S-a intamplat pe 1 aprilie 1941: Masacrul de la Fantana Alba

La 1 aprilie 1941, in jur de 3.000 de romani au fost masacrati la Fantana Alba, in Bucovina, pe teritoriul Ucrainei de astazi, de soldatii sovietici.

Masacrul de la Fantana Alba a avut loc chiar in ziua de Pasti, la 1 aprilie 1941. Atunci, aproximativ 3.000 de romani, locuitori ai satelor de pe Valea Siretului, au incercat sa ajunga in Romania, sa paraseasca Bucovina rapita de URSS. Cineva imprastiase zvonul ca romanii pot trece granita fara probleme, ca granicerii sovietici nu le vor face nimic. Cand coloana de romani –inarmati cu steaguri albe, icoane si cruci – a ajuns aproape de granita, ii mai desparteau trei kilometri de tara-mama, soldatii sovietici, ascunsi in padure, au inceput sa traga in plin.

S-a intamplat pe 1 aprilie 1941: Masacrul de la Fantana Alba

Au secerat, in scurt timp, mii de vieti. Cei care au scapat de gloante au fost urmariti de cavalerie si spintecati cu sabia. Apoi, romanii au fost aruncati in gropi comune. Oamenii din zona povesteau peste ani ca s-au auzit vaiete multe zile dupa masacru din acele gropi comune si de pe campuri.

“Fugiţi, oameni buni, eu raman aici sa mor pentru libertate!”

Unul dintre supravietuitorii masacrului, profesorul Gheorghe Mihailiuc, a redat in cartea sa “Dincolo de cuvintele rostite”, aparută la Editura obsteasca “Vivacitas” (Hliboca, 2004), atrocitatile petrecute la Fantana Alba.

“Peste sate se abatuse teroare bolsevica. Daca nu faceai cardasie cu noii stapani, erai pierdut. In aceste conditii insuportabile, o parte din populatia romana a tinutului a hotarat sa fuga din tara ca sa scape de prigoana. La 1 aprilie 1941, cateva mii de romani, chemati de dorul libertatii, au pornit pasii spre Fantana Alba, la frontiera. Dar pentru multi acest drum a fost fara intoarcere. Eram si eu, impreuna cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular si am vazut cum s-au desfasurat lucrurile. A fost un adevarat masacru, un genocid. (…)

Ucigasii au asteptat cu degetul pe tragaci pana cand multimea a iesit la luminis. Era o acalmie prevestitoare de rele. Pasii greoi ii purtau pe oameni spre un sfarsit fatal. Tricolorul din fata coloanei flutura mandru, demonstrand dragostea de neam si tara a romanilor Bucovineni. Deodata, linistea a fost sparta de groaznicul glas al armelor. Zgomotul mortii s-a raspandit, hat, departe peste codri. Cineva din multime a strigat: «La pamant!».

Suvoiul neintrerupt de foc ne tinea culcati, cu respiratia curmata. In acea stare de incremenire, un barbat din primele randuri a strigat peste puterile sale: «Inainte, fratilor, ei nu vor cuteza sa ne omoare!». Dar chiar atunci a inceput macelul. Tragedia de acum jumatate de secol ma nelinisteste pană astazi, deoarece nu sunt convins ca-i imposibila repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat in cuvinte tot ce am vazut la Varnita.

Era un adevarat iad de la pamant pana la cer. In ochii mei, un flacau voinic, cu tricolorul in mana, s-a prabusit intr-o balta de sange. Aud si acum strigatele lui cu groaza mortii pe buze: «Fugiţi, oameni buni, eu raman aici sa mor pentru libertate!». In invalmaseala m-am pierdut de fratele meu. Intregul camp era o spaima, oamenii cadeau ca frunzele de bruma. (…)”.