Frica de a fi român, dincolo de granițele oficiale ale României
În dese ocazii, România este prezentată propagandistic atât în țară, cât și în, sau de către mediile externe, ca un simbol și etalon al drepturilor acordate minorităților naționale. Și acesta nu este nicidecum un lucru rău, fiind o dovadă a nivelului de civilizație și de bună conviețuire pe care un stat cu adevărat modern și democrat îl poate menține.
Dar asta este mai curând doar o fațadă, căci sub masca asigurării unei conviețuiri interetnice armonioase, adeseori comunitatea românească este cea mai discriminată, abuzată instituțional și uneori chiar și umilită de către cei care se erijează în liderii unor formațiuni politice constituite pe criterii etnice.
Paradoxal, în timp ce România acordă minorităților naționale de pe teritoriul său drepturi și privilegii nemaiîntâlnite nicăieri în lume, în statele vecine României, comunitățile românești sunt supuse unor adevărate campanii de asimilare și de hărțuire continuă, prin care se încearcă ștergerea identității și culturii naționale.
Frica de a fi român, dincolo de granițele oficiale ale României
La sfârșitul anului 2014, primeam o solicitare din partea câtorva români din Valea Timocului: mai scrieți și despre noi în presa românească, pentru că în afara de românii din Voivodina, care oricum au presa lor și televiziune în limba română, despre noi nu se prea preocupă decât în foarte rare ocazii câte o publicație din România.
Am stabilit câteva contacte, am pus bazele unor intercolaborări, inclusiv cu persoane din Republica Moldova și Ucraina, dar mare ne-a fost mirarea să constatăm că unele erau numele românești cu care se prezentau aceste persoane, și cu totul altele, sârbizate, erau trecute pe documentele lor oficiale.
Prima dată când am luat contact cu sârbizarea numelor românești din Timoc a fost în mod total întâmplător, atunci când a trebuit să trimitem niște bani pentru organizarea unor anumite evenimente. Atunci am constatat și aflat ulterior, că încă de pe vremea fostei Iugoslavii, numele minorităților naționale erau slavizate prin adăugarea unor terminații specifice, sau în unele cazuri chiar prin modificarea totală a numelor încă de la naștere.
Fenomenul slavizării numelor început în anii comunismului din fosta Iugoslavie încă își mai pune amprenta asupra vieții culturale și sociale a comunității românești din zonă, în anii cei mai crunți ai campaniei administrative de slavizare fiind cu precădere făcute eforturi pentru îndepărtarea oricăror toponime și nume cu sonoritate latină.
În vreme ce în țările desprinse din fosta Iugoslavie au început adevărate campanii de de-slavizare a numelor și a toponimelor, în Serbia încă nu s-a demarat până la acest moment vreo acțiune similară, ba din contră, se continuă această direcție de slavizare a minorităților ne-sârbe.
Printre proiectele de mică anvergură ale comunității românești din câteva zone din Serbia se numără și inițierea și organizarea unor activități extrașcolare, în timpul cărora să fie aprofundată limba română. În vreme ce în România există o libertate extinsă pentru unitățile de învățământ în limba maternă a minorităților naționale, românii din Serbia au ajuns să depună eforturi individuale pentru protejarea drepturilor lingvistice și identitare.
În timp ce la noi în Țară unele minorități chiar au devenit de-a dreptul obraznice, încercând în dese ocazii să înlăture bazele statului național unitar român, încălcând astfel flagrant Constituția României, să ne amintim că în apropierea României există frați de-ai noștri cărora li se inoculează frica de a fi români.
