RSS
TwitterFacebookPinterestGoogle+

O stea2 stele3 stele4 stele5 stele (Nu există încă evaluări)
Se încarcă...

DIN NEAMUL CELOR NESUPUSI

Print Friendly, PDF & Email

Negasindu-l acasa, la Boian, m-am pornit sa-l caut la Cernauti. Sotia sa mi-a spus ca de cateva zile sta la spitalul de pe strada Fastovska, unde i s-a facut o operaţie la picior. Ca sa ma apropii mai usor de un om necunoscut si sa gasesc limba comună cu el, am rugat-o sa-mi dea cateva fotografii din albumul de familie, alegandu-le pe cele mai vechi din tineretea sotului ei. Cu pozele in mană si cu ecoul unei dramatice istorii in inima am urcat la etajul sapte al spitalului, intreband de unul si de altul unde-l pot gasi pe pacientul Ion Cojocaru din Boian.

DIN NEAMUL CELOR NESUPUSI

Mai bine sa mori, decat sa traiesti in umilinta

[tp_product id=”201687117″ feed=”396″]

Desi pana la acel moment nu l-am intalnit niciodata, odiseea familiei sale, deportate in Siberia, imi era cunoscuta de la verisoara lui Ion, Veronica Lazar. Iar mai inainte, cand despre represaliile staliniste se vorbea doar in soapta, auzisem de la tata despre un oarecare Gheorghe Cojocaru, din Lehucenii nostri de pe Vale, care nici in ruptul capului n-a vrut sa se inscrie in kolhoz. Nu era pe la începutul colectivizarii, cand an inimile vrednicilor gospodari si bunilor crestini mai palpaia firava nadejde ca lucrurile vor reveni in albia lor fireasca de mai inainte. Tragedia familiei lui Gheorghe Cojocaru s-a intamplat pe la inceputul anilor 50, cand romanii reprimati incepeau sa se intoarca acasa, cand se parea ca toata lumea se impacase cu noua oranduire, intelegandu-si neputinta de a i se opune.

Faptul ca Ion a dus o viata linistita, pe un drum neted, fara zguduituri se datoreaza tatalui sau. Avand mereu in fata exemplu viu a ceea ce pateste omul mandru, nesupus, cu mari si romantice ambitii, fiul a insusit de minune zicala „Capul aplecat sabia nu-l taie”. Parintele sau, insa, traia dupa alt principiu: „Mai bine cap taiat, decat sa umbli cu fruntea la pamant”.

Fiul il admira, dar nu putea sa nu inteleaga cat de zadarnice ii sunt eforturile de a iesi din turma de blande oi si pe loc ii disparea pofta sa porneasca si el conta valului.

„Tata era prea indaratnic, din care cauza am suferit si noi, cei trei fii ai lui. S-a impotrivit sa fie in rand cu lumea, sa-si dea pamantul si caii la kolhoz. Spunea ca nimeni n-are treaba lui, ca el plateste biruri la stat, cat i se cere. Crestea boi si turme de oi, le vindea ca sa-si achite birurile… Si ce-a castigat? Pana la urma a fost lipsit de toate bunurile fara ca cineva sa-l intrebe. Ni s-a luat si casa, si tot avutul, iar pe noi ne-au trimis la ursii albi…”, ofteaza a paguba fiul impovarat de varsta si de boli.

Oricat ar parea de straniu, el nu-i condamna pe cei care i-au scos din casa la ora trei de noapte:

„Tata credea ca-i mai cuminte decat toti. Trebuia sa se inscrie in kolhoz si sa mearga dupa lume”. Doar pe un fin de-al lor il pomeneste cu vorbe de ocara – pe cel care a fost cu ochii in patru ca nici fratele mai mic sa nu scape de deportare:

„In noaptea ceea, Niculuta, fratele mai mic, dormea la o matusa, la sora bunicii noastre. A fost trezit si el din somn, adus cu forta acasa. Iar a doua zi, des-dimineata, finul nostru, dupa ce ne-a dat la cinci suflete foaie de drum spre pierzanie (asa credeam atunci, ca ne duc la moarte) a intrat ca o furie in ograda nasului si a fugarit-o pe bunica din casa. Acel Iuda a impins-o cu de-a sila dupa poarta. Ea, sarmana, s-a adapostit la sora-sa. De mare scarba si de-atata plans i s-au scurs ochii pana a chiorat cu totul. Noi n-am mai gasit-o in viata”.

Desi Ion Cojocaru nu ascunde numele acelui fin de pomina, cununat in biserica de taica-sau, desi si mie mi-au ramas intiparite in memoria frageda de copil episoade cu „ispravile” acelui zelos activist al gospodariei colective (sarea la oameni la bataie pentru cateva graunte ascunse in san), am evitat sa-l nominalizez. Nu-i cunosc indeaproape urmasii, insa cred ca sunt oameni cumsecade si nu merita sa traga cu obrazul pentru pacatele tatalui lor.

in Siberia; sora Savina, cu soacra si cele doua fiice, inainte de a fi stramutate in Zaporijjie, sursa foto: zorilebucovinei.com

in Siberia; sora Savina, cu soacra si cele doua fiice, inainte de a fi stramutate in Zaporijjie, sursa foto: zorilebucovinei.com

La acel moment, in aprilie 1951 Ion avea 12 ani, invata in clasa a cincea. Fratele Stefan era cu sase ani mai mare, mezinul Nicolae inca nu umbla la scoala. Mai aveau o sora, Savina, maritata la Hlinita cu Grigore Darda. Nu stie precis daca din cauza tatalui, insa si Savina cu sotul si doua fetite mici, cu doi ani mai tarziu, au fost stramutati in regiunea Zaporijjie. Pe Gheorghe Cojocaru, cu sotia Veronica si cei trei fii i-au scos la ora 3 noaptea din casa, dandu-le putin timp sa puna la trunchi cateva găini, pe care le-au luat cu tot cu pene la drum. Presupunand ca vor fi dusi la taiat padure in Siberia, gospodarul si-a cerut voie sa ia cu sine toporul si un ferestrau. Nu e de mirare ca in acele clipe de groaza el avea grija uneltelor de munca, astfel fiindu-i caracterul – nesatios de lucru, pentru a fi macar cu un pas inaintea altora.

La Lujeni, unde s-a completat esalonul spre Siberia, au fost adusi multi „rebeli” din regiunea Transcarpatica. In marea lor majoritate, aceia au fost pedepsiti pentru convingerile religioase, pentru ca refuzau sa faca serviciul militar. Iar familiei lui Gheorghe Cojocaru i s-a incriminat apartenenya la grupul culacilor. Dupa o zi si o noapte de mers cu trenul, acest barbat fara de asemanare printre lumea umila si speriata, a luat o decizie extraordinara. Si-a impus fiii mai mari sa sara din tren si sa se intoarca pe furis acasa. Se temea ca vor fi omorati cu totii ori vor pieri, de foame si ger, in drum, de aceea a riscat, folosind unica sansa pentru a-i salva pe cei doi.

Acea aventura din copilaria fratilor este povestita in mai multe variante, balansand intre adevar si legenda. De fapt, adevarul este cel marturisit de badea Ion:

„Tata l-a legat cu o curea si l-a slobozit cu capul in jos, prin gemuletul vagonului, mai intai pe Stefan, apoi si pe mine. Trenul mergea cu mare viteza. Cand m-am pomenit cu picioarele pe pamant si l-am strigat pe Stefan, abia i-am auzit vocea. Am alergat unul spre altul, ne-am imbratisat si am luat-o intr-o directie necunoscuta, pana am zarit o luminita. Am ajuns la o mica gara. Un lucrator ne-a aratat în care directie e Cernautiul. Dimineata am urcat pe un tren cu carbune, deasupra, in vagoane descoperite. Si asa de pe un tren pe altul am ajuns ziua mare la Noua Sulita. Am stat ascunsi pana-n seara, iar la caderea intunericului ne-am apropiat de casa matusii noastre, unde traia si bunica. Pe mine m-au dat peste Prut, la un gospodar sa-i pasc vaca. Vreo trei luni ne-am ascuns de autoritati pana am primit scrisoare de la tata. El ne scria ca totul e bine la ei si, daca suntem in viata, sa ne predam si sa ne cerem la parinti, adica inapoi in Siberia”.

Baietii s-au prezentat singuri la militie, la Sadagura, caindu-se si recunoscandu-si vina. Au „calatorit” dintr-o inchisoare in alta pana au ajuns la Irkutsk, fiind dati in grija parintilor. Atunci au aflat ca tatal lor a fost crunt batut, cand supraveghetorii le-au descoperit lipsa. Parintele, chiar si sub teava pistolului, a tinut una si buna: baietii au ramas de tren la o oprire.

fratii Ion si Stefan cu Petru Nistireac, in Siberia, sursa foto: zorilebucovinei.com

fratii Ion si Stefan cu Petru Nistireac, in Siberia, sursa foto: zorilebucovinei.com

Ajunsi in Siberia, alaturi de parinti, copiii, intr-adevar, au simtit „binele” de care le scria tatal. Regimul de trai al deportatilor nu era atat de aspru ca in timpul razboiului si in primii ani postbelici. In cei cativa ani de exil, Gheorghe Cojocaru reusise sa-si injghebeze o gospodarie nu mai rea decat cea de acasa, devastata de bolsevici. Isi zidise casa, grajd, sapase fantana.

Se prinse la o vacuta, apoi la mai una. Rusoaicele veneau cu ulcelele la el dupa lapte. Ca om priceput in toate, a fost numit brigadier la o echipa de taietori de padure. Sotia sa muncea la sortarea butucilor, ce erau manati pe un rau. Ion si cu mezinul Nicolae umblau la scoala.

„Din clasa a cincea de acasa, acolo am inceput din nou cu a-ntaia. Caci eram ca un mut, nestiind limba rusa. Dupa cateva saptamani am fost trecut in clasa a doua, apoi in a treia, aşa incat intr-un an am ajuns din nou intr-a cincea”, isi aminteste fara urma de tristete fostul copil deportat.

El recunoaste sincer ca, fata de cele indurate la bastina sa, greutatile de acolo, la 40-45 grade de ger, erau mai usor de suportat. Rusii se comportau omeneste cu ei, nimeni nu-si batea joc de sarmanii oamenii rupti de la vatra strabună. Drept dovada, e fotografia in care el si fratele Stefan stau pe biciclete, iar alaturi e Petru Nistereac, un tanar din Sadagura, deportat si el cu parintii.

După cum il vedem deghizat in haine femeiesti, se subintelege ca era o fire glumeata. Dar altceva uimeste in fotografie. Bicicletele nu sunt doar un decor pentru a se lauda, ci proprietatea fratilor. In acei ani, prin partile noastre, rar cine isi permitea asemenea lux. Iar Ion mi s-a laudat ca s-a intors din Siberia si cu o motocicleta noua-nouta. Si taica-sau a venit acasa cu un „sac” de bani, caci, dupa moartea lui Stalin, fiind reabilitat, munca la padure ii era bine platita.

N-as vrea sa se creeze impresia ca desenez in roz exilul din acei ani. Totusi, fiind muncitori si rezistenti, membrii familiei lui Gheorghe Cojocaru au dus-o mai bine acolo decat le-ar fi fost traiul in satul natal, cu viata „fericita” in kolhoz, unde taranii romani munceau de pomană, fiind siliti sa dea la stat pana si vitelul din vaca. Ion recunoaste sincer ca n-ar fi facut drumul intoarcerii, daca nu se jeluiau intruna parintii ca li-i dor de pamantul ce-i incalzeste si-n gand, de mireasma florilor de acasa…

„Si alti tineri de seama mea din familiile deportatilor, Ivan Vivţeriuk din Rarancea, Misa Tudan, Petea Nistereak, ar fi ramas sa traiasca acolo, dar batranii nostri plangeau mai rau ca niste copii: vrem acasa, vrem acasa…”, recunoaste Ion.

Prin 1958, cand a fost chemat in armata, pe insulele Kurile, toti ai sai s-au intors la pamantul natal.In casa lor si-a gasit loc gradinita de copii. Lucratoarele de acolo faceau iarna focul in sobe cu scandurile smulse din gard, iar cand acele s-au terminat au taiat pomii din livada. Stodoala a fost demontata, caci kolhozul avea nevoie de scanduri.

Revenind la vatra, Gheorghe Cojocaru mai intai de toate a umblat prin instante sa-si intoarca casa. Pana a reusit s-o rascumpere (era deja proprietatea kolhozului), a mai ridicat o casa la sora-sa in gradina, pe care i-a lasat-o lui Stefan. Intre timp, sotia sa s-a angajat dadaca la gradinita de copiii, simtindu-se acolo ca acasa, caci intr-adevar toata ziua se afla la gospodăaria mostenita de la parintii ei.

Corectia primita in Siberia nu l-a schimbat nici cu o iota pe neinduplecatul taran. Gheorghe Cojocaru a inconjurat pe departe kolhozul, gasindu-si de lucru iarna la cazangeria scolii, ajutandu-si feciorii sa-si cladească caminele lor. Pe Ion l-a ajutat sa-si intemeieze gospodaria pe loc gol, dupa ce a cumparat o casuta subreda in centrul Boianului. A trait pana la adanci batranete, stingandu-se la varsta de 92 de ani. Spre apusul vietii, a mai suferit o mare zdruncinare. Din economiile de mai bine de 40 mii de ruble, pastrate la CEC, s-a ales cu cateva grivne. Cum a reusit batranul sa strangă atatia bani, e o adevarata enigma pentru copiii sai.

Ion ii seamana in privinta harniciei, prinprejurul casei sale totul stralucind de curatenie. Munca indelungata la volanul diferitelor masini (camioane, basculante, tir-uri de cursa lunga) i-a adus bun castig. Dar cel mai de pret câastig de pe urma meseriei i-a fost intalnirea cu Valentina, femeia alaturi de care si-a zidit fericirea si trainicia caminului. Ea lucra la un depozit din Cernauti, unde flacaul deseori era trimis sa ia marfa pentru a o transporta in alte orase din Ucraina. A tot umblat la acel depozit, pana le-a adus-o parintilor nora in casa. Soacra n-a apucat bine s-o cunoasca, cand Valentina, ucraineanca din raionul Zastavna, a inceput sa vorbeasca romaneste.

„Sunt pe la Boian femei venite de vreo 40 de ani din alte parti, dar nu vorbesc in limba noastra. Nu vreau, nu pot s-o invete, ori se tin tare fudule”, se mira sotul Valentinei, mandru de nevasta sa. O jeleste ca, fiind cu vreo sapte ani mai tanara ca el, este foarte bolnava dupa un atac cerebral. Atunci cand l-am vizitat, se intreba cu ingrijorare cum se descurca sotia cat el sta in spital. „Ati vazut-o, ati vorbit cu ea?”, ma intreba cu mare neliniste barbatul. Fiica lor, Marioara, traieste de mai multi ani in Italia, unde s-a casatorit. Vine o data pe an cu italianul ei, Claudio, despre care socrul din Boian spune ca-i un barbat de aur.

De bunicii ramasi ca stalpi ai casei are grija nepoata Diana, fiica Marioarei instrainate. Dar fiecare isi traieste viata sa, Diana s-a casatorit, a trecut la casa sotului, iar bunicii nu i-au stat in calea norocului. Ion si Valentina se sprijina cum pot unul pe altul, si nici un ajutor dinafara nu se compara cu bucuria de a fi impreuna.

Maria TOACA

In imagini: Ion Cojocaru astazi; fratii Ion si Stefan cu Petru Nistireac, in Siberia; sora Savina, cu soacra si cele doua fiice, inainte de a fi stramutate in Zaporijjie

DIN NEAMUL CELOR NESUPUSI, sursa foto: zorilebucovinei.com

DIN NEAMUL CELOR NESUPUSI, sursa foto: zorilebucovinei.com


Daca ti-a placut acest articol, urmareste Glasul.info si pe FACEBOOK!



loading...

Site-ul Glasul.info nu răspunde pentru opiniile comentatorilor, responsabilitatea formulării din comentarii revine integral autorului comentariului. Ne rezervăm dreptul de a șterge comentariile cu tentă rasistă, xenofobă,care incită la ură, sau la violență.




Comentarii

comentarii

Site-ul Glasul.info nu raspunde pentru opiniile comentatorilor, responsabilitatea formularii din comentarii revine integral autorului comentariului. Ne rezervam dreptul de a sterge comentariile cu tenta rasista, xenofoba, care incita la ura, sau la violenta

loading...

Continutul articolelor exprima punctele de vedere ale autorului, iar Glasul.info nu isi asuma raspunderea pentru aceste idei exprimate de catre autor, exceptie facand doar notele sau materialele publicate exclusiv de catre redactia Glasul.info
Inline
Inline