La 4 iulie 1876 s-a creat, la București, “Societatea națională de Cruce Roșie a României”

La 23 august în același an, societatea a fost recunoscută de Comitetul Internațional al Crucii Roșii de la Geneva. Organizația este una umanitară, neguvernamentală, bazată pe voluntariat, care oferă asistență de urgență, în caz de dezastre, precum și educație în domeniul sanitar în România. Este afiliata națională a Federației Internaționale a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie.

La doar un an după înființare, organizația avea să-și demonstreze din plin utilitatea și importanța în timpul Războiul pentru independenţă din 1877.

Pe 21 iunie 1877, la Berna, președintele Confederației elvețiene face cunoscut Ministerului de Externe al României că a intervenit pe lângă Poarta Otomană pentru a respecta Crucea Roșie de pe ambulanțele românești.

Pe câmpul de bătălie, uneori chiar în agonia morții, ultima speranță a flăcăilor duși în mijlocul infernului era îndreptată către brancardierii Crucii Roșii. Printre gloanțe și schije rătăcite, printre cadavre și resturi de material militar, adesea erau nevoiți să-și facă loc voluntarii de la Crucea Roșie, care nu de puține ori au căzut chiar și ei răpuși de câte o rafală sau salvă de artilerie trase fără discriminare.

După Războiul de Independență al României, activitatea Societății Naționale de Cruce Roșie a continuat să se manifeste, atât pe timp de pace, cât și în timpul celorlalte războaie ale României moderne.

Glasul.info