RSS

Comunicat de presă: Fenomenele a…

Ca în fiecare an Ser…

Laurian Stănchescu: "Scrisoare p…

Scrisoare publică ad…

Ion Coja: "Marx & Engels ne-au c…

După 1990, pe Interne…

După Bogdan Diaconu, apare o nou…

Alternativa Dreaptă s…

Gheorghe Piperea: "Marile bănci …

Tot mai multe dintre …

Deși este un demers nelegal și a…

Dezbinarea românilor …

«
»
TwitterFacebookPinterestGoogle+
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele (Nu există încă evaluări)
Se încarcă...

Tineri români naționaliști își spun crezul

Print Friendly, PDF & Email

Etnocraţie şi antiliberalism

de CRISTIAN  PANTELIMON

În ultimele cinci decenii ale istoriei sale, România a căutat cu înfrigurare o formulă de viaţă colectivă care să-i asigure o existenţă paşnică, echilibrată. La 22 martie 1965, Nicolae Ceauşescu era ales secretar general al Partidului Comunist Român.

Epoca Ceauşescu, sfârşită din păcate în sângerosul decembrie 1989, a cunoscut ambele ipostaze ale colectivismului tipic vremii: faza constructivă, de împlinire şi avânt, în care, în numele poporului şi beneficiind de un entuziasm real, liderii autohtoni au reuşit să pună România pe harta economică şi geopolitică a zonei, dar şi faza destructivă, de final al regimului, în care acelaşi colectivism care asigurase combustia organismului naţional s-a epuizat într-o fantastică dorinţă de răzbunare, de întoarcere a armelor.

Prima fază, pozitivă, a durat aproximativ până în 1980. Cea de-a doua s-a precipitat mai cu seamă după 1987, când, printr-un mecanism de psihologie colectivă miraculos, stagnarea vitală a întregii naţiuni a devenit o aşteptare şi o dorinţă nebună de schimbare. Astăzi, aceste faze distincte ale epocii Ceauşescu sunt interpretate diferit de cei care au interese sau viziuni diferite asupra trecutului.

Dar, dincolo de opiniile diferite, lucrurile au evoluat pe această linie ascendent-descendentă. Care este cauza pentru care, în final, regimul de democraţie populară s-a sfârşit atât de tragic? Răspunsul este, din punctul nostru de vedere, acesta: colectivismul total, fără rest, al regimului, a fost şi puterea dar şi slăbiciunea acestuia. Ceea ce a împlinit şi ridicat regimul Ceauşescu a fost acelaşi element cu cel care l-a distrus.

Epoca de până în 1989 a fost, într-adevăr, epoca unui colectivism din ce în ce mai accentuat. Punctul de inflexiune a fost anul 1971, când, ca urmare a tezelor din iulie, România a trecut, practic, de la un prag firesc al colectivismului, la unul pe care mentalitatea românească sauforma mentis românească nu-l putea suporta. Dar lucrurile nu au devenit clare chiar atunci, din cauza relativei stabilităţi economice a ţării.

Ele însă s-au dovedit catastrofale în anii ’80, când criza economică şi dorinţa lui Ceauşescu de independenţă faţă de toate centrele de putere cu relevanţă globală au generat un efort de solidaritate colectivă peste puterile reale ale ţării. Copiind modelul hiperrevoluţionar al altor state socialiste care rezistau în faţa capitalismului global, Nicolae Ceauşescu a neglijat factorul autohton şi „antrenamentul” spiritual al românilor.

Aceştia, într-adevăr, nu doreau să trăiască într-o Cubă revoluţionară şi nici într-o Coree de Nord a Balcanilor. Istoria şi datele etnice ale popoarelor sunt unice, iar neglijarea particularităţilor locale duce la calcule catastrofale.

După 1989, România a intrat în procesul istoric invers, de demolare a colectivismului şi de antrenare în valorile individualismului de tip occidental. Acest proces a mers oarecum firesc până în 2007, odată cu mult visata integrare europeană a ţării. Individualismul, ca şi colectivismul, este o forţă socială remarcabilă.

Forţa individualismului românesc de până în 2007 nu s-a manifestat însă constructiv, iar motivul ţine de raporturile geopolitice majore în care România a fost angrenată dincolo de voinţa ei: pentru a se putea manifesta creator, individualismul are nevoie de un cadru general colectivist sau, mai bine spus, colectiv (colectivismul fiind exagerarea,hybris-ul, laturii comune a naţiunii).

Din păcate, forţa colectivismului autohton s-a stins într-o aşteptare nesigură a momentului „astral” al integrării europene sau euro-atlantice, aşa cum se mai numea la acea vreme. Un fior mesianic a traversat toate manifestările legate de integrarea euro-atlantică (acest fior mesianic se poate regăsi astăzi la o parte a elitei basarabene, care speră ca, odată „eliberată” de dominaţia rusească, provincia istorică românească să se regăseascădefinitiv pe sine „în Europa” – proiecţie hiperbolizată care nu se va împlini, aşa cum nu s-a împlinit nici în ţara mamă!).

Această integrare a fost însoţită, aşa cum este firesc, de adoptarea aşa-ziselor valori europene şi euro-atlantice, dintre care, deasupra tuturor şi dominând întreaga constelaţie, se află individualismul. Dar cum acest individualism adoptat a fost unul total, exagerat, definitiv şi necritic, el s-a manifestat de la bun început ca forţă distrugătoare şi nu catalizatoare.

„Distrugerea creatoare” a teoriilor economice ale şcolii neoliberale de la Chicago s-a văzut repetată la nivelul conştiinţei colective în acest abandon al oricărei forme de solidaritate naţională şi în trecerea definitivă de partea individualismului iacobinizant. Forma finală a acestuia se numeşte soroşism şi este, parafrazându-l pe Lenin, stadiul cel mai înalt al individualismului.

Un individualism care se depăşeşte pe sine şi devine corectitudine politică, adică sfidare a oricărei forme colective de viaţă, a oricărei forme comunitare şi a oricărei solidarităţi de tip conservator. Soroşismul este însă mult mai periculos decât colectivismul. Dacă al doilea păstra încă potenţialul individualist ca pe o forţă latentă, neconsumată, soroşismul este echivalent cu epuizarea energiilor creatoare ale unei naţiuni.

Iar această epuizare nu are legătură numai cu clasica luptă intraspecifică de dominare a semenilor, o luptă pe care celebrul etolog Konrad Lorenz o considera de-a dreptul un „păcat”, ci are legătură cu fondul energetic al colectivităţii care este întotdeauna cel comun: a renunţa la comunitate înseamnă a renunţa la forţa tuturor, în contul unei abstracte puteri individuale. România are de înfruntat în acest moment cea mai mare primejdie sociologică şi antropologică: abandonarea comunităţii etnice în contul unui individualism precar şi fără busolă.

Cum am putea depăşi exagerările colectivismului total şi ale individualismului soroşizant, care nu au adus şi nu pot aduce nimic pozitiv în conştiinţa naţională? Care ar fi calea care ar trebui urmată pentru a dezvolta un individualism echilibrat, într-un cadru colectiv solidarist?

Există în istoria noastră recentă o reţetă pentru un astfel de echilibru? Am văzut că aceste extreme, atât colectivismul total, cât şi soroşismul „dereglementat” sunt capcane istorice veritable, pe care trebuie să le evităm. În schimb, în epoca interbelică, a existat o teorie socio-politică pe care contemporanii noştri ar trebui s-o cunoască: este teoria etnocratică a lui Nichifor Crainic.

Ea are meritul de a rezolva dilemele pe care le-am enunţat mai sus, cu condiţia de a fi bine înţeleasă şi bine adaptată acestui moment istoric. Ce presupune în mare etnocratismul lui Crainic? Teoreticianul român crede că „românismul” poate fi centrul de iradiere al unei construcţii politice durabile. Acest „românism” nu este însă doar o formulă culturală, ci una etnic-politică, sau rasială, cu termenii epocii interbelice.

Românismul era răspunsul colectiv dat în epoca interbelică unor urgenţe care ţineau atât de latura economică, cât şi de cea etnică de după Marea Unire. Moda vremii sau poate urgenţa ei cerea ca printre primejdii să stea şi aceea a „iudaizării” ţării. Antisemitismul inerent epocii interbelice este însă, după părerea noastră, unul sociologic şi nicidecum ontologic (aşa cum încearcă să acrediteze anumite cercuri evreieşti astăzi).

În orice caz, în acest moment, nu „evreitatea” este problema României, ci individualismul exagerat ce se predică din amvonul globalizării. Dar, la vremea la care scria Crainic, lucrurile stăteau, probabil, altfel: „Etnocraţia, către care năzuieşte România de azi, este implicit xenofobă şi antisemită întrucât dominaţia ei în cultură, în viaţa de stat şi în viaţa socială postulează reducerea influenţei străinilor, în cel mai modest caz, după criteriul proporţiei numerice. Căci ce fel de etnocraţie ar fi aceea, în domeniul culturii, când presa e în mâinile evreilor şi a minoritarilor, cari simulează idealurile noastre înlocuindu-le în realitate cu idealurile rasei lor?”.

Etnocraţia este, în această interpretare, o formulă „nedemocratică”, în care factorul etnic dominant îşi impune pecetea asupra întreii vieţi de stat. Dacă înlocuim în frazele lui Crainic „evrei” cu „străini”, pentru a obţine o descriere a cazului actual, vom vedea că ideea rămâne valabilă: ce fel de stat român este acela în care străinii domină presa, economia şi idealurile rasei noastre?

Ceea ce se poate reproşa acestei radicale viziuni este „desconsiderearea” raselor minoritare. Acest argument are o valabilitate indiscutabilă şi merită să fie luat în calcul. Evreii din România (atât de puţini), germanii, maghiarii, ţiganii sau turcii se pot, oare, împăca astăzi cu o viziune etnocratic-românească? Noi credem că da.

Deoarece ei înşişi au nevoie să fie eliberaţi de individualismul dezagregant al vremii noastre, sau de soroşismul insinuant de care sunt lovite toate comunităţile etnice, aceste minorităţi au tot interesul să existe într-o ţară care are ca punct central politica unui conservatorism etnic.

Prin „românism” ca idee etnocratică, ca idee de filosofie politică unificatoare a întregului etnic, înseşi minorităţile se vor putea manifesta plenar, în cadru comunitar, nu individualizant. Devreme ce statul român va fi un stat neliberal şi antiindividualist, aceste minorităţi vor putea participa la cadrul colectiv al întregului cu propriul univers colectiv.

Ce este de preferat, o societate în care nicio comunitate nu valorează nimic, fiind ridicată pe stâlpii unui individualism angoasant, sau o societate în care o colectivitate domină, dar, prin chiar această dominaţie asumată teoretic ea creează posibilitatea unor manifestări colective vecine?

Mai mult, atât colectivismul cât şi soroşismul (extremul individualism) sunt curente care resping din start orice referire la ideea religioasă. Dar etnocratismul lui Nichifor Crainic se desfăşoară în cadrul unui ortodoxism care permite, prin chiar natura lui, o largă manifestare a principiilor religioase a comunităţilor etnice.

Acesta este primul argument, să spunem de natură formală sau exterioară. Al doilea argument ţine de data aceasta de latura concretă, interioară. Românismul nu a fost niciodată, alături de ortodoxie, un factor de dezagregare a comunităţilor etnice minoritare.

Dimpotrivă, colectivismul a fost, iar soroşismul actual este un factor de deznaţionalizare. Prima deznaţionalizare colectivismul a operat-o chiar asupra românităţii, prin eradicarea elementului religios din fibra etnică. Românismul şi ortodoxia (Crainic nu separă niciodată etnocraţia de ortodoxie!) sunt cele mai bune cadre de manifestare ale unui univers politic dominat de ideea rasei, ca manifestare colectivă.

Românismul este, din această perspectivă, un cadru de apărare a celorlalte cadre colective de viaţă. Nu există şi nu poate exista în România o Idee etnică de altă natură, care să preia această funcţie de conducere şi protecţie în acelaşi timp.

Deoarece nicio altă minoritate nu poate pretinde că ar avea dreptul la a marca dominant statul şi viaţa naţională, este firesc ca dominanta etnică românească să apară pe drapelul naţional. Ceea ce este Imperiul în ordine politică pentru provinciile pe care le include este românismul pentru etniile pe care le apără: ocazia unei integrări în universalitate, cu respectarea identităţii colective. Cadul politic al vieţii româneşti ar fi astfel echilibrat şi natural.

Aceste idei trebuie, desigur, îmbunătăţite şi reluate într-un spaţiu de discuţie mai larg. Nu am făcut decât să reamintim ceva ce ni s-a părut util pentru ieşirea din criza identitară şi politică actuală, care pare fără sfârşit.

Deoarece perioada interbelică, în care a apărut această teorie etno-politică, a fost extrem de scurtă, ea nu a putut fi analizată într-un cadru neideologic. Războiul al doilea mondial şi „îngheţul” bolşevizant al anilor cincizeci a făcut imposibilă dezbaterea lor suficientă. Să sperăm că de data aceasta se va putea face.

Imagini inedite din Chișinău din anul 1925

Imagini inedite din Chișinău din anul 1925

Sursa:

[1] www.estica.eu via ioncoja.ro

Site-ul Glasul.info nu răspunde pentru opiniile comentatorilor, responsabilitatea formulării din comentarii revine integral autorului comentariului. Ne rezervăm dreptul de a șterge comentariile cu tentă rasistă, xenofobă,care incită la ură, sau la violență.

loading...

Comentarii

comentarii

Site-ul Glasul.info nu raspunde pentru opiniile comentatorilor, responsabilitatea formularii din comentarii revine integral autorului comentariului. Ne rezervam dreptul de a sterge comentariile cu tenta rasista, xenofoba, care incita la ura, sau la violenta

Continutul articolelor exprima punctele de vedere ale autorului, iar Glasul.info nu isi asuma raspunderea pentru aceste idei exprimate de catre autor, exceptie facand doar notele sau materialele publicate exclusiv de catre redactia Glasul.info
Inline
Inline