţiilor de conducere din Guvern, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, instituţiile centrale, presă, radio şi televiziune erau ocupate de evrei, iudeo-ţigani, iudeo-maghiari şi sectanţi. De aceea, represiunea iudeo-comuniştiilor emanaţi a fost aşa de sîngeroasă, deoarece comunismul a fost o formă de stăpînire a omenirii de către evrei.

Aşa s-a ajuns ca evreul Kazbici, metamorfozat în Emil Constantinescu, cu bunicii veniţi din Elveţia şi stabiliţi la Tighina, ca evreul Skvoznikov, metamorfozat în Adrian Severin, cu bunicii veniţi din Galiţia şi stabiliţi la Cernăuţi, să ajungă la conducerea României şi să vîndă teritoriile româneşti: Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, Nord-Vestul judeţului Dorohoi, Sudul Basarabiei şi Insula Şerpilor. Acesta este pericolul. Mîine se vor găsi şi alţi evrei, care vor vinde şi restul teritoriilor româneşti. Nu e îndepărtată vremea cînd România va dispărea ca stat, iar românii vor deveni nişte grupuri răzleţe rătăcite în Istorie. Ne merităm soarta.

Iată unde au dus bunătatea, toleranţa, indiferenţa, nepăsarea înrudită cu nesimţirea şi chiar prostia românilor. „Un popor ridicol şi criminal de tolerant“, cum declara Nicolae Iorga în 1910 (vezi Nicolae Iorga, Problema evreiască la Cameră, 1910). Evreii îşi ascund identitatea în spatele unor neaoşe nume româneşti şi urmăresc un singur lucru: România să fie lichidată ca Stat şi românii ca Naţiune. După decembrie 1989, a început o nouă invazie de evrei în România, mai periculoasă ca oricînd, întrucît este girată de Uniunea Europeană. Mai mult, cum s-a relevat, recent, în presă, s-a înfiinţat şi un Parlament al evreilor din Europa (European Jewish Parliament – EJP)! Cum e posibil? Aşa că ne întrebăm, şi noi, ca alţii: „Nu este, oare, cazul să ne întrebăm, finalmente: PE CÎND UN NOU HITLER? SAU: HITLER S-A NĂSCUT ORI A FOST CREAT?“!

Noi nu putem primejdui existenţa neamului nostru, care şi-a făurit istoria şi şi-a pecetluit drepturile lui, cu risipa de jertfe şi de sînge, în luptele grele cu toţi năvălitorii, de dragul unor evrei, veniţi de pretutindeni, neinvitaţi şi care au pătruns în România, prin infiltrare ilegală, împotriva voinţei românilor şi care au răspuns, totdeauna, cu ură şi duşmănie la omenia şi ospitalitatea noastră. Am dat sîngele nostru pentru a păstra pămîntul nostru.

NU ESTE ÎNDEPĂRTATĂ VREMEA CÎND FIECARE INDIVID VA PLĂTI PENTRU FAPTELE LUI.

13 ianuarie 2013

                                                                                                            Voicu TUDOR

Gasca detractorilor istoriei poporului roman
Gasca detractorilor istoriei poporului roman

Sursa:

[1] altermedia.info

Donează pentru Glasul.info!

În conturile de la Banca Transilvania:
RO14BTRLRONCRT0356966001 (lei)    |    RO61BTRLEURCRT0356966001 (euro)

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApppentru a primi postările noastre și acolo.


Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram Glasul.info, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri

Showing 1-8 of 13 Books

Istoria ilustrata a Transilvaniei

By: Ioan Bolovan, Ioan-Aurel Pop

O istorie generală a unei țări, a unei provincii sau a unei regiuni are obligația să recompună prezentul oamenilor care au trăit în trecut în funcție de rolul jucat de fiecare entitate, grupare, etnie, confesiune componentă.Dar, ca toate celelalte istorii, nici aceasta nu poate răspunde tuturor problemelor spinoase ale trecutului și prezentului Transilvaniei. Totuși, încearcă să explice, din perspectiva întregii

Ardealul. Tinuturile de pe Olt. Tinuturile de pe Mures

By: Silvestru Moldovan

Silvestru Moldovan face parte din acele generatii de romani ardeleni care stiau totul: vorbeau, citeau si scriau in romana, maghiara si germana, ceea ce le-a creat libertatea de a se misca in orice regiune a Principatului, de a sta de vorba cu oricine in limba aceluia si de a cunoaste cel putin trei culturi. Asemenea intelectuali au rasarit din pamantul

Dictionarul numirilor de localitati cu poporatiune romana din Ungaria

By: Silvestru Moldovan

Aceasta carte face parte din colectia Infoteca a editurii Scripta si reprezinta o reeditare dupa un secol a unui instrument lexicografic de baza pentru cultura romaneasca. Practic, este o imensa arhiva ordonata, care ofera informatie de prim interes in compartimente definitorii ale Transilvaniei istorice: populatie, asezaminte de cult, denumirea localitatilor in expresie romaneasca, maghiara si germana.

Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat

By: Corvin Lupu

Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat - Corvin Lupu

Oranki amintiri din captivitate

By: Dimitrie Bejan

Oranki amintiri din captivitate, ParinteleDimitrie Bejan

Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale

By: Tiberiu Tudor

Tratatul cu Ucraina. Istoria unei tradari nationale - Tiberiu Tudor

Mihai Eminescu despre Unitatea Românilor

By: Gică Manole

Mihai Eminescu despre Unitatea Romanilor - Gica Manole

Scantei de peste veacuri

By: Dumitru Almas

Scantei de peste veacuri - Dumitru Almas
12


Drepturi de autor! Informaţiile publicate de glasul.info pot fi preluate de alte publicaţii online doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.

Site-ul Glasul.info nu răspunde pentru opiniile comentatorilor, responsabilitatea formulării din comentarii revine integral autorului comentariului. Ne rezervăm dreptul de a șterge comentariile cu tentă rasistă, xenofobă,care incită la ură, sau la violență.


Glasul.info

Portalul Românilor de Pretutindeni - pledoarie pentru panromânismContact: redactie@glasul.info

One thought on “Zoe Petre – o mincinoasa nerusinata si inca tolerata

  1. @Mihai Galatan : eu fac parte din poporul ROMÂN, iar tu eşti cu adevărat IMBECILUL în aceast subiect. Dacă nu mai vrei să auzi de această ţară, a unui “popor imbecil”, atunci DE CE citeşti paginile sale ? Doar pentru a-ţi arunca veninul şi dovedi cât de mârşav eşti ?

Lasă un răspuns

Next Post

De ce a fost asasinat Ceausescu?

lun ian. 12 , 2015
Maria Diana Popescu Cititi si: Ticalosi fara glorie, tradatori fara principii – Parintii degenerati ai PSD-ului! Cu privire la subiect, în mod sigur voi primi şi de această dată o invitaţie călduroasă de a merge să mă întîlnesc cu făuritorii mei, însă, dacă toată lumea ar fi iubit adevărul, dacă unii ziarişti […]
Ticalosi fara glorie, tradatori fara principii – Parintii degenerati ai FSN-ului!

Poate vă place și:

Donează pentru Glasul.info!

În conturile de la Banca Transilvania:
RO14BTRLRONCRT0356966001 (lei)    |    RO61BTRLEURCRT0356966001 (euro)

Breaking News