DICTATUL FASCIST DE LA VIENA DIN AUGUST 1940 – UN ATENTAT ODIOS IMPOTRIVA INDEPENDENTEI SI SUVERANITATII NATIONALE, A INTEGRITATII HOTARELOR ROMANIEI
Dandu-si seama de situatia grea in care se afla Romania si dorind sa profite de izolarea acesteia pe plan international pentru satisfacerea revendicarilor lor teritoriale, cercurile guvernante hortyste si- au intensificat, la sfarsitul lunii iunie 1940, campania revizionista impotriva Romaniei.
In acest scop, la 27 iunie, a avut loc la Budapesta o sedinta a guvernului ungar la care s- a hotarat sa se actioneze cu toate mijloacele pentru ca Romania sa fie “constransa sa satisfaca pretentiile teritoriale ungare”; in acelasi scop, Consiliul Superior al Apararii Nationale a declarat mobilizarea generala si a ordonat desfasurarea treptata a unor mari unitati militare spre frontiera cu Romania.
Totodata, in zilele urmatoare, personalitati politice ale regimului horthyst si- au intensificat contactele si schimburile de opinii cu reprezentatii ai celui de- al treilea Reich in vederea obtinerii consimtamintului acestuia pentru un atac armat impotriva Romaniei si, eventual, a unui sprijin militar nazist.
DICTATUL FASCIST DE LA VIENA DIN AUGUST 1940 – UN ATENTAT ODIOS IMPOTRIVA INDEPENDENTEI SI SUVERANITATII NATIONALE, A INTEGRITATII HOTARELOR ROMANIEI
Convins de esecul unei actiuni militare declansate pe cont propriu de Ungaria impotriva Romaniei, Hitler a cautat in repetate randuri sa descurajeze guvernul ungar de la un asemenea pas nesabuit. Fuhrerul i- a impartasit si lui Ciano aprecierile lui potrivit carora intr- un eventual conflict cu Romania, “daca Ungaria ar ramane singura, tinand seama atat de inzestrarea ei pentru razboi cat si de alte aptitudini, succesul ei nu este deloc sigur”, iar Ribbentrop i- a spus- o deschis lui Sztoyai:
“In cazul izbucnirii unui conflict (intre Ungaria si Romania – n.n.), inceputul lui poate fi prevazut, dar desfasurarea lui ulterioara ar deveni deja indoielnica, iar sfarsitul ar putea echivala cu o catastrofa”.
In aceste imprejurari, pe masura ce suprematia militara si politica a Germaniei naziste pe continent devenea tot mai evidenta, si in conditiile in care aproape toate frontierele tarii erau amenintate si supuse unor presiuni armate crescande din partea unor state vecine, cercurile guvernante romanesti au cautat sa scoate tara din izolarea internationala in care sa afla.
Urmăriți Glasul.info și pe Google NewsPentru aceasta, ele au fost fortate sa renunte la ideea ce statuse pana atunci la baza strategiei politicii externe romanesti – superioritatea de forte a anglo- francezilor – si acceptand, fie si temporar, realitatea dureroasa a superioritatii militare a Reichului – sa incerce sa depaseasca aceasta perioada critica printr- o politica de apropiere de Germania.
La 22 mai, ministrul de externe al Romaniei, Grigore Gafencu, avusese o convorbire cu ministrul Reichului la Bucuresti, Wilhelm Fabricius, caruia ii solicitase “unele lamuriri cu privire la politica orientala a guvernului german”.
Raspunsul lui Fabricius, care a declarat ca “pacea si linistea Romaniei atarna in buna parte de intelegerea deplina la care ar putea ajunge Romania cu vecinii sai”, a amplificat si mai mult ingrijorarea guvernului roman, doarece referirea se facea, evident, la acei vecini care isi exprimau fatis si tot mai insistent pretentiile teritoriale nedrepte, lipsite de orice temei.
La 28 mai, a doua zi dupa capitularea Belgiei, primul ministru roman, Gheorghe Tatarescu, l- a convocat la Presedentia Consiliului de Ministrii pe Fabricius, si, in prezenta lui Grigore Gafencu si a lui Ernest Udareanu, maresalul Palatului regal, i- a adus la cunostinta ca guvernuul roman dorea sa largeasca “cadrul colaborarii prietenesti cu guvernul Reichului”.
Totodata, Grigore Gafencu, adept al politicii de neutralitate, si-a prezentat demisia, la 31 mai, locul sau fiind luat de Ion Gigurtu, om de afaceri, care avea relatii, mai ales de natura economica, cu cel de- al treilea Reich.
Printr- o astfel de orientare in politica externa, cercurile conducatoare din Romania nutreau iluzia ca ar putea sa obtina sprijinul Berlinului pntru apararea integritatii teritoriale a tarii. Sperantele pe care ele le legau de Germania s- au dovedit insa nu numai iluzorii, ci de- a dreptul periculoase pentru viitorul tarii.
Raspunsul guvernului german, inmanat de W. Fabricius la 2 iunie 1940, a insemnat o crunta deziluzie pentru cercurile guvernante romanesti. Se arata clar ca Germania nazista nu era interesata in mentinerea stat- quo- ului teritorial al Romaniei si nu dorea sa- si ia angajamente in acest sens.
Orice “stransa colaborare amicala” cu Romania guvernul german o conditiona de modul in care guvernul roman dorea “sa actioneze cu privire la o rezolvare definitiva a sferelor balcanice”, ridicand deschis problema “daca si in ce masura guvernul roman este dispus a trata privitor la o cerere de revizuire a vecinilor sai”.
Pretul cerut de hitleristi pentru “apropiere” a alarmat guvernul roman, care a amanat aproape trei saptamani raspunsul asteptat de Berlin. In sanul dictaturii regale, unii oameni politici, la I. Gigurtu, considerau ca trebuie sa se mearga hotarat si cat mai repede cu Germania, in timp ce regele si primul ministru Tatarescu erau dispusi sa faca doar concesii partiale, nevoind sa plateasca “pretul” cerut de nazisti.
Acest punct de vedere a fost exprimat si in raspunsul guvernului roman din 20 iunie, care reafirma hotararea sa “de a intari si extinde colaborarea intre Germania si Romania”, fara sa contina si o exprimare clar a acceptarii unor cedari teritoriale.
Folosindu- se de evenimentele de la sfarsitul lunii iunie – incrporarea teritoriului dintre Prut si Nistru de catre U.R.S.S. – agenturile hitleriste si politicienii filogermani din Romania si- au intensificat actiunile pentru alinierea cat mai rapinda si totala a tarii la Axa.
Astfel, la 28 iunie 1940 a avut loc o remaniere guvernamentala in urma careia a crescut numarul ministrilor adepti ai unei politici de apropiere de Axa, iar, la 1 iulie, guvernul roman a renuntat la garantiile anglo- franceze si si- a facut publice intentiile de apropiere de Axa.
In cadrul aceleiasi orientari, la 30 iunie, Carol al II-lea l- a convocat la palat pe ministrul nazist la Bucuresti pentru a- i comunica personal hotararea sa de a urma o politica “de stransa colaborare cu Germania in toate domeniile” si a cerut fuhrerului sa trimita o misiune militara germana in Romania.
Raspunsul guvernului german la demersul regelui conditiona insa, din nou, apropierea solicitata de acesta de satisfacerea unor revendicari teritoriale, de data aceasta in favoarea Ungariei si Bulgariei. Fata de aceasta cerere hotarata, cercurile conducatoare romanesti au facut noi pasi de apropiere catre Germania, care au insemnat in acelasi timp si noi pasi in directia supunerii fata de exigentele naziste.
In acest sens, la 4 iulie, a fost format un guvern condus de Ion Gigurtu, care a declarat ca intelege sa faca “o politica de integrare sincera in sistemul creat de Axa Berlin–Roma”. La indicatia regelui Carol, noul ministru al afacerilor straine, Mihail Manoilescu, a transmis ministrului Germaniei in Romania, Fabricius, in ziua de 6 iulie 1940, angajamentul guvernului roman ca va incepe, asa cum recomanda fuhrerul, tratative cu guvernul horthyst.
In aceeasi zi, regele Carol al II- lea a adresat un mesaj lui Hitler, in care se declara gata sa lase sa inceapa tratativele directe intre guvernul roman, pe de o parte, si guvernul ungar si bulgar, pe de alta parte. Baza discutiilor trebuia sa o constituie nu chestiunile teritoriale, ci cele de ordin etnic, in virtutea carora urmau sa se faca “vaste si reciproce schimburi de populatie”.
In conceptia cercurilor conducatoare romanesti, prin inceperea tratativelor solicitate de germani se urmarea “asigurarea completa a Romaniei, printr- o aparare durabila din partea richului si printr- o colaborare intima si cuprinzatoare cu Germania”. Carol al II-lea solicita, totodata, sprijinul “moral” al Germaniei in cursul negocierilor, pentru ca guvernele ungar si bulgar “sa nu mearga cu pretentiile lor dincolo de cadrul dreptatii nationale si al ratiunii politice”.
Acest raspuns nu l- a multumit pe Hitler. Dupa ce la 10 iulie el daduse noi asigurari Ungariei horthyste privind sprijinul Axei pentru satisfacerea pretentiilor ei teritoriale fata de Romania, la 15 iulie s- a adresat lui Carol al II-lea pe un ton foarte brutal.
“Atat timp cat nu s- a ajuns la o reglmentare rezonabila a tuturor chestiunilor pendinte intre Romania, Ungaria si Bulgaria, nu va exista nici un sens in explorarea de catre Germania a posibilitatilor unei colaborari mai stranse si in asumarea – in functie de posibilitati – a unor obligatii mai cuprinzatoare. Daca Maiestatea Voastra ar fi acum in masura sa revada punctul de vedere al Romaniei in acest sens si ar fi dispusa sa mai informeze despre aceasta, as face imediat cunoscut lui Mussolini acest fapt, ca si guvernelor ungar si bulgar”.
Hitler recomanda factorilor de decizie din Romania luarea unei “hotarari fundamentale” in cautarea “unei solutii definitive”, chiar daca aceasta putea prezenta “riscul unor sacrificii”. Santajul exercitat de conducatorii nazisti a imbracat forme de- a dreptul amenintatoare cu ocazia vizitei pe care Ion Gigurtu si Mihai Manoilescu au facut- o in germania la mijlocul ultimei decade a lunii iulie 1940.
Astfel, in timpul intrevederii de la Fuschl, din 26 iulie 1940, von Ribbentrop declara ca sosise “marea perioada a rvizuirii tratatelor” si “recomanda” reprezentantilor Romaniei sa ajunga la o intelegere cu guvernul Ungariei. Solutionarea – sublinia von Ribbentrop – trebuie sa se infaptuiasca cat mai repede posibil – doarece, in caz contrar, “consecintele ar putea fi deosebit de serioase”.
In dupa – amiaza alceleiasi zile, reprezentantii Romaniei au fost primiti de Hitler, care a tinut si el sa remarce ca Romania trebuia sa cedeze Ungariei horthyste o parte din Transilvania, astfel incat sa se realizeze un compromis “intre vechile si actualele posesiuni”, dupa cum afirma el, si a cerut ca guvernul roman sa inceapa imediat tratative cu guvernul horthyst.
Dictatorul german a precizat ca daca Romania nu ajunge la un acord cu Ungaria atunci “Germania va cumpani cu atentie interesele ei si ar putea sa considere aceste interese atat de vitale, incat, in anumite conditii, ar fi gata sa lupte, in cazul cand cineva le- ar leza”. In timpul vizitei, reprezentantii guvernului roman au predat lui Hitler raspunsul regelui Carol al II-lea la scrisoarea acestuia din 15 iulie.
In principiu, Carol al II-lea accepta “calea” propusa de Hitler, dar cauta sa- l convinga pe acesta sa impuna guvernelor ungar si bulgar moderatie, in chiar interesul Reichului si pntru a nu “zgudui” situatia interna din Romania.
Subliniind posibilitatea ca poporul roman sa nu accepte noi cedari teritoriale si sa se angajeze intr- un razboi, regele facea cateva propuneri, care, dupa parerea lui si a guvernului roman, ar fi obisnuit asele cu idea unor mici rectificari ale frontierelor: la baza negocierilor sa stea ideea schimbului de populatie; sa nu se rcura la arbitrajul Axei; sa nu se exercite asupra guvernului roman nici un fel de presiuni; Germania sa- si asume atributii “mai ample” si sa dea garantii Romaniei “impotriva oricarei posibilitati si incercari de violare a teritoriului tarii noastre de oriunde ar veni”.
Discutia din Germania, precum si convorbirile din zilele de 27- 28 iunie de la Roma cu Mussolini si Ciano, pline de amenintari directe si brutale la adresa Romaniei, au evidentiat inca o data situatia extrem de critica a Romaniei, aflata, practic, la cheremul puterilor Axei.
Totodata, discutiile purtate de cei doi oameni politici romani in Germania si Italia au scos in evidenta faptul ca cele doua mari putri doreau ca tratativele romano – ungare sa inceapa imediat, fara nici o amanare. Graba Berlinului deriva din faptul ca, in iulie 1940, Hitler incepuse pregatirile in vederea definitivarii proiectului de operatii impotriva Uniunii Sovietice. Or, pentru aceasta, Germania nazista avea neaparat nevoie de liniste in sud- estul Europei; in aceasta politica, ea integra si “solutionarea” in spirit nazist a “diferendelor” romano- ungare.
Trebuie sa subliniem insa faptul ca in perioada premergatoare tratativelor cu Ungaria, guvernul roman a facut incercari de normalizare a relatiilor cu Uniunea Sovietica, considerand ca “ratiunea de stat cerea o politica cuminte si inteleapta fata de U.R.S.S.”.
In aceast scop a fost numit la Moscova in calitate de ministru plenipotentiar Grigore Gafencu, fostul ministru al afacerilor straine. Ratiunea unei astfel de actiuni a guvernului roman, pe langa interesul constant de a intretine bune raporturi cu marele vecin de la rasarit, era, pe d o parte, de a se asigura din partea Uniunii Sovietice, pe perioada negocierilor cu Ungaria, si a intari, astfel, pozitia Romaniei in cadrul trativelor prin eliminarea unui factor de presiune pe care partea horthysta conta si, pe de alta parte, de a determina o “indulcire” a pozitiei Germaniei nazista fata de Romania prin evidentierea posibilitatii ca, in caz contrar, aceasta sa se apropie tot mai mult de Uniunea Sovietica, in dauna legaturilor cu Germania. Incercarea guvernului roman s- a soldat insa numai cu sporirea neincrederii guvernului german, care si- a intarit convingerea ca trebuie sa procedeze urgent si radical fata de Romania.
Aceasta atitudine a Germaniei deriva si din faptul ca Hitler dorea sa plateasca anumite polite Romaniei. Dupa cum a declarat insusi fuhrerul intr- o convorbire cu Sztoyai, ambasadorul Ungariei la Berlin, abstractie facand de interesele petroliere
“el (Hitler – n.n.) n- ar avea alt motiv pentru a sprijini Romania, tara care pana nu de mult a dus o politica perfida, incepand cu faptul ca, fara nici un motiv si total de neinteles, a intrat in (primul – n.n.) razboiul mondial de partea Antantei, ca sa nu mai vorbim de poolitica pe care a promovat- o dupa razboi si pe care a simbolizat- o Titulescu […]”.
In schimb, fata de Ungaria horthysta – apreciindu- i regimul contrarevolutionar instaurat de decenii, politiva revansarda, atasata fata de Reich – Hitler dovedea simpatie si o larga intelegere a telurilor ei agresive, expansioniste. Ribbentrop a exprimat fara echivoc aceasta atitudine:
“[…] Germania manifesta totala intelegere fata de aliatul sau din (primul – n.n.) razboi mondial si a demonstrat si pana acum, nu numai cu vorbe, ci si in fapte, ca nutreste simpatie totala fata de Ungaria. Aceasta simpatie din partea puterilor Axei – asa cum a dovedit- o hotararea arbotrajului de acum doi ani rferitoare la revizuirea granitelor din nord – nu este doar platonica, ci deosebit de eficienta si din punct de vedere practic. Numai indarzeata politica a Fuhrerului fata de Cehoslovacia a facut, in genre, posibila aceasta revizuire”.
Bazandu- se pe aceasta simpatie si fiind convinsa de sprijinul efectiv al Reichului in materializarea politicii lor revizioniste si expansioniste, horthystii devin tot mai zgomotosi si mai agresivi in pretentiile lor fata de Romania. Inca la 3 august 1940, seful guvernului ungar, Teleki Pal, a inaintat un “Pro- memoria” sefului guvernului intalian, Mussolini, in care expunea intreaga strategie expansionista hirthysta fata de Romania, pretentii ce vizau o mare parte a Transilvaniei, inclusiv zona locuita de secui.
Documentul avertiza asupra faptului ca guvernul ungar respingea ida unui transfer d populatie maghiara sau secuiasca din Romania in Ungaria, unica solutie fiind anexarea la Ungaria a unor teritorii romanesti. Ca urmare, invocand toate falsurile posibile cu privire la originile si continuitatea poporului roman in vatra stravechii Dacii, seful guvernului horthyst ii cerea lui Mussolini concursul pentru “anexarea intregii Transilvanii si stabliirea frontierei dintre Romania si Ungaria pe intregul arc carpatic”, avertizand ca “granita Carpatilor este de neschimbat”.
Budapesta bombarda in asemenea ritm cu astfel de memorii, note, situatii – toate lipsite de orice baza istorica sau juridica, de orice temei – mai ales Berlinului, incat, ministrul de externe german se vede silit sa ii atraga atentia lui Sztoyai, ambasadorul ungar la Berlin. Iata cum noteaza Wezsacker comunicarea avertismentului la 7 august 1940:
“[…] ambasadorul mi- a semnalat anticipat un memorandum al contelui Teleki (primul- ministru ungar – n.n.) referitor la Ardeal, care completeaza consideratiile asternute pe hartie anterior de contele Teleki privind Ardealul.
La aceasta, in primul rand i- am spus ambasadorului ca dupa opinia Ministerului de externe al Reichului pretentiile de despagubiri banesti, pe care Ungaria le ridica in fata Romaniei, sunt deplasate si insurmontabile. Dupa aceea am zugravit in fata sa acele masinatiuni maghiare de la Bucuresti despre care a raportat domnul Fabricius in raportul sau tlgrafic nr. 1299, masinatiuni fata de care nu putem manifesta intelegere. In sfarsit, i- am spus ambasadorului ca ceea ce a incercat sa obtina azi de la mine este repetarea incercarii de la care in ultima data (la 3 august – n.n.) l- am rugat sa se abtina, adica incercarea ca intelegerea de la Munchen sa fie denaturata inca inainte de a incepe tratativele ungaro – romane. La Munchen, oamenii de stat maghiari au avut toate posibilitatile – pe care cu siguranta le- au si fructificat – ca in fata Fuhrerului si a ministrului de externe al reichului sa expuna tot ce au pe suflet. Nu ne lasam dusi de nas prin prezentul demers pntru ca tratativele de la Munchen sa fie din nou anulate. As dori, in prima urgenta, sa- l sfatuiesc prieteneste sa se abstina de la astfel de demersuri lipsite de tact psihologic, sa nu faca propaganda la guvernul german cu asemenea suvoi de hartii, in loc sa duca tratative cu romanii. Ca urmare, o alta hartie, care era in fata ungurului si despre continutul careia nu apucase sa- mi spuna nimic, a luat- o iarasi la el”.
Concomitent cu actiunile diplomatice si pregatirile militare impotriva Romaniei, bazate pe sprijinul celorlalte state revizioniste, regimul horthyst a desfasurat in vara anului 1940 o puternica activitat diversionista pe teritoriul nord- vestic al tarii, pentru a pregati interventia trupelor sale.
Astfel, au fost organizate numeroase grupe terriste cu misiunea ca, la momentul potrivit, sa distruga cai ferate si rutiere, sa incendieze paduri si sate romanesti, sa otraveasca fantanile, sa arunce in aer depozitele de munitii si aeroporturile.
Acest echipe mai aveau misiunea de a incendia sate cu populatie minoritara germana si a arunca vina pe autoritatile romanesti pentru a atrage represalii din partea Germaniei si interventia ei militara impotriva Romaniei. De asemenea, membrii grupurilor terorist trebuiau sa culeaga si sa transmita informatii secrete necesare trupelor horthyste si propagandei revizioniste.
Sursa:
[1] vistieria.roAbonează-te și la canalul nostru de WhatsApppentru a primi postările noastre și acolo.
Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat
By: Corvin Lupu
Oranki amintiri din captivitate
By: Dimitrie Bejan
Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale
By: Tiberiu Tudor
Mihai Eminescu despre Unitatea Românilor
By: Gică Manole
